RCA insurance liability: statutory interpretation of CSA Order No. 5/2010 as explanatory vs. restrictive, and the evidentiary threshold for contributory negligence based on unproven failure to wear a seatbelt

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Arad, secţia Civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii D., S.C. E. S.A. şi F. S.A., solicitând obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 250.000 RON reprezentând daune materiale şi morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 50, art. 54 şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995; art. 24 din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 397 C. proc. pen., art. 1381, art. 1385, art. 1386 şi art. 1391 C. civ., art. 115 alin. (3) şi art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Arad a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie a pârâtei S.C. F. S.A.; a prorogat pronunţarea asupra excepţiei prescripţiei extinctive în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A. şi B. şi asupra probei testimoniale după ataşarea dosarului penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi a dosarului de urmărire penală; a respins cererea de probaţiune privind audierea martorului G. şi a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. E. S.A.; a dispus ataşarea dosarului penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi a dosarului de urmărire penală, ca urmare a admiterii cererii în probaţiune; a respins cererea de probaţiune formulată de pârâta S.C. E. S.A., constând în audierea martorului G..

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 216 din 29 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia Civilă, în dosarul nr. x, s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D., S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A. şi, în consecinţă:

Pârâta S.C. F. S.A. a fost obligată să plătească reclamantei C. suma de 240.000 RON din care 19.432 RON reprezintă daune materiale, iar suma de 220.568 RON reprezintă daune morale.

S-a respins acţiunea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii D., S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A.

S-a respins acţiunea reclamanţilor A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi S.C. E. S.A.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. E. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A.

S-a dispus obligarea pârâtei S.C. F. S.A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta C..

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 216 din 29 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Arad, secţia Civilă pârâta S.C. F. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce o priveşte pe reclamanta C., admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la considerentele hotărârii penale date în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc cu privire la leziunile suferite de reclamanta C., schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul respingerii daunelor materiale acordate, diminuării daunelor morale până la cuantumul ofertat de 9460 RON şi reţinerii culpei concurente a victimelor în producerea propriului prejudiciu, cu cheltuieli de judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 760/A din 21 noiembrie 2018, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. F. S.A., în contradictoriu cu intimaţii A., B., C., D. şi S.C. E. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 216 din 29 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Arad, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017, sentinţa atacată fiind schimbată, în parte, în sensul că s-au redus despăgubirile materiale stabilite de prima instanţă de la suma de 19.432 RON la suma de 17.252 RON.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate, fără cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanţei de apel

Analizând apelul declarat în cauză de către pârâtă, prin prisma motivelor invocate, raportat la prevederile art. 477 C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara a constatat că acesta este fondat doar cu privire la cuantumul daunelor materiale.

Asupra stării de fapt, a împrejurărilor în care s-a produs accidentul rutier şi a culpei părţii care l-a determinat, s-a constatat că apelanta şi intimaţii nu prezintă susţineri divergente.

Criticile aduse sentinţei atacate de către pârâtă au vizat nejustificarea cuantumului sumelor acordate, greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la prescrierea acţiunii şi la inadmisibilitatea promovării acesteia de către procuror, precum şi în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi participarea victimei la producerea vătămărilor suferite.

S-a arătat că, urmare a accidentului din data de 1 iunie 2012, reclamanta C., în vârstă de 14 ani la acea dată, elevă în clasa a VII-a, a fost internată la spital, supusă multiplelor controale, unor operaţii, consulturi în ţară şi străinătate, expertizelor, a rămas cu cicatrice la nivelul feţei şi la umărul stâng, fiindu-i afectat, în mod evident, aspectul fizic. Totodată, s-a reţinut că a avut nevoie de medicamente şi de o alimentaţie specială, pentru o perioadă de timp datorită faptului că era afectată structura osoasă a feţei, a trebuit să consume hrană lichidă şi prezintă, în continuare, un defect al vederii şi multiple traume psihice.

