Tax Assessment Challenge by Administrator as Injured Third Party Untimely; Appeal Rejected and First-Instance Dismissal Upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea aflată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău şi SC B. SRL, reprezentată de lichidator judiciar C.I.I. C., anularea deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi suspendarea efectelor actelor administrative a căror anulare o solicită, până la soluţionarea definitivă a prezentei acţiuni.

Ulterior, reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând şi anularea Deciziei nr. 6056/30 decembrie 2015 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamant împotriva deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 44 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A. pentru anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 6056/30 decembrie 2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca tardiv formulată, contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi SC B. SRL, reprezentată de lichidator judiciar C.I.I. C., pentru anularea deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 44 din 27 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului reclamant au privit soluţia pronunţată de prima instanţă prin interpretarea şi aplicarea art. 207 alin. (1) din C. proc. fisc. , care stabileşte că termenul de depunere a contestaţiei administrative începe să curgă de la data comunicării actului administrativ fiscal, nicidecum de la "data luării la cunoştinţă", între cele două noţiuni nefiind sinonimie.

În acest sens, a susţinut recurentul-reclamant că, şi în ipoteza în care nu exista obligaţia de a i se comunica actul administrativ, termenul nu putea să curgă de la un alt moment, întrucât legea nu interzice acest fapt, al comunicării actelor administrative fiscale, numitul A. considerându-se terţ vătămat prin actul administrativ fiscal atacat.

Consideră recurentul, în acelaşi context, că data comunicării actului atacat este cea din 23 aprilie 2015, iar contestaţia a fost formulată la data de 30 aprilie 2015, în interiorul termenului de 30 de zile stabilit prin dispoziţiile art. 207 C. proc. fisc. .

Cât priveşte comunicarea din 1 aprilie 2014, precizează recurentul-reclamant că ea a fost adresată persoanei juridice B. SRL, iar nu către persoana fizică A.

S-a mai menţionat în calea de atac a recursului că prima instanţă a reţinut împrejurarea că a fost tardiv depusă contestaţia administrativă, iar nu cererea de chemare în judecată, astfel că nu poate fi lăsată nesoluţionată contestaţia formulată împotriva actelor de impunere contestate, în opinia recurentului-reclamant, întrucât termenul invocat ca fiind încălcat nu vizează depunerea contestaţiei la instanţa de judecată, iar decizia de soluţionare a contestaţiei administrative a fost emisă după sesizarea instanţei, adică la data de 9 noiembrie 2015. Totodată, s-a arătat că prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi a raportului de control nr. x/25 martie 2014.

Tot în cadrul criticilor aduse soluţiei pronunţate de către prima instanţă a învederat recurentul-reclamant că au fost încălcate prevederile art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. , în care se arată că, fiind calificată drept o cale administrativă de atac, contestaţia "nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii", astfel că nu i se poate imputa titularului acţiunii nerespectarea vreunui termen de depunere a contestaţiei administrative.

A pretins recurentul-reclamant că are calitate procesuală activă în formularea contestaţiei în raport de prevederile art. 205 alin. (2) C. proc. fisc. , în care se stipulează că "(e)ste îndreptăţit la contestaţiei numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia".

A reluat recurentul-reclamant aspectele legate de faptul că deţine funcţia de administrator şi unic asociat al Societăţii B. SRL, al cărei pasiv a fost mărit în mod nelegal prin actele de impunere contestate, iar după intrarea acestei persoane juridice în insolvenţă a fost numit administratorul său special, în această calitate fiindu-i comunicată, la data de 27 aprilie 2015, Decizia nr. 5209 din 21 aprilie 2015 a DGRFP Iaşi, decizie prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de către Societatea B. SRL. Arată recurentul-reclamant că prin soluţia pronunţată de către DGRFP Iaşi în cuprinsul acestei decizii s-a amânat soluţionarea pe fond până la un termen incert, fapt de natură să contravină garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu poate fi invocată tardivitatea formulării acţiunii în condiţiile în care acest drept la acţiune nu era născut, interesul recurentului-reclamant în promovarea unei cereri de chemare în judecată fiind ivit ca urmare a producerii vătămării, adică la momentul suspendării soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva actelor de impunere fiscală emise pentru contribuabilul B. SRL.

