Paulian action interest: continued prosecution after donee's asset lost to forced execution

Acţiune pauliană. Contract de donaţie. Ipotecarea bunului de către terţul donatar. Executarea silită a imobilului donat ulterior formulării cererii de chemare în judecată. Interesul creditorului în continuarea judecării cauzei

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor. Acţiunea revocatorie

Index alfabetic: contract de donaţie

- interes

- inopozabilitate

- drept de creanţă

C.civ., art. 1562, art. 1565

C.proc.civ., art. 33

Potrivit art. 1562 din Codul civil, acțiunea pauliană reprezintă un mecanism juridic de protecţie conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general, ce poate fi utilizat de creditor pentru a-şi conserva dreptul și care nu asigură acestuia un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor. Astfel, prin intermediul acțiunii pauliene, creditorul urmărește sancţionarea eventualei fraude a terţului achizitor sau a îmbogăţirii fără just temei a acestuia.

Ca atare, interesul creditorului în formularea/continuarea acţiunii pauliene trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta i-o datorează, neputând fi limitat la verificarea posibilității executării silite a bunului ca efect al admiterii cererii de constatare a inopozabilității actului juridic pretins fraudulos, ci la scopul acestui mijloc procesual - repararea prejudiciului înregistrat de creditor prin încheierea actului şi la aptitudinea acestuia de a proteja interesele sale.

Cum, simpla formulare a acțiunii pauliene nu are, potrivit art. 1565 alin. (1) din Codul civil, drept consecință indisponibilizarea bunului înstrăinat, între data dobândirii bunului, de către subdobânditor, și data pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii, acesta poate fi înstrăinat sau executat silit, situaţie nereglementată, însă, de legiuitor.

Cu toate acestea, art. 1565 alin. (2) din Codul civil instituie un drept de opțiune în favoarea terțului căzut în pretenții, în acțiunea pauliană, între a efectua plata către creditorul reclamant și a abandona bunul în mâinile acestuia.

Așadar, interesul creditorului reclamant în continuarea acțiunii pauline nu poate fi negat ca urmare a constatării imposibilității urmăririi bunului înstrăinat, însuși legiuitorul permițând ca repararea prejudiciului cauzat creditorului prin însărăcirea frauduloasă a debitorului să poată fi realizată inclusiv prin plata unei sume de bani egală cu acest prejudiciu de către terțul care a înstrăinat bunul.

În plus, inopozabilitatea față de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanței, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanței este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parțială, până la concurența creanței creditorului.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1652- 1565 din Codul civil nu condiționează exercitarea acțiunii pauliene de existența bunului în patrimoniul terțului subdobânditor, pe tot timpul procedurii judiciare și nici de pasivitatea altor creditori ai aceluiași debitor (fiind posibil ca tocmai o atare ipoteză să justifice opțiunea dobânditorului de a „păstra” fictiv bunul înstrăinat, ulterior admiterii acțiunii).

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1358 din 1 iulie 2020

I. Circumstanţele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă la data de 22.12.2014, astfel cum a fost modificată la data de 24.09.2015, reclamanta A. SA (fostă X.SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., declararea inopozabilităţii, pe calea acţiunii revocatorii, a contractului de donaţie autentificat sub nr. 3200 din 19.12.2013 de B.N.P. E., în temeiul art. 1562 şi următoarele din Codul civil.

Prin încheierea din data de 22.10.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol. Totodată, în temeiul art. 962 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2015, cu modificările şi completările ulterioare, dosarul a înaintat Secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 951 din 07.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei de interes şi, în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., ca lipsită de interes.

3.Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 278/A din 22.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA împotriva sentinţei civile nr. 951/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C. şi D., a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 278/A din 22.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii C. şi A.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât A. a susținut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel neanalizând condiţia interesului din perspectiva actualităţii acestuia, ci a dat o interpretare proprie atât definiţiei interesului şi efectelor acestuia, cât şi dispoziţiilor art. 1562 Cod civil.

Recurentul-pârât a mai arătat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că bunul în cauză a fost ipotecat în favoarea unui alt creditor şi adjudecat la licitaţie publică de către un terţ, iar în raport de obiectul cauzei, prin care se solicită inopozabilitatea sau nulitatea contractului de donaţie, ulterior adjudecării de către terţ a imobilului donat, nu se aduce niciun folos practic intimatei, deoarece prin pronunţarea unei astfel de soluţii, imobilul nu se reîntoarce în patrimoniul pârâtului.

