Moral damages for road accident death: cassation appeal dismissed where no legal duty to fit anti-ram bar existed for pre-1992 vehicle

Asupra recursului de faţă,,

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în nume propriu şi în numele minorului B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A., MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE şi D., obligarea acestora la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro şi o prestaţie periodică în sumă de 1000 RON lunar, pentru minor.

Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a autorităţii de lucru judecat, invocând în susţinerea acestor excepţii argumentul reprezentat de încheierea din data de 30 aprilie 2014 a Tribunalului Militar Iaşi. Ulterior, a invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii, având în vedere lipsa vinovăţiei sale, stabilită în procesul penal.

Pârâta MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE a invocat, prin întâmpinare, lipsa calităţii procesual pasive, întrucât angajatorul pârâtului D. este Unitatea Militară (U.M.) 01476 BÂRLAD, entitate cu personalitate juridică, subordonată MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE. Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a U.M. 01476 BÂRLAD, având în vedere că, în procesul penal s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat (dosarul nr. x/2014), că angajatul unităţii militare menţionate, pârâtul D., nu se face vinovat de producerea accidentului rutier.

Prin încheierea din data de 21 octombrie 2015, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE şi a U.M. 02494, prin U.M. 01476 BÂRLAD, invocată de pârâta MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE şi inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul D..

Totodată, a fost unită excepţia autorităţii de lucru judecat cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 58 din 12 octombrie 2016, Tribunalul Vrancea a admis, în parte, acţiunea, a obligat pârâta S.C. C. S.A. la despăgubiri morale pentru reclamantă şi fiul său în cuantum de 50.000 Euro şi la plata unei indemnizaţii lunare de întreţinere pentru minor, de 250 RON lunar, începând cu data introducerii cererii şi până la majorat.

A luat act că, prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2015, s-a renunţat la excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE şi U.M. 01476 BÂRLAD.

Împotriva sentinţei Tribunalului Vrancea, în termen legal, au declarat apel reclamanta (în nume propriu şi în numele fiului său minor) şi pârâta S.C. C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 74/A din 20 martie 2017, Curtea de Apel Galaţi a respins ambele apeluri, ca fiind nefondate.

Reclamanta-apelantă A. - în nume propriu şi în numele minorului B. - şi intimata-pârâtă S.C. C. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 74/A din 20 martie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr. 2368 din 5 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de recurs a casat decizia civilă nr. 74/A din 20 martie 2017 a Curţii de Apel Galaţi şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În al doilea ciclu procesual, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă sub nr. x/2015*.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii apelului pârâtei S.C. C. S.A. pentru netimbrare, având în vedere că pretenţiile deduse judecăţii decurg dintr-o cauză penală (art. 23, art. 28 şi art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013).

La acelaşi termen de judecată s-a constatat că pârâta S.C. C. S.A. a formulat în cauză, atât apel principal, cât şi apel incident.

Prin decizia civilă nr. 45 din data de 1 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., reprezentat de A., împotriva sentinţei civile nr. 58 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A admis excepţia inadmisibilităţii apelului incident promovat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibil, apelul incident.

A admis apelul principal promovat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţei civile, a schimbat, în parte, sentinţa apelată şi, în rejudecare, a respins acţiunea, ca nefondată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

La data de 31 mai 2019, recurenta-reclamantă A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 45 din data de 1 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, atât în nume propriu, cât şi în numele minorului B., recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 iunie 2019, sub numărul170/91/2015*.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., au susţinut că, în rejudecarea apelului, Curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., întrucât, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, dispunând administrarea de probe în vederea dezlegării anumitor aspecte, în rejudecare, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiate, cererile de probe formulate de recurenţi în legătură cu aspectele avute în vedere de decizia de casare.

