Salary difference claims against Ministry of Justice: Lack of passive procedural capacity for main credit administrator in disputes between employees and subordinate judicial institutions

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 ianuarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Mureş, obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea ordinului de încadrare salarială cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate dintre drepturile salariale stabilite la nivel maxim şi cele încasate, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

La data de 20 februarie 2016, reclamantul a formulat precizare la acţiune, prin care a solicitat chemarea în judecată şi a Ministrului Justiţiei, în calitate de pârât, pentru soluţionarea petitului privind obligarea la emiterea ordinului de încadrare salarială.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 40 din 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată. A obligat pârâtului Ministrul Justiţiei să emită pentru reclamant ordinul de încadrare salarială cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, şi a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei, prin ministrul justiţiei, şi Tribunalul Mureş să plătească reclamantului, începând cu data de 9 aprilie 2015, eventualele diferenţe salariale rezultate în urma emiterii ordinului de încadrare salarială menţionat mai sus şi cele încasate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinţei atacate în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiţiei de la plata diferenţelor salariale acordate reclamantului.

A apreciat că în mod greşit s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamanţilor sunt stabilite cu instanţa angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate şi plătite direct de instanţă, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale.

4. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parţială a acesteia, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

4.1. Preliminar, instanţa apreciază că excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii nu are nicio relevanţă în soluţionarea recursului. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei nu a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte obligaţia principală, de emitere a ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

Recursul vizează doar obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 9 aprilie 2015.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamant, l-a obligat să achite diferenţele salariale rezultate.

Însă, această dispoziţie va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calităţii recurentului de ordonator principal de credite.

4.2. Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.".

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă, reţinându-se şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite", se poate concluziona că, în privinţa cererii intimatului-reclamant, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

4.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi va casa, în parte, sentinţa atacată, în sensul că în sensul că va respinge cererea formulată în contradictoriu cu acesta privind plata diferenţelor salariale, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei nr. 40 din 12 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei privind obligarea la plata diferenţelor salariale ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2019.

GGC - CP