Un alt aspect precizat de către recurentul A. este legat de faptul că, pe baza actelor administrative fiscale contestate, numitul A. a fost chemat în judecată în cadrul dosarului x/2014/a1, de către lichidatorul judiciar al debitoarei B. SRL, pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar pentru pasivul persoanei juridice supuse procedurii insolvenţei, iar această cerere i-a fost comunicată la data de 9 aprilie 2015, şi în raport de această dată fiind născut un interes actual al respectivei persoane fizice în contestarea actelor administrative fiscale care îl vatămă.

De altfel, arată recurentul-reclamant că, prin încheierea de şedinţă din data de 17 martie 2016, în cadrul prezentului dosar, judecătorul fondului a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., ceea ce prezintă relevanţă şi în soluţionarea excepţiei tardivităţii, care, în opinia titularului căii de atac declarate în cauză, trebuia raportată inclusiv la data naşterii dreptului la acţiune, când interesul a devenit "actual".

Într-un final, susţine recurentul-reclamant că partea adversă (AJFP Bacău), la momentul invocării excepţiei tardivităţii (17 martie 2016), era decăzută din dreptul de a mai formula această excepţie, raportat la prevederile art. 205 C. proc. civ., întrucât nu a fost invocată prin întâmpinare.

I.4 Apărările intimatelor-pârâte

Legal citată, intimata-pârâtă AJFP Bacău, în nume propriu şi în numele DGRFP Iaşi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea soluţiei pronunţate de către prima instanţă. Prin notele scrise depuse la dosar în data de 20 martie 2019, aceeaşi intimată a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului în cauză, faţă de împrejurarea că acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator statutar al debitoarei B. SRL a fost respinsă definitiv, prin Decizia civilă nr. 126 din 25 mai 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014/a1 al Curţii de Apel Bacău, iar debitoarea a fost radiată din Registrul Comerţului, urmare închiderii procedurii de insolvenţă derulate asupra sa.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, cu respectarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al excepţiei lipsei de interes în susţinerea recursului şi, de asemenea, caracterul nefondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele expuse în continuare.

II.1 Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ordinea de prioritate conferită de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este neîntemeiată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de către intimata-pârâtă AJFP Bacău în nume propriu şi pentru DGRFP Iaşi. Această excepţie a fost întemeiată pe împrejurarea rezultată din soluţia pronunţată în cadrul dosarului de insolvenţă, în care s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a numitului A., în calitate de fost administrator statutar al debitoarei B. SRL şi s-a dispus radierea acestei debitoare din registrul comerţului, în urma închiderii procedurii insolvenţei asupra sa.

Din perspectiva raportului de contencios administrativ fiscal, se reţine că asupra Societăţii B. SRL s-a emis decizia de impunere nr. x/27 martie 2014, iar contestaţia administrativă formulată împotriva acestui act de impunere fiscală a fost suspendată, prin Decizia nr. 5209 din 21 aprilie 2015, în raport de prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, fiind înregistrată sesizarea penală formulată de organul fiscal sub nr. x/9 aprilie 2014, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

Interesul recurentului-reclamant A. este manifestat, în demersul judiciar promovat în cauza de faţă, pentru a obţine anularea actelor de impunere fiscală, cu scopul de a nu se ajunge la obligarea sa la suportarea plăţii acestor sume la bugetul de stat.

Recurentul-reclamant a făcut trimitere, în răspunsul la întâmpinare depus la dosar, la împrejurarea că se derulează cercetări penale faţă de persoana sa, în calitate de administrator şi unic asociat al Societăţii B. SRL, pentru infracţiuni prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, iar un eventual prejudiciu faţă de bugetul de stat este cel care rezultă din decizia de impunere, astfel cum aceasta a rămas definitivă după exercitarea căilor de atac asupra sa.

