Permissibility of suspending civil disciplinary sanction litigation pending parallel criminal investigation under Article 413 of the Code of Civil Procedure

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă de la 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, s-a dispus suspendarea judecării apelului declarat de apelantul-contestator A. împotriva sentinţei civile nr. 428 din 02 iulie 2017, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2017, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

Împotriva acestei încheieri, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vizează faptul că încheierea recurată este nemotivată.

Potrivit recurentei, soluţia instanţei de judecată de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2017 este complet nemotivată, instanţa neindicând vreun motiv pentru care a dispus suspendarea cauzei. Or, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale, combinat cu dreptul părţilor, recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, obligaţia de motivare a hotărârilor fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menţionate anterior, piloni de bază ai dreptului la un proces echitabil.

Astfel, recurenta arată că, în ceea ce priveşte încheierea din 14 noiembrie 2018, instanţa nu oferă nicio motivare cu privire la soluţia sa de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea plângerii penale (o perioadă nedeterminată şi că acest fapt o pune pe recurentă în imposibilitatea de a înţelege motivele pentru care s-a dispus suspendarea, dar inclusiv în imposibilitatea de a formula critici cu privire la această soluţie, de vreme ce nu se pot cunoaşte raţiunile pentru care s-a dispus această măsură, fiind încălcate prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Pe de altă parte, recurenta susţine că, deşi a formulat concluzii la termenul de judecată din 14 noiembrie 2018, prin care a arătat raţiunile pentru care nu se poate dispune suspendarea cauzei până la soluţionarea plângerii penale, instanţa de judecată a ignorat cu desăvârşire toate argumentele sale.

Din perspectiva C.E.D.O., instanţele sunt obligate să analizeze în detaliu acele mijloace de apărare care sunt de natură să influenţeze definitiv soluţionarea cauzei şi să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile. Ţinând seama de aceste exigenţe, în opinia recurentei, încheierea din 14 noiembrie 2018 nu cuprinde nicio motivare, nefiind analizate mijloacele de apărare esenţiale invocate de către părţi, instanţa omiţând să justifice măsura dispusă.

Recurenta invocă nelegalitatea soluţiei de suspendare cauzei până la soluţionarea plângerii penale şi din perspectiva inexistenţei vreunei legături între modalitatea de soluţionare a deciziei de sancţionare disciplinară şi caracterul infracţional al faptelor intimatului-contestator - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, deşi prin încheierea din 14 noiembrie 2018, instanţa de judecată a decis că (aparent) există o legătură de dependenţă între sancţionarea disciplinară pe care o poate realiza angajatorul şi răspunderea penală ce poate interveni pentru aceleaşi fapte, un asemenea raţionament este fundamental greşit şi pierde din vedere natura juridică a celor două forme de răspundere (care nu se exclud reciproc).

Astfel, în opinia recurentei, nu există vreo interdicţie de cumul al răspunderii disciplinare cu cea penală, atunci când fapta în cauză prezintă, în acelaşi timp, atât trăsăturile unei infracţiuni, cât şi o nerespectare a obligaţiilor salariatului, angajatorul fiind liber să sancţioneze respectiva faptă independent de exercitarea dreptului de a formula plângere penală.

Plecând de la această caracteristică a celor două forme de răspundere de a viza relaţii sociale diferite şi de a ocroti valori diferite, se ajunge la complementaritatea acestora, cu posibilitatea de a realiza un cumul între cele două forme de răspundere.

Astfel, recurenta apreciază că nu există vreo raţiune pentru care să se considere că soluţionarea prezentului dosar ar putea avea loc numai după soluţionarea plângerii penale sau că soluţia pronunţată cu privire la legalitatea deciziei de sancţionare disciplinară ar trebui să urmeze, în mod obligatoriu, soluţia pronunţată în dosarul penal (fiind vorba despre condiţii distincte pentru angajarea celor două forme de răspundere).

De altfel, este foarte posibil ca în anumite cazuri o anumită faptă să nu prezinte elemente constitutive ale unei infracţiuni, dar să reprezinte o încălcare flagrantă a obligaţiilor de muncă ale salariatului în cauză.

Deşi instanţa de judecată are facultatea de a dispune suspendarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 C. proc. civ., recurenta susţine că o asemenea măsură poate avea loc numai în ipoteza în care soluţionarea cauzei penale are o înrâurire asupra modalităţii de soluţionare a prezentului dosar.

Mai mult, recurenta arată că, dincolo de faptul că nu există vreo legătură/interdependenţă între soluţia ce urmează a se pronunţa în dosarul penal şi cea din prezentul dosar, o asemenea măsură urmează a produce ambelor părţi o vătămare însemnată.

Un alt argument invocat de către recurentă vizează faptul că întârzierea foarte mare în soluţionarea dosarului penal contravine caracterului urgent al litigiilor de muncă, ce presupune soluţionarea cu celeritate.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 4 şi 5 C. proc. civ.

Intimatul a depus întâmpinare la data de 13 martie 2019, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La 28 noiembrie 2019, recurenta a depus precizări faţă de raportul întocmit în cauză, prin care a arătat că a indicat din eroare, ca motive de recurs, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., în realitate motivele pe care se întemeiază cererea sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 martie 2020 a fost admis în principiu recursul şi s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 24 iunie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse de curtea de apel se circumscriu incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa reţinând că dosarul penal nr. x/2017 are ca obiect savârşirea infracţiunii prevăzute de art. 229 C. pen., privind plângerea formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva numitului A..

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţei şi Justiţie apreciază că, în cauză, deşi motivarea este foarte concisă, nu poate fi reţinut motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Din cuprinsul dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecăţii de îndeplinirea unei condiţii procedurale, respectiv dovada începerii urmării penale într-o cauză dată şi a unei condiţii de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanţei pe marginea necesităţii suspendării procesului, fondată pe legătura de cauzalitate dintre rezultatul cercetării penale şi modalitatea de soluţionare a cauzei civile în care se pune problema incidenţei prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Este de subliniat că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică şi îndeplineşte condiţiile cerute de textul de lege invocat.

Argumentele recurentei în sensul nu există nicio interdicţie de cumul a răspunderii disciplinare cu cea penală, fiind posibil ca în anumite cazuri o anumită faptă să nu prezinte elemente constitutive ale unei infracţiuni, dar să reprezinte o încălcare flagrantă a obligaţiilor de muncă ale salariatului în cauză, nu pot fi reţinute, nefiind expuse critici de nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, şi susţinerile recurentei în sensul că măsura suspendării urmează a produce ambelor părţi o vătămare însemnată şi că întârzierea foarte mare în soluţionarea dosarului penal contravine caracterului urgent al litigiilor de muncă, ce presupune soluţionarea cu celeritate, reprezintă nemulţumirea acestei părţi cu privire la măsura suspendării, dispusă de instanţă în cauză, şi nu veritabile critici de nelegalitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 14 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 14 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.