Arbitration clause interpretation: ad-hoc reference excludes institutional competence, rendering annulment action inadmissible

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro, sumă datorată cu titlu de preţ pentru serviciile prestate de reclamantă în temeiul contractului de prestări servicii încheiat la data de 07 iunie 2017.

Prin Sentinţa arbitrală nr. 1/09.01.2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. ca nefiind de competenţa acesteia. De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 euro, reprezentând cheltuieli de arbitrare constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale a declarat acţiune în anulare reclamanta, care a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 39F din 07 iunie 2019, a respins, ca nefondată, cererea în anulare a Sentinţei arbitrale nr. 1/09.01.2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2018, formulată de petenta A. S.R.L. reţinând în esenţă faptul că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocate în susţinerea acţiunii în anulare, nu sunt incidente întrucât sintagma dispoziţii imperative ale legii nu se referă la clauze contractuale.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluţia instanţei de fond este nelegală deoarece hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură.

Astfel, cu referire la motivarea potrivit căreia nu ar fi incidente dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deci, că acţiunea în anulare este inadmisibilă, recurenta apreciază că această motivare este nelegală şi îi încalcă dreptul de acces la justiţie pentru că are ca efect faptul că nu ar avea deschisă calea de atac a acţiunii în anulare.

Instanţa a analizat acţiunea în anulare doar raportat la critica potrivit căreia exprimarea putere de lege din art. 1270 alin. (1) C. civ. semnifică doar faptul că un contract are forţă obligatorie, prin urmare, instanţa de apel nu a intrat în judecata fondului cauzei şi nu a analizat faptul că reclamanta a apreciat că este vorba de un arbitraj instituţionalizat nu doar prin raportare la faptul că în clauza din contract s-a făcut referire la Camera de Comerţ şi Industrie a României, ci şi prin raportare la conţinutul acesteia, astfel că instanţa trebuia să analizeze referirea în clauză la normele de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României/Bulgariei.

În opinia recurentei, instanţa de fond nu a realizat o delimitare clară şi o interpretare completă a dispoziţiilor care reglementează arbitrajul ad-hoc, care este organizat de părţi. Curtea de apel a omis faptul că partea adversă a contestat în totalitate clauza, considerând-o lovită de nulitate dar şi inaplicabilă. Mai mult, prin clauza stipulată în contract, ar fi trebuit să se indice modalitatea de numire a arbitrilor, sub sancţiunea nulităţii acesteia.

Recurenta susţine că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 92 alin. (3) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj din 16 ianuarie 2012, deoarece clauza nu are o formulare explicită şi expresă, sintagma ad-hoc nefiind cuprinsă într-un mod explicit în cuprinsul clauzei. În consecinţă, voinţa părţilor a fost aceea de a supune litigiul tribunalului arbitral instituţionalizat, clauza fiind prevăzută de părţi cu scopul de a produce efecte şi nu de a fi lipsită de efect.

În ceea ce priveşte critica privind onorariul de avocat, recurenta arată că aceasta se circumscrie dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h), C. proc. civ. şi arată că, prin acordarea în integralitate a onorariului de 2000 euro s-au încălcat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanţa nu a analizat dacă onorariul este proporţional sau nu raportat la împrejurările cauzei şi la faptul că pricina a fost soluţionată pe excepţie. Instanţa de fond a încălcat în acest mod dispoziţiile art. 7 C. proc. civ. privitoare la legalitatea procesului civil, art. 13 privind dreptul la apărare, art. 14 referitor la contradictorialitate, precum şi dispoziţiile art. 20 alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, referitoare la modul de interpretare a clauzei arbitrale deoarece s-a reţinut că simpla referire la noţiunea de tribunal arbitral ad-hoc este suficientă pentru a exclude arbitrajul instituţionalizat chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru arbitrajul ad-hoc. Câtă vreme părţile nu au stabilit modalitatea de numire a arbitrilor această clauză este lovită de nulitate, prin urmare instanţa încalcă prevederea de drept material potrivit căreia un contract trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice.

Recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 1267 şi art. 1268 C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor îndoielnice, pentru a se constata că intenţia părţilor nu a fost aceea de a apela la un arbitraj ad-hoc, intenţie care rezultă din refuzul manifestat de partea adversă, ca atare, în raport de dispoziţiile art. 561 C. proc. civ. instanţa nu poate interveni.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 12 martie 2020 au fost respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 18 iunie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Părţile în litigiu au înţeles să prevadă o clauză compromisorie în contractul încheiat de acestea pentru soluţionarea eventualelor litigii.

Astfel, prin art. 9.3 din contract s-a stipulat faptul că, în condiţiile în care nu este posibilă rezolvarea disputelor pe cale amiabilă, se vor supune reglementărilor tribunalului arbitral sub regula de procedură aplicabilă arbitrării comerciale ad-hoc organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a Bulgariei/României.

Prin acţiunea arbitrală formulată reclamanta a înţeles să învestească Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României cu o acţiune în pretenţii.

Acţiunea arbitrală a fost respinsă de instanţa arbitrală cu motivarea că cererea de arbitrare nu este de competenţa Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, soluţie menţinută şi în urma respingerii acţiunii în anulare de către Curtea de Apel Bucureşti.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susţinut că motivarea reţinută în sentinţa atacată, potrivit căreia nu ar fi incidente dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., îi încalcă dreptul de acces la justiţie, pentru că are ca efect faptul că nu ar avea deschisă calea de atac a acţiunii în anulare.