De asemenea, a susţinut că deşi cererea de apel a intimatei reclamante a avut drept motiv principal faptul ca instanţa de fond nu a dat atenţia cuvenită atunci când a admis excepţia lipsei de interes circumstanțelor executării silite, prezentate pe larg în cuprinsul memoriului de apel, precum și a faptului că nu a verificat un posibil excedent rezultat în urma executării silite, instanța de apel nu a găsit întemeiate aceste motive de apel, dar cu toate acestea a admis apelul, în baza unor teorii proprii, apreciind că instanţa de fond a greșit pentru că nu a făcut o suficientă cercetare a fondului.

Conchizând, recurentul-pârât a arătat că reclamanta avea posibilitatea să atace procesul-verbal de adjudecare şi distribuire a sumelor pe calea unei acţiuni separate şi nu în cadrul procesual existent.

Prin cererea sa de recurs, recurenta pârâtă C., a precizat că înţelege să critice atât soluţia din dispozitiv, cât şi considerentele deciziei recurate în ceea ce priveşte constatarea existenţei interesului băncii în continuarea demersului judiciar declanşat de aceasta, respectiv că, în opinia sa în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a arătat că sunt nelegale considerentele instanţei de apel privind neatacarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes bazată pe împrejurarea caracterului de bun comun al imobilului. Astfel, a precizat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că există o soluţie de respingere a excepţiei lipsei de interes, pronunţată de prima instanţă, prin încheierea din 2.03.2016.

În acest sens, recurenta a expus raţionamentul primei instanţe în respingerea excepţiei lipsei de interes, în raport d ecare a concluzionat că prima instanţa nu a analizat chestiunea existenţei unei coproprietăţi asupra bunului imobil ce face obiectul cauzei.

În consecinţă, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut existenţa efectului autorităţii de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase, în condiţiile în care nu a fost analizată de către instanţă.

Recurenta a mai susținut că hotărârea atacată este nelegală şi prin prisma faptului că nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, instanţa de apel omiţând să motiveze statuarea vizând caracterul definitiv al acestei chestiunii litigioase neanalizate şi să indice actul procedural prin care prima instanţă s-a pronunţat în sensul celor arătate.

Totodată, recurenta a arătat că decizia este nelegală şi pentru nerespectarea principiului contradictorialităţii, respectiv a limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 Cod procedură civilă întrucât nu şi-a întemeiat excepţia lipsei de interes pe raţionamentul existenţei stării de coproprietate asupra bunului, aceasta fiind o apărare de fond a acesteia, evocată în mod constant pe parcursul procesului.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că în mod nelegal, instanţa de apel a constatat existenţa interesului în continuarea demersului judiciar al băncii, după înstrăinarea imobilului din patrimoniul terţului subdobânditor, deşi nu a fost învestită cu o astfel de critică de apel din partea băncii.

De asemenea, a arătat că soluţia instanţei de apel este contradictorie, reţinând pe de-o parte, că există interes în cauză, pentru că apelanta-reclamantă şi-a arătat interesul în urmărirea, în tot sau în parte, a sumei încasate de către terţul dobânditor în urma înstrăinării silite a bunului, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă a statuat că nu poate tranşa chestiunea vocaţiei concrete a băncii de a urmări aceeaşi sumă de bani.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept substanţial, respectiv art. 1562 şi următoarele Cod civil, reţinând, eronat, că efectele admiterii acţiunii pauliene exced unei posibilităţi prevăzute de lege - urmărirea bunului şi făcând referire la eventuale demersuri/acţiuni pe care banca le-ar putea declanşa împotriva terţului subdobânditor, bazate pe admiterea acţiunii pauliene ori interesul băncii în urmărirea sumei dobândite de către terţul dobânditor în cazul înstrăinării silite a bunului, fără a specifica, în concret, în ce constau aceste demersuri, de ce sunt condiţionate de admiterea acţiunii pauliene sau dacă banca le-a exercitat efectiv.

