Buyer's appeal annulled as inadmissible; penalties and costs ordered for late payment under fuel contracts.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., obligarea pârâţilor la plata sumei de 657.078,99 RON, penalităţi de întârziere calculate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1.01.2013 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1.01.2016, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 159 din 11 aprilie 2018, Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi a calificat excepţia nulităţii absolute a clauzei de fidejusiune, excepţie invocată de acelaşi pârât, ca fiind o apărare privind fondul cauzei. A admis în parte acţiunea formulată numai în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 643.200,71 RON, penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 23.06.2013-31.01.2016, aferente livrărilor de marfă efectuată în perioada 23.05.2013-31.12.2015 în baza contractului nr. x/1.01.2013, şi suma de 5.960,11 RON, penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 14.02.2016-30.04.2016, aferente livrărilor de marfă efectuate în perioada 15.01.2016-31.03.2016 în baza contractului nr. x/1.01.2016. Totodată, a respins ca nefondată acţiunea promovată în contradictoriu cu pârâtul C.. A obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 10.044 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 162/A din 02 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 159 din 11 aprilie 2018.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Un prim argument invocat de către recurentă vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă în condiţiile în care aceasta a invocat ca şi motiv de apel că în mod eronat a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 1.617 C. civ.

Recurenta arată că, aşa cum rezultă din proba cu înscrisuri, a avut calitatea de furnizor al intimatei-reclamante în perioada 2013-2016, creanţa recurentei nefiind contestată de intimată, astfel încât în perioada pentru care reclamanta a solicitat plata penalităţilor de întârziere ambele părţi au avut calitatea atât de creditor, cât şi de debitor.

Raportat la acest aspect, recurenta apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.617 C. civ., în conformitate cu care compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Potrivit recurentei, Curtea de Apel Galaţi, cât şi prima instanţă, nu au dat eficienţă acestor dispoziţii legale, cu omiterea faptului că penalităţile de întârziere nu puteau fi datorate decât cel mult pentru creanţa rezultată în urma stingerii datoriilor certe lichide şi exigibile.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere că, la data formulării acţiunii, S.C. B. S.R.L. nu mai avea calitatea de creditor al reclamantei, însă a omis că recurenta a avut această calitate în anii 2013, 2014 şi 2015, neavând nicio relevanţă situaţia obligaţiilor reciproce la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Recurenta arată că, în condiţiile în care datorii reciproce au existat încă din anul 2013 şi până în anul 2016, operează compensaţia legală, indiferent de momentul la care părţile au stins aceste obligaţii, legiuitorul reglementând în mod expres stingerea de plin drept a obligaţiilor la momentul coexistenţei celor două datorii reciproce.

Prin urmare, pentru a se stabili creanţa certă, lichidă şi exigibilă a intimatei-reclamante faţă de recurenta-pârâtă, precum şi pentru a se putea calcula nivelul penalităţilor după deducerea datoriilor reciproce dintre reclamantă şi pârâtă la nivelul fiecărui an, în perioada 2013 - 2016, se impunea administrarea probei cu expertiză contabilă.

O altă critică vizează faptul că, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale, astfel cum părţile au convenit prin contractele nr. x/2013 şi nr. y/2016, soluţia instanţei este dată cu aplicarea greşită a clauzelor contractuale şi a dispoziţiilor ce guvernează buna-credinţă ce trebuie să existe între părţi pe perioada executării contractului.

Astfel, arată recurenta, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din cele două contracte, "Vânzătorul acceptă să livreze, iar Cumpărătorul să achiziţioneze combustibili auto din staţia D.", iar potrivit art. 1 alin. (2) din contract, "Marfa va fi livrată numai pe bază de comandă emisă şi semnată de Cumpărător sau altă formă agreată de părţile contractante", proprietatea mărfurilor fiind transferată către cumpărător numai după achitarea efectivă a mărfurilor.