Au arătat recurenţii că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 502 C. proc. civ., care stabilesc că, în rejudecarea procesului după casare, apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, considerând că hotărârea recurată este lovită de nulitate.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au precizat că, în rejudecare, instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care a respins apelul declarat de reclamanţi şi, refuzând să administreze probatorii, a omis să indice motivele pentru care a respins acţiunea introductivă.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au precizat că, potrivit deciziei de casare, instanţa de apel trebuia să stabilească dispoziţiile normative din care să rezulte că proprietarul vehiculului a avut obligaţia dotării cu dispozitive speciale de protecţie, obligaţie pe care instanţa a ignorat-o.

Au susţinut, în acest sens, că este eronată concluzia instanţei de apel că nu există o normă juridică ce prevede obligativitatea montării unor dispozitive speciale pentru vehiculele cu an de fabricaţie anterior anului 1992.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au făcut referire la o expertiză extrajudiciară depusă la dosar, în anexa căreia expertul a indicat legislaţia aplicabilă cu privire la inspecţia tehnică a autovehiculului DAC, anume normele obligatorii RNTR1, RNTR2, RNTR 7, armonizate cu Directivele cadru care privesc omologarea de tip a întregului vehicul.

Au arătat că pct. 8.3. din subcapitolul 4 din RNTR 7 specifică faptul că:

"vehiculele trebuie să fie echipate cu dispozitive de protecţie antiîmpănare spate".

Având în vedere că probele din dosar dovedesc că autocamionul DAC nu era echipat cu bara antiîmpănare, a considerat că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor menţionate din cuprinsul normelor RNTR 7, aceste reglementări fiind obligatorii pentru omologarea unui vehicul care circulă pe drumurile publice.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia recurată şi pentru greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 67 din Codul rutier, care interzic transportul pe drumurile publice al mărfurilor periculoase în vehicule fără dotări corespunzătoare şi echipamente necesare sau care nu îndeplinesc condiţiile tehnice de agreere prevăzute de Acordul European referitor la transportul mărfurilor periculoase.

Au subliniat că, din actele autocamionului nu rezultă că acesta era echipat pentru a transporta mărfuri periculoase, conform cerinţei normei arătate.

De asemenea, au precizat că instanţa de apel nu a aplicat nici prevederile art. 69 al O.U.G. nr. 195/2002, în care se precizează că autovehiculele cu mase si/sau gabarite depăşite, cele care transportă mărfuri sau produse periculoase (cum este cazul autocamionului implicat în accident, care transporta circa 4300 litri de combustibil) trebuie să aibă montate semnale speciale de avertizare cu lumină galbenă, iar conducătorii lor să le menţină în funcţiune pe toată perioada deplasării.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat şi că, deşi normele anterior menţionate nu au fost respectate, autocamionul implicat în accident a primit de la R.A.R. cartea de înmatriculare, iar inspecţia tehnică periodică a fost efectuată în lipsa dispozitivului bară antiîmpănare.

Ca atare, au susţinut că în rejudecare, instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor obligatorii din RNTR 1, RNTR 2 şi RNTR 7 şi, în mod eronat, a dat eficienţă adreselor emise de R.A.R. ce atestau că proprietarul autocamionului nu avea nici o obligaţie de a echipa vehiculul cu dispozitivul bară antiîmpănare.

În acest mod, instanţa a realizat o greşită interpretare şi aplicare a normelor juridice de natură tehnică menţionate, deoarece autocamionul DAC nu putea să circule pe drumurile publice fără să fie echipat corespunzător, cu bara antîmpănare şi fără a avea semnale de avertizare cu lumină galbenă.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că autocamionul nu circula în regim special (al armatei), ci rula pe drumul public, astfel că proprietarul era obligat să asigure şi să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru ca acest vehicul să poată circula.

Precizând că lipsa barei antiîmpănare a determinat efecte multiplicative ale accidentului, culminând cu decesul defunctului E., recurenţii-reclamanţi au arătat că, deşi în materia răspunderii civile delictuale, răspunderea pentru fapta proprie poate fi antrenată până la cea mai uşoară formă de răspundere, instanţa de apel nu a analizat speţa din această perspectivă şi l-a găsit culpabil de producerea accidentului, în mod exclusiv, pe defunctul E., în ciuda faptului că, în cauză se prefigurează şi culpa MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE, sub aspectul punerii în circulaţie pe drumurile publice a unui autovehicul necorespunzător din punct de vedere tehnic, potrivit art. 1 şi 6 din RNTR 2 aprobate de Ordinul nr. 211 din 11 februarie 2003 (pentru aprobarea Reglementărilor privind condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulaţie pe drumurile publice din România) emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.

