Insurance subrogation right of recourse for traffic accidents caused by intentional criminal offenses despite subsequent repeal of the criminal prohibition

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 822.327,75 RON, reprezentând despăgubirea achitată în dosarele de daună x şi y; dobânda legală penalizatoare, raportată la debitul de 822.327,75 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 21 aprilie 2017, până la data achitării integrale a debitului datorat, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011; cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 58 din Legea nr. 136/1995, art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1146/2018 din 16 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., ca nefondată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă la data de 4 decembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 219A din 11 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond şi a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 822.327,75 RON, despăgubire achitată în dosarele de daună, la care s-a adăugat dobânda legală calculată de la data de 21 aprilie 2017 şi până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâta la plata sumei de 18.968,27 RON, cheltuieli de judecată.

La data de 28 martie 2019, pârâta B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 219A din 11 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 aprilie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 219A din data de 11 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, în vederea respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, sub un prim aspect, a criticat decizia instanţei de apel pentru nerespectarea prevederilor art. 470 alin. (2) din C. proc. civ. (aspect sancţionat cu nulitatea cererii de apel, potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (3) din C. proc. civ.) şi a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

A arătat că instanţa de apel nu a pus în vedere apelantei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar apelanta nu a depus la dosar o astfel de dovadă, odată cu depunerea cererii de apel sau ulterior, în cursul judecăţii în apel.

Potrivit încheierii din Camera de Consiliu din data de 7 iunie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017:

"faptul că printr-o sentinţă penală s-a stabilit infracţiunea săvârşită de persoana vinovată şi obligaţia reclamantei, în calitate de asigurător RCA la plata despăgubirilor către victimele accidentului, nu conduce la concluzia că acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului are cauză penală, ci se bazează pe art. 58 din Legea nr. 136/1995, care permite în astfel de cazuri recuperarea despăgubirilor plătite. Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că prezenta cerere de reexaminare este neîntemeiată, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cauză fiind corect stabilită" .

A arătat că excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrări a cererii este o excepţie de procedură, peremptorie şi absolută, având caracter de ordine publică, în raport cu dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care stabilesc că:

"În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Precizând că admiterea excepţiei de netimbrare a cererii presupune anularea cererii ca netimbrate, a susţinut că nulitatea acestui act de procedură este una absolută, necondiţionată de existenţa unei vătămări şi care nu intervine de drept, trebuind a fi pronunţată de către instanţă.

A solicitat instanţei de recurs, în principal, să admită recursul astfel cum a fost formulat şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., să caseze decizia recurată şi să dispună trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti spre o nouă judecată. În subsidiar, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata taxei judiciare de timbru aferente fazei judecăţii apelului, respectiv suma de 5.914,13 RON, reprezentând 50% din taxa de timbru achitată la fond, în cuantum de 11.828,27 RON.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că, prin dispozitivul deciziei recurate se reţine în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de a achita cheltuieli de judecată în cuantum de 18.968,27 RON, în condiţiile în care, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă a efectuării acestor cheltuieli de către pârâtă.

A precizat că, potrivit actelor dosarului de fond, în cauză a fost achitată doar suma de 11.828,27 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, la dosar neexistând o altă dovadă privind plata unei alte cheltuieli, nici în cursul judecăţii fondului, nici în apel.

Ca atare, a apreciat că, sub acest aspect, decizia recurată este nelegală şi netemeinică şi se impune trimiterea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, pentru a se proceda la o nouă judecată.

Sub un al treilea aspect, a considerat că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002.

În acest sens, a considerat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că:

"în cauză este îndeplinită condiţia impusă de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, accidentul fiind produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie".

A arătat că instanţa de fond a apreciat în mod temeinic şi legal că fapta de conducere a autoturismului sub influenţa băuturilor alcoolice trebuie atât prevăzută ca infracţiune, cât şi comisă de către asigurat, ceea ce nu este cazul recurentei-pârâte.

Dimpotrivă, prin sentinţa penală nr. 446 din data de 18 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 475 din data de 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat în materie penală, că fapta de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei, câtă vreme legea penală mai favorabilă este noul C. pen.. Urmare schimbării încadrării juridice, instanţa nu a mai reţinut concursul de infracţiuni dintre fapta de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice şi cea de ucidere din culpă.

În consecinţă, a apreciat că în mod legal s-a stabilit de către instanţa de fond că nu este îndeplinită condiţia de a exista o faptă incriminată de dispoziţiile legale, comisă de către recurenta-pârâtă, aceasta fiind raţiunea pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Totodată, a susţinut că este greşită interpretarea Curţii de Apel, potrivit căreia, intervenirea modificării legislative în anul 2012, ce a condus la aplicarea legii penale mai favorabile, nu este fi de natură a înlătura răspunderea civilă a recurentei-pârâte.

În opinia recurentei, din interpretarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995 rezultă cu evidenţă că, pentru a fi admisibilă acţiunea în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, este necesar a se reţine în sarcina acesteia săvârşirea unei fapte incriminate de dispoziţiile legale ca fiind infracţiune săvârşită cu intenţie.

Or, în cauza dedusă judecăţii, fapta pentru care a fost condamnată recurenta-pârâtă a fost aceea de ucidere din culpă.