Deşi, s-a apreciat că reclamanta a avut nevoie de 50-55 zile de îngrijiri medicale, concluzia raportului de medicină legală nu conturează toate consecinţele pe care le-a suportat reclamanta în perioada de preadolescenţă şi de adolescenţă, atâta timp cât există, în continuare, necesitatea uneia sau mai multor intervenţii chirurgicale pentru eventuala înlăturare, cel puţin în parte, a cicatricelor rămase, în mod vizibil, pe faţa acesteia.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că este rezonabilă suma acordată de tribunal, cu titlu de daune morale, pentru a compensa suferinţele pe care reclamanta le-a încercat, faţă de afectarea fizică vizibilă, psiho-emoţională şi socială a victimei, dar şi în raport de durata acestora şi a procedurilor judiciare.

Deşi, prin apel s-a susţinut arbitrariul hotărârii atacate, ignorarea practicii depuse de pârâtă sau intenţia de îmbogăţire a reclamantei, Curtea a constatat că afirmaţiile apelantei nici nu au suport probatoriu şi nici nu se regăsesc în maniera în care instanţa de fond a soluţionat cauza, aceasta motivând sentinţa cu referiri la toate probele administrate şi la practica judiciară relevantă în materie, raportându-se la specificul situaţiei deduse judecăţii.

S-a arătat că parcursul înlăturării afecţiunilor suferite de către reclamantă nu s-a încheiat şi că sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale nu sunt exagerate, ci reprezintă, de fapt, o încercare de atenuare a suferinţelor, venită după 6 ani de la data producerii accidentului.

De aceea, cuantumul daunelor morale trebuie să fie apreciat raportat la durerea suferită, atât ca urmare directă a accidentului, cât şi a investigaţiilor ce au urmat, operaţiilor şi tratamentelor, dar şi a constatării consecinţelor accidentului asupra tuturor aspectelor de viaţă, pe care reclamanta nu le-ar fi suferit dacă nu ar fi fost implicată în accident.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter simbolic, aşa cum a solicitat apelanta-pârâtă, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale reclamantei, prin procurarea unor satisfacţii morale, urmând a se avea în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală, dreptul de a se bucura de o vacanţă, etc.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce o priveşte pe reclamantă, Curtea de Apel Timişoara a constatat că, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanţă, în baza art. 2537 alin. (3) din C. civ.

Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din dosar, reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal prin reprezentanţii săi legali, cerere reluată şi în faza de cercetare judecătorească, fiind depusă în termenul legal, respectiv anterior citirii actului de sesizare a instanţei.

În acest context, s-a reţinut că dreptul reclamantei de a promova acţiunea în faţa instanţei civile s-a născut de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 109 din 16.06.2015 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, prin care s-a dispus achitarea inculpatului D., ca urmare a intrării în vigoare a noului C. pen., motiv pentru care, în cauză, s-a constatat de către instanţa de judecată că fapta nu mai este prevăzută de legea penală nouă şi a lăsat nesoluţionată latura civilă.

S-a mai reţinut că susţinerea apelantei, potrivit căreia este inadmisibil ca acţiunea civilă să fie promovată de către procuror, deoarece, deşi minoră, reclamanta trebuie să fi fost reprezentată numai de către părinţi este în neconcordanţă cu art. 92 din C. proc. civ., text din care apelanta a lecturat.

Astfel, instanţa de apel a arătat că acest text de lege nu condiţionează implicarea Ministerului Public de absenţa reprezentanţilor legali, astfel încât, susţinerile apelantei nu sunt pertinente, iar excepţia invocată nu poate fi primită.

De altfel, excepţia inadmisibilităţii impune analiza unor ipoteze ca exemplu, cel al existenţei unor demersuri anterioare promovării acţiunii, care să nu fi fost îndeplinite, deşi obligatorii, ale promovării unei căi de atac neprevăzute de lege, ale formulării unor cereri în probaţiune care depăşesc cadrul impus de legea procedurală. Or, asemenea susţineri nu s-au formulat.