Deşi recurenţii-reclamanţi au solicitat efectuarea unui experiment judiciar în cadrul I.N.C. pentru stabilirea gradului de culpă concurentă, instanţa de apel a respins solicitarea acestora, cu motivarea că, în cauză există autoritate de lucru judecat, făcând trimitere instanţa la încheierea Tribunalului Militar Bucureşti din data de 30 aprilie 2014.

Or, recurenţii-reclamanţi au considerat că încheierea menţionată nu produce efectul autorităţii de lucru judecat cu privire la stabilirea vinovăţiei proprietarului autovehiculului în producerea accidentului.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului şi rejudecarea apelului, cu consecinţa admiterii apelului reclamanţilor şi modificării în parte a sentinţei pronunţate de Tribunalul Vrancea, în sensul admiterii în tot a acţiunii, cu obligarea intimaţilor- pârâţi la plata cheltuielilor de judecată

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, la data de 18 iulie 2019, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat. A solicitat judecata în lipsă.

Şi intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE au formulat întâmpinări în cauză, depuse la dosar la 26 iulie 2019 şi, respectiv, 30 iulie 2019, solicitând respingerea căii de atac declarată de recurenţii-reclamanţi, ca nefiind fondată.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la data de 14 februarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat şi a fixat termen pentru judecarea recursului căii de atac la data de 3 aprilie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul fixat, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Urmare repunerii pe rol a cauzei şi reluării judecăţii, dispuse la prezentul termen de judecată, instanţa de recurs a procedat la judecarea recursului.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., arătând că, în rejudecarea apelului, instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., prin aceea că a respins cererile de probe formulate de către recurenţi, cu toate că administrarea acestor probe fusese dispusă în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual.

În partea relevantă a considerentelor deciziei nr. 2638 din 5 iunie 2018, pronunţată în soluţionarea recursului ce a finalizat primul ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit, mai întâi, că:

"În acest context, instanţa de apel avea obligaţia să stabilească, potrivit unor dispoziţii normative cu caracter precis, că proprietarul vehiculului a avut obligaţia dotării vehiculului cu dispozitive speciale de protecţie, obligaţie pe care a ignorat-o", iar apoi, că apelul ar fi trebuit să elucideze dacă:"în complexul cauzal, această împrejurare a avut un efect multiplicativ al consecinţelor accidentului. Mai mult, pentru stabilirea culpei proprietarului vehiculului căruia îi lipsea bara antiîmpănare, instanţa de apel avea datoria să verifice condiţiile de omologare tehnică a vehiculului pentru circulaţia pe drumurile publice şi normativele exacte care au fost încălcate, inclusiv prin ordonarea unor probe cu caracter tehnic care să demonstreze neîndeplinirea condiţiilor de conformitate pentru circulaţia pe drumurile publice a camionului implicat în eveniment".

Din economia considerentelor, rezultă că instanţa de recurs a considerat necesar a se stabili, prioritar, care este actul normativ care stabilea obligaţia de a se dota autovehiculul cu bara antiîmpănare şi, doar subsecvent identificării acestor norme legale, revenea instanţei de apel obligaţia de a administra probele necesare pentru a se verifica dacă aceste norme au fost sau nu respectate şi care a fost efectul unei eventuale nerespectări în ceea ce priveşte producerea evenimentului rutier în asemenea de condiţii, în acest mod urmând a se aprecia asupra culpei proprietarului vehiculului.

Astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 26 septembrie 2018, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că recurenta A. era decăzută din dreptul de a solicita administrarea de probe şi de a formula apărări cu privire la susţinerile din apel ale pârâtei C., iar pe de altă parte, că prin cererea de apel, recurenta nu a solicitat probe noi, apreciindu-se că recurenta este decăzută şi din dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă cu caracter de noutate în ceea ce priveşte propria cale de atac .

Mai mult, în raport cu cererea recurentei-reclamante A. de administrare a probei cu expertiza tehnică auto, a probei testimoniale, a probei cu experimentul judiciar şi a probei cu înscrisuri, inclusiv solicitarea unor relaţii de la R.A.R. privind posibilitatea ca astfel de autocamioane să circule pe drumurile publice cu sau fără bară antiîmpănare după anul 1993, instanţa de apel, în considerarea dovezilor deja administrate în cauză, precum şi a indicaţiilor date de instanţa de recurs, a respins, ca nefiind utile cauzei, proba cu experimentul judiciar solicitată, precum şi proba cu expertiză, arătând că obiectivele propuse au fost avute în vedere la efectuarea expertizelor anterioare.

Totodată, Curtea de Apel a dispus ca intimata-pârâtă MINISTERUL APARARII NATIONALE să depună la dosar cartea tehnică a autocamionului implicat în accidentul auto, cu menţiuni privind existenţa sau inexistenţa I.T.P la data de 29 martie 2012 (data producerii accidentului) şi ataşarea dosarului de urmărire penală nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi şi a dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Militar Iaşi.

Aşadar, probele propuse de recurenţi - cu experimentul judiciar, proba cu acte, cea privind efectuarea unei expertize, precum şi proba testimonială - au fost respinse de instanţa de control judiciar, pe de o parte ca fiind tardiv formulate şi, pe de altă parte, în considerarea lipsei de utilitate în raport cu aspectele ce urmau a fi dezlegate, potrivit deciziei pronunţate în recurs, în primul ciclu procesual.

Cu toate acestea, instanţa a dispus administrarea de noi probatorii, pe care le-a apreciat a fi relevante (cartea tehnică a autocamionului, ataşarea dosarelor de urmărire penală nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi şi nr. 73/P/2012 al Tribunalului Militar Iaşi), iar actele prezentate de recurenţii-reclamanţi direct în rejudecarea apelului au fost depuse la dosar şi comunicate părţilor adverse.

Înalta Curte consideră că, în raport cu raţionamentul şi dispoziţiile instanţei de recurs, prezentate în decizia de casare, în lipsa identificării unei norme legale care să oblige proprietarul autovehiculului fabricat în 1986 la dotarea cu bara antiîmpănare, nu se poate susţine că, prin respingerea probelor propuse, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., ci, în acest context, apare ca neutilă cauzei continuarea cercetării judecătoreşti, prin administrarea de probe care să confirme sau să infirme neluarea măsurii de montare a dispozitivului în discuţie şi a efectelor produse de lipsa acestui dispozitiv în dinamica accidentului şi în producerea consecinţelor acestuia.

Prin decizia recurată, instanţa a procedat în conformitate cu dispoziţiile hotărârii de casare şi, în rejudecare, verificând existenţa unei prescripţii speciale a legii privind obligativitatea montării barei antiîmpănare pentru autovehiculele fabricate anterior anului 1992, a constatat că o astfel de obligaţie nu există, deoarece condiţia ca autovehiculele să fie dotate cu bară antiîmpănare a apărut după publicarea H.G. nr. 610/1992 şi a Instrucţiunilor Ministrului de Interne în M.O. nr. 110/1993, şi, de asemenea, că autovehiculele construite anterior intrării în vigoare a celor două acte normative, cum este cel implicat în evenimentul din data de 29 martie 2012, nu trebuie dotate obligatoriu cu respectivul dispozitiv de protecţie, concluzia instanţei de apel fiind că autocamionul aparţinând intimatei-pârâte MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE "circula în mod legal pe drumurile publice, i se putea elibera dovada ITP şi nu poate răspunde pentru prejudiciul analizat în prezenta cauză.".

