Scope of "material error" in appeal in annulment: voluntary execution of non-final judgment does not constitute tacit acquiescence

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 222 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în temeiul dispoziţiilor art. 463 din C. proc. civ., s-a luat act de achiesarea tacită a recurentei-pârâte A. S.A. - MEMBRĂ A B. la decizia civilă nr. 713/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă. A fost obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 8.039,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C..

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare A. S.A.

În motivare, contestatoarea arată că soluţia pronunţată de instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale a instanţei, care a apreciat că implementarea benevolă a sentinţei civile nr. 215 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul rubricat, reprezintă o achiesare tacită a acestei sentinţe, şi nu doar executarea voluntară a unei hotărâri devenite executorie ca urmare a respingerii apelului, la momentul implementării hotărârea în discuţie nefiind definitivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre", iar potrivit dispoziţiilor art. 464 alin. (3), "Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre".

În acest sens, contestatoarea arată că, implementând o sentinţă civilă executorie, iar nu definitivă, nu şi-a exprimat intenţia certă de a-şi da adeziunea la hotărâre, ci prin executarea benevolă a avut o atitudine de a limita prejudiciul produs prin soluţia primei instanţe, şi anume evitarea plăţii cheltuielilor de executare silită.

Prin urmare, potrivit contestatoarei, executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti de primă instanţă, chiar şi in ipoteza în care reclamanta nu a făcut niciun act de executare în cauză, nu echivalează cu recunoaşterea prestaţiilor reţinute în sentinţa executată, în condiţiile în care a înţeles să le conteste prin declararea căii de atac a recursului împotriva deciziei prin care a fost respins apelul.

Astfel, contestatoarea arată că, atât timp cât hotărârea implementată benevol este executorie, iar nu definitivă, intenţia de achiesare la hotărârea pronunţată în prima instanţă este echivocă, instanţa de recurs neţinând seama de acest aspect.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 463, art. 464, art. 503 alin. (2) pct. 2 şi următoarele din C. proc. civ.

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

Înalta Curte, având în vedere argumentele expuse de intimatul C. în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, apreciază că acestea sunt apărări de fond, ce urmează a fi avute în vedere ca atare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun şi de dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestaţia în anulare specială.

Conform dispoziţiilor art. 503 alin. (1) din noul C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate în cauză, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Prin eroare materială, în înţelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatoare, se înţelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara etc.

Acest motiv de contestaţie în anulare corespunde celui reglementat anterior de art. 318 din vechiul C. proc. civ., vizând erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, care au avut drept consecinţă soluţionarea greşită a acestei căi de atac. Aşadar, acest motiv vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

O altă condiţie pentru admiterea contestaţiei în anulare întemeiate pe acest text de lege este aceea că eroarea trebuie să fie esenţială, adică o eroare care a determinat pronunţarea unei soluţii greşite faţă de actele existente la dosar, fără a se confunda acest motiv cu erorile materiale la care se referă art. 442 din noul C. proc. civ.

În speţă, se constată că erorile materiale invocate de contestatoare ca fiind săvârşite de instanţa de recurs, constau în faptul că hotărârea implementată benevol este executorie, iar nu definitivă şi că intenţia de achiesare la hotărârea pronunţată în prima instanţă este echivocă, aspecte ignorate de instanţa de recurs.

Or, în înţelesul normei prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ., greşeala materială care deschide calea contestaţiei în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care nu poate fi iniţiată pentru remedierea unor greşeli de judecată cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 463 alin. (1) şi art. 464 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum invocă, de fapt, contestatoarea.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Raportat la aceste argumente, aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 222 din 30 ianuarie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga contestatoarea A. S.A. la plata sumei de 3.625 RON, către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 222 din 30 ianuarie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca neîntemeiată.

Obligă contestatoarea A. S.A. la plata sumei de 3.625 RON, către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.