În fine, Curtea a conchis în sensul că în măsura în care se aprecia că acţiunea a fost promovată de o persoană sau instituţie care nu avea acest drept, ipoteza ar fi atras eventuala discuţie a altor excepţii procesuale, iar nu cea a inadmisibilităţii, greşit invocată în speţă.

S-a respins ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către apelanta-pârâtă, raportat la considerentele hotărârii penale pronunţate în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, cu privire la numărul de zile de îngrijiri necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către reclamantă, reţinându-se că este corectă apărarea intimatei-reclamante, care a arătat că autoritatea de lucru judecat, în acest caz, se limitează doar la latura penală a cauzei, latura civilă fiind lăsată nesoluţionată.

Că este aşa, rezultă şi din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care în mod constant a precizat, în raport de textele legii penale, că autoritatea de lucru judecat priveşte fapta, vinovăţia şi făptuitorul, iar în cazul nesoluţionării laturii civile, instanţa civilă învestită cu acţiunea în pretenţii stabileşte întinderea răspunderii.

În ceea ce priveşte zilele de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către reclamantă, ca urmare a producerii accidentului rutier, Curtea a reţinut că nu operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii din dosarul penal şi, prin urmare, instanţa civilă poate doar să ia act de faptul că, până la data soluţionării, numărul de zile de îngrijiri medicale, conform dovezilor din dosar, se ridica la 50-55.

Cu toate acestea, nu se poate statua că doar cele 50-55 de zile ar fi necesare vindecării reclamantei, contrar celor afirmate de către apelantă în susţinerea excepţiei invocate, avându-se în vedere că din întregul ansamblu probatoriu, a rezultat că reclamanta are, în continuare, cicatrice pe faţă şi pe umăr, afecţiunea oculară, iar în privinţa traumelor psihice nu există un document din care să reiasă că acestea au dispărut, nemaifiind solicitată o astfel de evaluare.

S-a reţinut că nu este probată susţinerea apelantei-pârâte, potrivit căreia reclamantei trebuia să i se reţină un grad de culpă în producerea consecinţelor vătămătoare şi a urmărilor suferite, întrucât aceasta nu purta centura de siguranţă, deşi, legea impune o astfel de obligaţie.

Pe de o parte, s-a arătat că apelanta a omis faptul că, în situaţia în care accidentul nu s-ar fi produs, nici reclamanta nu ar fi avut de suferit leziunile fizice şi traumele suportate.

Apoi, s-a constatat că Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014 a modificat şi a completat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, iar anterior, textul aceluiaşi articol stipula, în art. 36 alin. (1), că:

"Conducătorii de autovehicule şi persoanele care ocupă locuri prevăzute prin construcţie cu centuri sau dispozitive de siguranţă omologate trebuie să le poarte în timpul circulaţiei pe drumurile publice".

Or, apelanta doar susţine că reclamanta nu purta centura de siguranţă, fără a exista elemente probatorii în acest sens.

Din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar chiar de către societatea pârâtă (la fila x şi urm., respectiv pagina 13 a raportului), a rezultat că expertul părţii "apreciază că este posibil ca la momentul producerii impactului … să nu fi purtat centura de siguranţă. Concluzia în această privinţă nu poate fi emisă ca şi certă, dar gradul de probabilitate este semnificativ".

Prin urmare, s-a constatat că expertul a formulat o concluzie posibilă, incertă, dar semnificativ probabilă.

Or, instanţa nu poate considera, în raport de această afirmaţie, mai mult decât rezervată, că reclamanta, victima accidentului, nu ar fi avut centura de siguranţă cuplată, fără a se face dovada nerespectării dispoziţiei legale de către aceasta.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu se poate reţine un grad de culpă, apreciat la 50%, dar nedovedit de către apelanta-pârâtă.