A menţionat că prin decizia nr. 1/2016 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

Ca atare, se impunea ca instanţa de control judiciar să reţină că asigurătorul este cel care are obligaţia de a acoperi prejudiciul, în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru asiguratul său, dacă acest prejudiciu este acoperit de poliţa de asigurare încheiată.

Astfel, a considerat că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14 mai 2019, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 16 mai 2019, prin care a invocat inadmisibilitatea criticilor invocate de către recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil şi că susţinerile invocate de recurentă pot fi analizate în cadrul motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la data de 14 februarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a fixat termen pentru judecarea căii de atac la data de 3 aprilie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul fixat, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Urmare repunerii pe rol a cauzei şi reluării judecăţii, dispuse la prezentul termen de judecată, instanţa de recurs a procedat la judecarea recursului.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea introductivă are ca obiect acţiunea în regres a reclamantei S.C. A. S.A., formulată împotriva pârâtei B. în temeiul dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002.

Cu referire la primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este criticată pentru presupusa nerespectare a prevederilor art. 470 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, arătând recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a pus în vedere apelantei să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar apelanta nu a depus la dosar o astfel de dovadă, odată cu depunerea cererii de apel sau ulterior, în cursul judecăţii în apel.

Excepţia netimbrării are caracter de ordine publică, putând fi invocată de orice parte interesată în orice fază a litigiului, astfel că acest motiv de recurs este admisibil.

Procedând la verificarea susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte subliniază, în primul rând, că invocarea acestei excepţii în calea de atac a recursului, cu referire la judecata desfăşurată în apel, nu poate avea ca efect anularea hotărârii instanţei de apel, ci, potrivit dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în ipoteza constatării neplăţii taxei de timbru datorate în fazele procesuale anterioare, instanţa de recurs are doar posibilitatea de a dispune obligarea părţii la plata taxei de timbru restante, prin hotărâre care constituie titlu executoriu.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.

În litigiul de faţă, acţiune în regres introdusă de asigurător în vederea recuperării de la asiguratul său, conducătorul autoturismului responsabil de producerea evenimentului rutier, a contravalorii despăgubirilor plătite victimei accidentului, intimata-reclamantă s-a subrogat în drepturile patrimoniale ale victimei, astfel că beneficiază de scutirea de la plata taxei de timbru prevăzută de dispoziţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) lit i din O.U.G. nr. 80/2013, cu atât mai mult cu cât, aceste dispoziţii nu disting între categoria titularilor de drepturi la despăgubirile provenite din desfăşurarea unei cauze cauze penale.

Ca atare, această critică nu poate fi primită.

Cel de al doilea motiv de recurs, privind acordarea cheltuielilor de judecată în condiţiile unei presupuse lipse a dovezilor efectuării acestora, nu este admisibil în recurs, întrucât operaţiunea de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată presupune o apreciere asupra probelor administrate în acest sens.

Or, asemenea aspecte ţin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Sub cel al treilea aspect, recurenta-pârâtă a considerat că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, critici ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că în cauză nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, deoarece, prin sentinţa penală nr. 446 din data de 18 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2014, definitivă, instanţa nu a mai reţinut în sarcina recurentei-reclamante fapta de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice, datorită aplicării legii penale mai favorabile.

Potrivit textului art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, dacă "accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie".

Prin considerentele deciziei atacate s-a stabilit că recurenta-pârâtă a condus un autoturism, aflându-se sub influenta băuturilor alcoolice şi a produs, din culpa sa, un accident în urma căruia a rezultat decesul numiţilor C. şi D. şi vătămarea corporală a numitului E..

A mai reţinut instanţa de apel că la momentul producerii accidentului, recurenta-pârâtă avea, potrivit sentinţei penale amintite, o alcoolemie teoretică în descreştere de aproximativ 1,10 g/l, iar potrivit art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, în vigoare la data producerii accidentului, "conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani".

În raport cu această situaţie de fapt, Înalta Curte apreciază corectă intrepretarea instanţei de apel, în sensul că, intervenirea pe parcursul procesului penal a unei legi penale mai favorabile recurentei nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a acesteia, ci doar răspunderea sa penală.

Aceasta deoarece, astfel cum rezultă din interpretarea logico-juridică a textului art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1996, una din condiţiile necesare pentru a se putea exercita acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului este aceea a comiterii unei fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiune săvârşită cu intenţie, condiţie îndeplinită în speţă.

Textul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 nu impune condiţia pronunţării unei hotărâri de condamnare pentru fapta săvârşită, fiind suficient, din această perspectivă, ca la data săvârşirii, fapta să fie incriminată de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca reprezentând o infracţiune săvârşită cu intenţie, împrejurare confirmată de către instanţa penală.

Din considerentele sentinţei penale nr. 446 din data de 18 decembrie 2014 rezultă că recurenta-pârâtă a recunoscut săvârşirea faptei pe fondul consumului de alcool, cauza judecându-se în cadrul procedurii simplificate privind recunoaşterea vinovăţiei prevăzute de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În consecinţă, Înalta Curte consideră corectă interpretarea instanţei de apel, în sensul că, în cauză este îndeplinită condiţia impusă de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 ca accidentul să fie produs în timpul comiterii unei fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiune săvârşită cu intenţie, critica analizată fiind nefondată.

Se constată, totodată, că recurenta-pârâtă nu a formulat critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acest text legal fiind doar formal invocat.

În considerarea celor anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 219A din 11 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 416,50 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2020.