Şi în raport de alte posibile consecinţe pe care le-ar putea produce în patrimoniul său actele de impunere contestate, pe tărâmul unei eventuale răspunderi patrimoniale întemeiate pe dispoziţiile C. proc. fisc. , se recunoaşte un interes al recurentului-reclamant pentru susţinerea căii de atac declarate împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă.

Prin urmare, excepţia invocată de către intimata-pârâtă AJFP Bacău, în nume propriu şi pentru DGRFP Iaşi, este neîntemeiată.

Pe fondul criticilor din recurs, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, fiind corectă Sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Iniţial, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi a procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, iar ulterior a fost completată acţiunea cu un nou capăt de cerere, privind anularea deciziei emise în soluţionarea contestaţiei administrative, nr. 6056/30 decembrie 2015.

Criticile recurentului-reclamant au vizat atât soluţia de respingere, ca nefondată, a contestaţiei formulate împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 6056/30 decembrie 2015, cât şi soluţia de respingere, ca tardiv formulată, a acţiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere şi a actelor premergătoare emiterii acestei decizii.

Argumentele recurentului-reclamant se grefează pe interpretarea prevederilor art. 207 C. proc. fisc. , în care se face vorbire despre depunerea contestaţiei în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, fără a fi avut în vedere, de către legiuitor, un alt moment care s-ar fi putut calcula de la data luării la cunoştinţă de către persoana interesată a respectivului act, în vederea contestării sale.

Însă, raţiunea formulării astfel a textului de lege este în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 44 alin. (1) C. proc. fisc. , care stabilesc că "actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat", iar pentru celelalte persoane interesate, care, potrivit art. 205 alin. (2) C. proc. fisc. , pot fi îndreptăţite la contestaţie în măsura în care se consideră lezate în drepturile lor printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, nu există obligaţia de comunicare a actului administrativ fiscal, ele fiind ţinute a face dovada datei la care au luat cunoştinţă de actul pretins vătămător, faţă de care sunt terţi.

Nu poate fi acceptată ca pertinentă susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia în toate situaţiile ar fi trebuit să i se comunice actul administrativ fiscal pretins vătămător, cât timp raportul juridic de drept fiscal a luat naştere între contribuabilul verificat şi organul fiscal competent să efectueze inspecţia fiscal finalizată prin emiterea actelor administrative de impunere pe care numitul A. le-a contestat în calitate de terţ vătămat. Astfel cum corect a stabilit prima instanţă, recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de conţinutul deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014 prin comunicarea acesteia către Societatea B. SRL, la care numitul A. avea funcţia de administrator statutar, fiind persoana îndreptăţită, conform Legii nr. 31/1990, să primească actul de impunere fiscală şi să exercite, în numele contribuabilului pentru care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată la bugetul de stat, căile de atac prevăzute de C. proc. fisc. .

Că aşa s-a şi procedat, se observă din depunerea la dosar a contestaţiei administrative formulate de către Societatea B. SRL prin administrator A., înregistrată la organul fiscal la 24 aprilie 2014, soluţionată prin Decizia nr. 5209 din 21 aprilie 2015, prin care s-a dispus, în raport de prevederile art. 241 C. proc. fisc. , suspendarea soluţionării pe fond a respectivei contestaţii, până la finalizarea cercetărilor penale asupra sesizării formulate de către administraţia fiscală.

În raport de aceste circumstanţe factuale, s-a menţinut corect, de către prima instanţă, soluţia pronunţată de organul fiscal competent asupra celei de-a doua contestaţii administrative, exercitate, de această data, de către persoana fizică A., în nume propriu, împotriva aceloraşi acte de impunere pentru care anterior s-a decis suspendarea examinării lor pe fond.

Prin Decizia nr. 6056 din 30 decembrie 2015 s-a reţinut că este tardiv depusă contestaţia formulată de terţul vătămat A., întrucât acesta a luat cunoştinţă de actele de impunere contestate la data de 1 aprilie 2014, prin semnarea de primire, aspect necontestat în cauză.