Critica nu este fondată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi are în vedere neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Deşi a invocat, în susţinerea acestui motiv de recurs, încălcarea dreptului de acces la justiţie, criticile recurentei excedează însă conţinutului acestui principiu, în ceea ce priveşte cauza de faţă.

Astfel, accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaţionale, astfel că el are semnificaţii deosebite atât pentru dreptul procesual, cât şi pentru dreptul constituţional.

Liberul acces al persoanei la justiţie reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând obligaţia corelativă a statului ca, prin instanţa competentă, să soluţioneze această acţiune.

Orice condiţionare a accesului liber la justiţie reprezintă o nesocotire a unui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală.

În plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

În raport de aceste consideraţii se constată că recurentei nu i-a fost îngrădit dreptul de acces la justiţie, aceasta având posibilitatea să promoveze acţiunea în justiţie pe care a considerat-o adecvată intereselor sale şi nici nu a fost îngrădită în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac prevăzută de lege.

Dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. prevăd în mod expres condiţiile de exercitare a acţiunii în anulare şi anume: hotărârea arbitrală să încalce ordine publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Recurenta nu a invocat însă încălcarea unor norme imperative ale legii ci interpretarea greşită a clauzei compromisorii de către instanţa arbitrală, ceea ce nu intră în ipoteza legală vizată de textul invocat în susţinerea cererii de anulare a acţiunii arbitrale.

Ca atare, întrucât condiţiile de exercitare a acţiunii în anulare sunt circumscrise unor norme imperative de la care nu se poate deroga, susţinerile recurentei cu privire la îngrădirea dreptului la acces la justiţie sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa nu a respins acţiunea în anulare ca fiind inadmisibilă ci a analizat-o, atât potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. cât şi din perspectiva art. 1270 alin. (1) C. civ. şi a reţinut că referinţa explicită la arbitrajul ad-hoc, cuprinsă în clauza compromisorie prevăzută la art. 9.3 din contract, primează în raport cu interpretarea susţinută de recurentă cu privire la competenţa arbitrajului instituţionalizat.

Reţinând acest aspect cu titlu de motivare subsidiară faţă de argumentul principal al respingerii acţiunii în anulare şi anume, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în anulare, Curtea a efectuat, aşadar, şi o analiză a clauzei compromisorii validând în acest mod soluţia dată de instanţa arbitrală, astfel că instanţa a răspuns tuturor criticilor invocate de recurentă şi nu doar a celei vizând încălcarea art. 1270 alin. (1) C. civ.

În plus, este de menţionat şi faptul că acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv examinarea hotărârii arbitrale fiind limitată la verificarea dacă aceasta nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, ca atare, instanţa nu este ţinută să analizeze criticile pe fond, cum greşit susţine recurenta.

Din interpretarea dispoziţiilor C. proc. civ. rezultă că, în materia arbitrajului, regula o constituie arbitrajul instituţionalizat şi aceasta se aplică ori de câte ori părţile nu au înţeles să facă trimitere la arbitrajul ad-hoc, situaţie în care este exclus arbitrajul instituţionalizat.

Cum în cauză, sintagma arbitraj ad-hoc a fost cuprinsă în mod explicit în convenţia încheiată de părţi, în mod corect au reţinut instanţele că litigiile născute între părţi sunt supuse arbitrajului ad-hoc.

În ceea ce priveşte critica privind onorariul de avocat, prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ca atare această critică nu va fi analizată.

Recurenta a criticat modul de interpretare a clauzei arbitrale şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru arbitrajul ad-hoc, câtă vreme părţile nu au stabilit modalitatea de numire a arbitrilor, prin urmare instanţa a încălcat prevederea de drept material potrivit căreia un contract trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice.

Nici această critică nu poate fi primită. Astfel cum s-a arătat mai sus, clauza arbitrală a primit o interpretare corectă în sensul în care trimiterea la arbitrajul ad-hoc este suficientă pentru a exclude competenţa arbitrajului instituţionalizat, aşadar clauza nu a fost lipsită de efecte.

Contrar susţinerilor recurentei, soluţia instanţei arbitrale, menţinută de curtea de apel, nu a lăsat fără efecte juridice clauza arbitrală ci a avut în vedere voinţa părţilor de a recurge la arbitrajul ad-hoc, menţionată expres în clauză iar faptul că partea adversă nu a fost de acord să participe la arbitrajul ad-hoc nu invalidează clauza arbitrală şi nu reprezintă o îngrădire a recurentei în privinţa posibilităţii legale de a-şi valorifica pretenţiile.

Atâta timp cât s-a reţinut validitatea clauzei arbitrale, trimiterile la art. 1267 şi art. 1268 C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor îndoielnice au fost corect aplicate având în vedere diferenţele procedurale între cele două tipuri de arbitraj, instanţa neputând interveni în contract prin eliminarea normei exprese de trimitere la arbitrajul ad-hoc.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 39F din 07 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

Totodată, reţinând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 2367 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 39F din 07 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 2367 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2020.

GGC - NN