Recurenta arată că niciuna din cantităţile de marfă ce au fost livrate de către vânzător nu a făcut obiectul vreunei comenzi ferme a cumpărătorului, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din contract, invocând o serie de aspecte de fapt în susţinerea acestei afirmaţii.

Invocând prevederile art. 1.538 alin. (1) şi respectiv art. 1.350 alin. (2) C. civ., recurenta consideră că, de vreme ce relaţiile comerciale desfăşurate între părţi nu au făcut obiectul vreunei comenzi ferme a cumpărătorului, conform dispoziţiilor exprese ale contractului, contrar aprecierii instanţei de apel, nici clauza penală reglementată prin contract nu operează în cauza dedusă judecăţii.

Recurenta susţine, de asemenea, că instanţa a omis faptul că orice contract se completează cu normele de drept comun, iar conform dispoziţiilor art. 1.170 C. civ., atât la întocmirea contractului, cât şi pe parcursul executării lui, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, obligaţie ce nu poate fi limitată sau înlăturată.

Cu privire la executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor, recurenta-pârâtă afirmă că, deşi se invocă întârzieri la plată încă din anul 2013, intimata-reclamantă a continuat să livreze produse petroliere către B. S.R.L., nefiind semnalată de către reclamantă nicio neregulă în legătură cu plata facturilor sau vreo încălcare a obligaţiilor contractuale.

Or, este de notorietate faptul că, în situaţia în care un client nu achită la scadenţă contravaloarea mărfurilor livrate, furnizorul fie nu mai livrează marfă, fie somează clientul să plătească.

Totodată, recurenta-pârâtă afirmă că, potrivit dispoziţiilor art. 1.266 alin. (2) C. civ., la stabilirea voinţei concordante a părţilor într-un contract trebuie să se ţină seama inclusiv de comportamentul lor ulterior întocmirii contractului. În acest sens, susţine că niciodată de-a lungul desfăşurării operaţiunilor comerciale între părţi, societatea debitoare nu a fost notificată pentru plata cu întârziere a vreunei obligaţii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, reclamanta a dat astfel dovadă de rea-credinţă în desfăşurarea raporturilor comerciale, solicitând plata penalităţilor de întârziere abia după momentul în care S.C. B. S.R.L. a întrerupt raporturile juridice cu S.C. A. S.R.L., apelând la un alt furnizor de produse petroliere.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât motivele invocate privesc aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, precum şi excepţia lipsei de interes, întrucât recurenta a executat de bunăvoie obligaţiile stabilite în sarcina sa. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul, întrucât nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, fiind fixat termen la data de 18 martie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 24 iunie 2020.

Prioritar, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepţia lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, excepţie care va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Partea care promovează acţiunea şi/sau căile de atac este obligată să respecte condiţiile de exercitare a acţiunii, după caz, căile de atac prevăzute de lege.

Interesul reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune, adică folosul practic imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Conform dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Argumentul intimatei-reclamante în sensul că recurenta-pârâtă a achitat de bună voie suma de 643.200,71 RON, penalităţi de întârziere, astfel cum a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 159 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Galaţi, nu poate fi reţinut.

Interesul recurentei-pârâte în promovarea căii de atac îndeplineşte cerinţele art. 33 C. proc. civ., în condiţiile în care acesta critică obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, folosul practic imediat constând în înlăturarea acestei obligaţii.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat formal, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu aduce niciun argument de nelegalitate a hotărârii recurate din această perspectivă.

Totodată, casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susţinerea motivului de casare invocat, expune argumente ce vizează situaţia de fapt, referitoare la înscrisurile administrate în cauză, modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale, interpretarea clauzelor contractuale, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 1.617, art. 1.538 alin. (1), art. 1.350 alin. (2), art. 1.170, art. 1.266 alin. (2) C. civ. nu este suficientă, în condiţiile în care prin argumentele expuse, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge excepţia lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-reclamantă şi, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 162/A din 2 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă. Totodată, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului, ca nefondată.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 162/A din 2 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.