Territorial jurisdiction for employer-initiated labor disputes: secondary branch office as valid "seat" under Labor Code

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la 16.09.2019, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând a se dispune obligarea acestuia la plata sumei de 120,41 RON, reprezentând contravaloarea a 9 tichete de masă acordate eronat în perioada noiembrie 2016 - noiembrie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului se încadrează în materia conflictelor de muncă, aşa cum rezultă din obiectul acţiunii.

Competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri este exclusivă şi revine instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul sau locul de muncă, aşa cum statuează dispoziţiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competenţă determinând capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate conflictele de muncă.

Instanţa a mai reţinut că din aceste norme legale imperative rezultă că se stabileşte competenţa teritorială în funcţie de domiciliul, reşedinţa, sediul sau locul de muncă pe care reclamanta le are la data introducerii acţiunii, fiind fără relevanţă unde are sediul sucursala prin care a fost formulată acţiunea.

Art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu conţine vreun indiciu al intenţiei legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfăşurat raportul de muncă.

Art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor ca şi celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de sediile secundare ar fi inserat această posibilitate în chiar conţinutul normei de la art. 269 alin. (2) Codul muncii, aşa cum s-a reţinut în decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti la 10.01.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 589 din 27 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează din punct de vedere teritorial competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă, aceasta aparţinând instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Litigiul dedus judecăţii reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariatul pârât, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părţi. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a indicat, ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură, pe cel situat în municipiul Timişoara unde, potrivit actelor dosarului şi susţinerilor din cererea de învestire a instanţei, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care reprezintă o subunitate a companiei, potrivit art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998.

Textul legal ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres menţiuni referitoare la sediul principal al societăţii reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziţii exprese în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul unei subunităţi a sa, în cadrul căreia s-au derulat raporturile de muncă cu salariatul cu care se află în litigiu, instanţei respective îi aparţine competenţa de soluţionare a pricinii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, la data introducerii acţiunii, reclamanta şi-a indicat sediul din municipiul Timişoara al unei subunităţi a sa, unde de altfel s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, în raza instanţei ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunităţii constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea, în teritoriu, a reclamantei, Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Timişoara nefiind o persoană juridică distinctă, terţ faţă de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componenţa societăţii reclamante, instanţa a reţinut că, fiind prima instanţă investită cu soluţionarea cauzei, aparţine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Totodată, a reţinut că interpretarea restrictivă a primei instanţe învestite a dispoziţiei art. 269 alin. (2) din Codul muncii, bazată pe locaţia sediului principal al societăţii reclamante, nu este justificată nici de raţiuni practice, fiind firesc ca litigiul izvorât dintr-un raport de muncă derulat într-o anumită localitate să se judece la instanţa în a cărei circumscripţie s-a încheiat şi s-a executat acel contract, unde au fost încheiate şi se află depozitate actele ce reprezintă material probator în cadrul litigiului.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă priveşte un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa teritorială în cazul acestor litigii aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantul.

Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula potrivit căreia cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Această normă legală instituie, deci, un beneficiu doar în favoarea salariatului, căruia i se permite să opteze între două instanţe deopotrivă competente, nu şi angajatorului, în situaţia în care acesta este reclamant.

În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Se reţine faptul că, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului".

Se mai reţine că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul său de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar, pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru".

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Timişoara se află pe raza teritorială a judeţului Timiş, revine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2020.