Cu privire la sumele de plată avute în vedere de instanţa de fond, reprezentând daune materiale, aşa cum au fost precizate în cuprinsul notelor de şedinţă depuse de către reclamantă, Curtea de Apel Timişoara a constatat că o parte dintre acestea nu pot fi acordate, deoarece nu rezultă nici măcar din susţinerile reclamantei că ele au fost avansate în legătură cu consecinţele produse asupra ei de accidentul în care a fost implicată.

Curtea a reţinut, în dezacord cu aprecierile apelantei, că se încadrează în sintagma "prejudiciul material" toate acele cheltuieli avansate de reclamantă în legătură cu efectele produse de accidentul în care a fost implicată şi cu înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale acestuia.

În acest sens, s-a statuat că în cadrul laturii materiale a prejudiciului invocat de reclamantă trebuie să fie incluse toate acele sume şi cheltuieli care, în absenţa accidentului, nu ar fi fost avansate de către aceasta.

În considerarea acestei abordări în determinarea prejudiciului material, instanţa de apel a conchis în sensul că se circumscriu acestuia costurile deplasărilor în ţară sau în străinătate la spital, la medic pentru tratamente ori intervenţii medicale, costurile deplasărilor la parchet ori la instanţa sesizată cu soluţionarea procesului penal, cheltuielile adiacente acestor deplasări şi sumele avansate în calitate de parte vătămată/civilă în procesul penal, inclusiv onorariul plătit în cadrul procesului penal, precum şi costurile privind deplasări efectuate la rude (bunica), nu în mod voluptoriu, ci din necesitatea a rămâne sub observaţia unei rude apropiate pe perioada refacerii sănătăţii.

Cu toate acestea, s-a constatat că unele dintre sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material de către reclamantă, fie nu sunt probate cu niciun înscris, având caracter voluptor, iar nu necesar (cheltuielile pentru recompensarea personalului medical - 1.981 RON), fie nu rezultă că ele au fost avansate în legătură cu consecinţele accidentului, reclamanta însăşi nearătând în ce scop le-a avansat, astfel încât nu pot fi circumscrise prejudiciului material suferit (199 RON, reprezentând bilete de tramvai, taxi, bilet de intrare în piaţa de maşini - dosarul de apel).

Curtea a admis apelul sub acest aspect, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a redus despăgubirile materiale stabilite de către prima instanţă cu suma de 2.180 RON, adică de la suma de 19.432 RON, la suma de 17.252 RON, avându-se în vedere că diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată se referă la cheltuieli care nu au rezultat direct sau nu s-a probat că ar fi determinate direct de producerea accidentului rutier.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 25 ianuarie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 760/A din 21 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, arătând că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs s-a cerut şi desfiinţarea actelor de executare ce vizează daunele morale acordate reclamantei C., efectuate în baza sentinţei civile nr. 216 din 29.03.2018 a Tribunalului Arad şi a deciziei civile nr. 760/A din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2017, în conformitate cu art. 500, art. 643, art. 723 şi următoarele din C. proc. civ., cu consecinţa întoarcerii executării silite.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în drept, prin raportare la norma specială incidentă în speţă, respectiv Ordinul CSA nr. 5/2010, nefiind respectate cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

S-a arătat că norma specială aplicabilă nici măcar nu a fost menţionată de către instanţa de apel în cuprinsul considerentelor deciziei.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, atâta timp cât era ţinută de un cadru normativ special (Ordinul CSA nr. 5/2010), care se aplică cu prioritate şi înlătură de la aplicare legea generală (C. civ.).

Recurenta a solicitat să se ţină cont de faptul că art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010 prevede daunele ce pot fi acordate în caz de vătămare corporală.

S-a menţionat că la data emiterii poliţei RCA (20.10.2011) societatea de asigurare a contractat în conştientizarea faptului că, la momentul producerii riscului asigurat, va fi ţinută să achite despăgubiri, în conformitate cu norma specială, care a fost încălcată flagrant de către instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi la art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun judecătorului obligaţia de a motiva hotărârea, nefiind permisă expunerea concluziei, fără a indica motivele şi probele, ce au stat la baza deciziei pronunţate.