În argumentare, instanţa de apel a făcut referire la adresele emise de R.A.R. Bucureşti nr. 4118 din 17 mai 2012 şi nr. 4619 din 12 iunie 2012, care arată că autocamionul DAC cu nr. de identificare 70770, respectiv cu nr. A 21062, putea să circule pe drumurile publice fără a avea montate dispozitive de protecţie antiîmpănare la partea din spate, era omologat pentru circulaţia pe drumurile publice şi prezenta "CIV nr. y/01.02.2010 şi ITP valabil până la data de 4.05.2012".

Aşadar, câtă vreme nu au fost identificate dispoziţii legale care să impună, inclusiv pentru autovehiculele fabricate anterior anului 1992, obligativitatea montării bării antiîmpănare, nu se poate vorbi despre necesitatea de conformare a proprietarului la conduita prescrisă de lege şi nu se poate pune în discuţie o culpă a acestuia în dinamica accidentului, determinată de neluarea unei măsuri neprescrisă de lege.

În aceste condiţii, respingerea de către instanţa de apel a probelor ce tindeau la stabilirea efectelor cauzale ale lipsei bării de protecţie în dinamica accidentului nu poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a prevederilor art. 501 din C. proc. civ.

Nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 502 C. proc. civ. nu poate fi primită, deoarece efectul schimbării, în parte, a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în sensul respingerii acţiunii introductive, s-a produs ca urmare a admiterii apelului principal declarat de către pârâta C. S.A., nu ca urmare a respingerii apelului formulat de recurenţii-reclamanţi.

În consecinţă, în speţă nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În lumina celor anterior arătate, această concluzie se impune şi în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a argumentat, instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată, în condiţiile în care a constatat că nu există norme de drept substanţial care, încălcate fiind, să conducă către posibilitatea reţinerii unei culpe a intimatei-pârâte MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE.

Nu se poate susţine o nemotivare a deciziei recurate, în raport cu probatoriile existente la dosarul cauzei, ci instanţa de apel, reţinând că lipsa elementului de protecţie a constituit un factor ce a determinat consecinţe probabil mai grave ale accidentului, "aşa cum rezultă din expertiză", a stabilit că, în lipsa obligaţiei proprietarului de a monta bara antiîmpănare, nu se poate reţine o culpă nici măcar concurentă a acestuia în producerea urmărilor accidentului.

A mai apreciat instanţa că în cauză s-a conturat o culpă exclusivă a defunctului în producerea accidentului, astfel că nu se poate institui în sarcina proprietarului autocamionului, a şoferului sau a asigurătorului autovehiculului obligaţia de a acoperi prejudiciile încercate de reclamanţi, consecinţa fiind respingerea acţiunii, ca nefiind fondată.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a prezentat argumentele care fundamentează soluţia pronunţată, iar faptul că interpretarea dată elementelor de fapt şi de drept ale speţei este diferită de cea a recurenţilor nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nici motivul de recurs privind greşita aplicare sau interpretare a normelor de drept material nu se confirmă, având în vedere că, astfel cum s-a arătat în motivarea deciziei recurate, legislaţia aplicabilă la data producerii autovehiculului aparţinând intimatei-pârâte MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE nu impunea obligativitatea unor dispozitive speciale antiîmpănare, autocamionul fiind produs în anul 1986, iar normele indicate de recurenţi în cererea de recurs (Reglementările privind condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere în vederea admiterii în circulaţie pe drumurile publice din România - RNTR 2, Reglementările privind omologarea individuală, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere - RNTR 7) au fost aprobate ulterior anului 1986, prin Ordinul nr. 211 din 11 februarie 2003 al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, respectiv prin Ordinul nr. 2132 din 8 decembrie 2005 al Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.

Cât priveşte criticile formulate de recurenţi referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel asupra elementului culpei, acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs, întrucât vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, ce excedează controlul judiciar reglementat de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., limitat la analiza unor critici de nelegalitate ale hotărârilor recurate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, constatând că în speţă nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., prin reprezentant legal A. şi A. împotriva deciziei civile nr. 45/A din 01 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.