Într-o astfel de situaţie nu se poate disocia luarea la cunoştinţă a conţinutului unui act administrativ fiscal de către administratorul statutar al contribuabilului verificat de împrejurarea că aceeaşi persoană fizică, în nume propriu, pretinde o necunoaştere a aceluiaşi act administrativ fiscal, în absenţa unei comunicări exprese, care nu era necesară şi obligatorie către cel care avea calitatea de terţ faţă de raportul de drept fiscal născut între Societatea B. SRL şi organul fiscal. Un asemenea artificiu de argumentaţie utilizat de recurentul-reclamant nu poate avea nicio relevanţă juridică, fiind fără echivoc faptul că persoana care s-a considerat vătămată de conţinutul deciziile de impunere nr. x/2014, în calitate de terţ faţă de obligaţiile fiscal stabilite prin acest act administrativ fiscal, a cunoscut întinderea obligaţiilor şi întregul conţinut al actului pretins vătămător încă din data de 1 aprilie 2014, astfel că depunerea contestaţiei administrative la data de 24 aprilie 2015 încalcă termenul de 30 de zile în care putea fi formulate calea de atac la organul fiscal competent (art. 207 alin. (1) C. proc. fisc. ).

A susţinut recurentul-reclamant că prima instanţă nu a reţinut ca fiind tardivă formularea contestaţiei în faţa instanţei de judecată, ci doar depunerea contestaţiei pe cale administrativă, situaţie care nu poate conduce la nesoluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor de impunere fiscală, mai ales că judecătorul fondului a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate împotriva respectivelor acte administrative fiscale.

Contrar acestor susţineri ale recurentului-reclamant, observă Înalta Curte că soluţia pronunţată de prima instanţă este de respingere ca tardiv formulată a contestaţiei având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. x/27 martie 2014, a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi a procesului-verbal e control nr. x/25 martie 2014, emise de AJFP Bacău-Activitatea de inspecţie fiscală, în raport de termenul prevăzut de lege pentru exercitarea unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (5) din Legea nr. 554/2004, "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

(a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere."

Recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de conţinutul actului de impunere fiscal pe care l-a considerat vătămător pentru drepturile şi interesele sale legitime la data de 1 aprilie 2014, iar acţiunea în anularea acestui act a fost înregistrată pe rolul instanţei de contencios administrativ şi fiscal, competente la data de 23 noiembrie 2015, fiind astfel tardivă, în raport de împlinirea termenului de un an de la data la care persoana vătămată a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ fiscal pe care îl contestă. Întrucât la momentul sesizării instanţei nu era emisă decizia de soluţionare a contestaţiei de către organul fiscal, nu putea fi avut în vedere termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, fiind în ipoteza reglementată de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte invocarea, de către recurentul-reclamant, a prevederilor art. 205 C. proc. fisc. , potrivit cărora titularul acţiunii nu era condiţionat de formularea unei contestaţii administrative şi nu i se putea imputa nerespectarea unui termen de depunere a acesteia, constată Înalta Curte că jurisprudenţa constituţională a stabilit în numeroase decizii prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate asupra dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc. , că "(r)eferitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din C. proc. civ. (în prezent aceste dispoziţii se regăsesc la art. 193 alin. (1) C. proc. civ.), Curtea reţine că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte atât condiţiile intrinseci, cât şi pe cele extrinseci, impuse de lege. Din dispoziţia criticată rezultă că este vorba de o condiţie extrinsecă ce trebuie respectată, şi anume că sesizarea instanţei competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile, fără a fi vorba însă de o jurisdicţie specială administrativă. Astfel, nu se poate reţine nici în acest caz o încălcare a art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată.

Sub aspectul criticat, nici dispoziţiile din C. proc. fisc. nu instituie, aşa cum fără temei susţine autorul excepţiei, jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată. Textele din C. proc. fisc. reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.

Asemenea proceduri, în care soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuşi organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie - caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcţiei administrative.

Actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din C. proc. fisc. , nu sunt, aşadar, acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată. (Decizia CCR nr. 409/2004)"

Contestaţia formulată în baza lui art. 205 şi 206 C. proc. civ. fiscală este o procedură obligatorie în materie fiscală, posibilitatea atacării actelor de impunere fiscală în contencios administrativ fiind permisă doar după parcurgerea de către persoana vătămată a acestei proceduri administrative.

Obiectul cenzurii instanţei de contencios poate fi doar decizia emisă de organele de soluţionare în cadrul acestei proceduri, fiind astfel asigurat liberul acces la justiţie şi a dreptului persoanei vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

În consecinţă, sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant în referire la modalitatea în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 205 şi urm. C. proc. fisc. .

Cât priveşte celelalte aspecte, care au fost arătate de recurentul A. în susţinerea existenţei unei calităţi procesuale active a sa în demersul judiciar promovat în prezentul dosar, Înalta Curte reţine că, în ordinea de prioritate a soluţionării excepţiilor de procedură şi de fond care au fost invocate în cauză, prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei excepţii în sensul respingerii sale (prin încheierea de şedinţă din 17 martie 2016), recunoscând calitatea de terţ vătămat prin actele de impunere contestate pentru reclamantul din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.

În atare condiţii, criticile recurentului-reclamant faţă de o soluţie care îi profită nu pot fi primite, în absenţa unui interes care să justifice reformarea respectivei soluţii.

Susţinerile privind naşterea dreptului la acţiune, în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamant, după emiterea Deciziei nr. 5209 din 21 aprilie 2015, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei administrative formulate de către Societatea B. SRL, soluţie a organului fiscal ce a condus la vătămarea sa şi, corelativ acesteia, la interesul de a contesta în nume propriu actele de impunere fiscală, nu pot fi primite. Acesta deoarece, între demersul judiciar promovat în cauză de recurentul-reclamant şi căile procedurale pe care contribuabilul verificat (Societatea B. SRL) le avea la dispoziţie pentru a supune controlului judecătoresc legalitatea actelor administrative fiscale pretins vătămătoare pentru sine nu există o relaţie interdependentă, fiind manifestări diferite ale dreptului de acces la justiţie exercitat de subiecţi de drept distincţi.

Nu poate fi reţinută aserţiunea recurentului-reclamant privind naşterea interesului său propriu de a contesta decizia de impunere nr. x/2014 de la momentul suspendării Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 5209/2015, întrucât căile procedurale pentru a obţine anularea actelor de impunere fiscală nu erau epuizate, la acel moment, în ceea ce o privea pe entitatea juridică supusă controlului, iar contestaţia formulată de persoana fizică a avut ca obiect anularea deciziei de impunere, acesta fiind actul pretins vătămător, nu decizia prin care s-a dispus suspendarea soluţionării pe fond a respectivei decizii de impunere.

Aşadar, interesul de a contesta aceste acte este acela de a obţine anularea raportului de drept fiscal pe care îl consfinţeşte decizia de impunere nr. x/2014, fapt ce determină luarea în considerare a momentului la care persoana pretins vătămată de acest act a luat cunoştinţă de conţinutul său, în raport de această dată fiind calculat termenul în care s-a exercitat acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Prin urmare, s-a stabilit în mod legal că este tardivă contestaţia formulată de recurentul-reclamant împotriva deciziei de impunere nr. x/2014, precum şi împotriva raportului de inspecţie fiscală nr. x/27 martie 2014 şi procesului-verbal de control nr. x/25 martie 2014, acte premergătoare emiterii actului administrativ fiscal ce constituie titlul de creanţă emis în sarcina contribuabilului B. SRL.

În referire la decăderea intimatelor-pârâte din dreptul de a invoca această excepţie, se reţine că excepţia tardivităţii formulării acţiunii este una de ordine publică, întrucât se referă la nerespectarea unui termen imperativ, fapt pentru care sunt incidente prevederile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., excepţia putând fi invocată în orice fază a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 44 din 27 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, menţinând soluţia primei instanţe ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 44 din 27 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - CL