Totodată, a menţionat faptul că motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material cu referire la incidenţa contribuţiei victimei la cauzarea ori mărirea propriului prejudiciu din perspectiva nepurtării centurii de siguranţă.

A apreciat că se impuneau a fi analizate dispoziţiile art. 1371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12/2016, cu caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată.

În acest sens, a relevat faptul că societatea F. S.A., prin apelul formulat în cauză, a solicitat încuviinţarea unei expertize tehnice auto, cu expert parte şi cu obiective privitoare la centura de siguranţă pentru a dovedi incidenţa art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 28 din Ordinul CSA nr. 5/2010 şi art. 1371 C. civ., precum şi a deciziei nr. 12/2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, a învederat că s-a solicitat încuviinţarea unei expertize medico-legale cu privire la reclamanta C., expertiză pe care instanţa urma să o dispună ulterior efectuării expertizei tehnice auto, în funcţie de concluziile acesteia.

Recurenta a arătat că printre obiectivele expertizei medico-legale se afla şi acela ce viza efectele din punct de vedere medical asupra victimei dacă aceasta ar fi purtat centura de siguranţă la momentul impactului, obiectiv care urma să fie susţinut dacă raportul de expertiză tehnică auto clarifica împrejurarea că victima C. nu purta centura de siguranţă.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de apel, la termenul de judecată din 25 septembrie 2018, a respins proba privind efectuarea expertizei tehnice auto ca nefiind utilă în soluţionarea cauzei şi proba cu expertiza medico-legală ca nefiind relevantă în cauză, iar, ulterior, la termenul de judecată din 6 octombrie 2018, s-a depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul H., în cuprinsul căruia se arată că este posibil ca, la momentul producerii impactului, numita C. să nu fi purtat centura de siguranţă.

În continuare, s-a învederat că societatea F. S.A., faţă de concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, a solicitat instanţei de judecată să revină asupra probelor privind efectuarea celor două expertize pentru a se lămuri dacă reclamanta C. purta sau nu centura de siguranţă la momentul impactului, însă aceasta a menţinut soluţia dispusă la termenul anterior, urmând ca, la deliberare, să aibă în vedere raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut greşit, în cadrul considerentelor hotărârii, faptul că apelanta nu a probat acest aspect, în condiţiile în care prin apel s-a solicitat încuviinţarea expertizei tehnice auto şi a unei expertize medico-legale, în conformitate cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a depus un raport de expertiză extrajudiciară şi a arătat că lipsa centurii de siguranţă cu privire la reclamanta C. este menţionată şi în raportul de expertiză întocmit în dosarul penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.

A susţinut că nepurtarea centurii de siguranţă, deşi, reclamanta avea această obligaţie conform art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002, reprezintă o culpă civilă a victimei, care a contribuit la mărirea propriului prejudiciu.

Recurenta a mai arătat că această culpă a victimei în producerea prejudiciului rezultă şi din natura leziunilor pe care le-a suferit, respectiv probleme oftalmologice şi fracturi multiple în fragmente foarte mici la nivelul feţei.

Faţă de cele arătate, recurenta-pârâtă a conchis în sensul că ulterior stabilirii daunelor materiale şi morale, conform art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, instanţa de apel avea obligaţia de a imputa în cuantumul acestor sume gradul de culpă al victimei, raportat la decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la art. 28 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

În fine, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că judecătorul are obligaţia faţă de părţile dintr-un proces să prevină orice greşeală prin aplicarea corectă a legii, astfel încât nu poate să dea legii o interpretare diferită de cea existentă şi nici să nu aplice dispoziţiile art. 1371 C. civ., avându-se în vedere că decizia nr. 12/2016 a instanţei supreme obligă la verificarea acestui aspect.

Totodată, a apreciat că toate instanţele, în activitatea lor jurisdicţională, trebuie să respecte principiul egalităţii în faţa legii şi principiul securităţii juridice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

G. Apărările intimaţilor-reclamanţi

Intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului, raportat la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Arad (15 iunie 2017) şi la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Totodată, intimaţii-reclamanţi au cerut obligarea recurentei-pârâte S.C. F. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate şi la apărările din întâmpinare, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică a recurentei, circumstanţiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanţei de apel nu este motivată în drept, în raport de Ordinul CSA nr. 5/2010, normă specială care nici măcar nu este amintită în considerentele hotărârii.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, în condiţiile în care era ţinută să aplice, cu prioritate, norma specială care înlătură de la aplicare legea generală (C. civ.).

Acest motiv de recurs sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Susţinerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Ordinului CSA nr. 5/2010, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de fundament.

Va fi înlăturată critica pârâtei, conform căreia în recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantei C. instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere condiţiile restrictive instituite de art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparaţie reglementat de dispoziţiile C. civ.

Ordinul CSA menţionat de către recurentă nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalenţă în aplicarea ei faţă de normele C. civ., deoarece acesta are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Un astfel de raţionament al instanţei este corect, întrucât dă eficienţă ierarhiei actelor normative şi forţei juridice a acestora, ţinând seama de faptul că Ordinul CSA este emis în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuşi (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ceea ce priveşte "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Temeiul despăgubirilor solicitate de reclamanta C. izvorăşte din fapta delictuală a persoanei asigurate.

Odată admisă posibilitatea reparaţiei băneşti a daunelor morale, se ridică problema cuantificării acestor daune, în condiţiile în care nu există şi nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o justă despăgubire prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În speţă, chiar dacă în considerentele hotărârii nu s-a specificat, în mod concret, Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, din întreaga argumentare a soluţiei se observă faptul că instanţa de apel a avut în vedere criteriile stabilite de art. 49 din acest ordin.

Astfel, Curtea de Apel Timişoara a considerat ca fiind rezonabilă suma acordată de către prima instanţă, cu titlu de daune morale, pentru a compensa suferinţele pe care reclamanta le-a încercat în perioada de preadolescenţă şi de adolescenţă şi, mai ales, a constatat că există, în continuare, necesitatea unei sau a unor intervenţii chirurgicale pentru eventuala înlăturare, cel puţin în parte, a cicatricelor rămase, în mod vizibil, pe faţa victimei.

Totodată, a reţinut că afirmaţiile pârâtei nici nu au suport probatoriu şi nici nu se regăsesc în maniera în care a soluţionat cauza instanţa de fond care a motivat expres sentinţa cu referiri la toate probele administrate şi la practica judiciară relevantă în materie, raportându-se la specificul situaţiei deduse judecăţii.

În realitate, societatea recurentă-pârâtă susţine, fără temei, faptul că hotărârea instanţei de apel este nemotivată în încercarea de a obţine o diminuare a cuantumului daunelor morale, tinzând, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte a constatat că decizia Curţii de Apel Timişoara răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Va fi înlăturat şi motivul de recurs, prin care recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material cu referire la incidenţa contribuţiei victimei la cauzarea ori mărirea propriului prejudiciu din perspectiva nepurtării centurii de siguranţă.

Aceasta deoarece nu reprezintă altceva decât propunerea recurentei de a fi reexaminate probele administrate în cauză şi reevaluată, în recurs, starea de fapt constatată în apel.

Curtea de Apel Timişoara nu a făcut o analiză a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12/2016, întrucât din situaţia de fapt stabilită în urma cercetării judecătoreşti efectuate nu a rezultat că reclamanta C. nu a avut cuplată centura de siguranţă la momentul impactului.

Instanţa de prim control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată în apel nu concordă cu opinia părţii nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie atacate.

Sub acest aspect, se cuvine menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale de atac devolutivă.

Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic ori limitează puterea de apreciere a judecătorului sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora, ceea ce nu se regăseşte în speţă.

Schimbarea situaţiei de fapt stabilite în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor (relevanţa raportului de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi a raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul H.), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. F. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 4.411,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A., B. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 760/A din 21 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. la plata sumei de 4.411,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A., B. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.