În opinia acesteia, întrucât bunul a fost înstrăinat unui terţ, efectul acţiunii pauliene nu se poate produce faţă de acesta şi prin urmare acţiunea nu poate fi admisă, deoarece în materia acţiunii pauliene nu se aplică regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis şi nici quod nullum est nullum producit effectum, specifice numai nulităţii actelor juridice, aşadar, în măsura în care bunul a ieşit din patrimoniul dobânditorului, acţiunea pauliană nu poate fi admisă decât dacă este îndreptată (şi) împotriva subdobânditorului.

5.Apărările formulate în cauză.

La 17.07.2019, recurentul-pârât A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă, solicitând admiterea recursului pentru motivele invocate de această recurentă.

La 6.08.2019, intimata-reclamantă A. SA a depus o întâmpinare comună la cele două recursuri formulate în cauză, solicitând respingerea recursurilor ca netimbrate, nemotivate, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat în referire la criticile vizând considerentele deciziei recurate că, inclusiv în ipoteza în care acestea ar fi eronate, acest fapt nu prezintă vreo consecinţă asupra raţionamentului instanţei în privinţa existenţei interesului promovării acţiunii, acesta fiind unul complet.

A mai arătat intimata că recurenta pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes din două perspective privitoare la situaţia imobilului care face obiectul derivat al contractului de donaţie atacat cu acţiunea revocatorie, respectiv a pretins că bunul donat prin contractul din 19.12.2013 ar fi ipotecat în favoarea unui alt creditor, F. SA şi că acesta s-ar fi aflat, anterior gratificării pârâtei D., în proprietatea devălmaşă a celor doi soţi, astfel încât imobilul nu ar fi putut fi oricum urmărit silit în mod direct şi imediat.

Este adevărat că în cuprinsul motivării excepţiei (de respingere) prima instanţă nu a antamat expres această chestiune, însă în acelaşi timp din cuprinsul încheierii rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei astfel cum a fost ridicată. Prin urmare, există temeiuri serioase pentru a considera că problema coproprietătii asupra bunului imobil a fost verificată de instanţa de fond şi considerată inaptă de înfrânge interesul reclamantei în promovarea acţiunii.

Pe de altă parte, această critică nu relevă un viciu al deciziei atacate, ci eventual al încheierii primei instanţe, care nu a făcut obiectul vreunei căi de atac.

A mai susţinut intimata că instanţa de apel nu putea încălca regulile după care funcţionează devoluţiunea în apel din moment ce atât fundamentarea excepţiei, cât şi apărările faţă de aceasta au făcut parte din cadrul procesual. În plus, dacă recurenta a dedus respectivul argument doar ca o apărare de fond, atunci motivul de recurs este în sine lipsit de interes întrucât instanţa de apel nu a analizat pe fond acest argument, el urmând a fi valorificat în urma reluării judecăţii, astfel că nu se poate pretinde nici vreo vătămare generată de omisiunea analizării respectivului argument pe excepţie, fiind mai presus de orice dubiu că pârâtei nu are cum să-i fie opusă (pe fond) autoritatea de lucru judecat a dezlegării (pe excepţie).

În referire la criticile comune formulate de ambii recurenţi vizând soluţia dată excepţiei lipsei de interes prin decizia recurată, intimata a arătat că, din moment ce vizează însăşi acţiunea, chestiunea interesului trebuie raportată la toate circumstanţele şi împrejurările cauzei inclusiv la potenţialele acţiuni ce pot decurge din cauza pendinte, respectiv că este evident că interesul poate consta inclusiv în crearea premiselor promovării unei acţiuni subsecvente prin care să se ajungă la recuperarea măcar în parte a prejudiciului.

În opinia intimatei, art. 1565 alin.(1) din Codul civil nu precizează că hotărârea de admitere a acţiunii revocatorii nu poate genera niciun alt efect în raporturile creditor-terţ, privite distinct ori suprapuse peste raporturile creditor-debitor, astfel că, întreaga construcţie argumentativă a recurenţilor conduce la un rezultat greu de acceptat din punct de vedere juridic şi anume la lăsarea nesancţionată a fraudei la lege.

Mergând pe interpretarea restrictivă a prevederilor noului Cod civil propusă de aceştia, rezultă că, inclusiv în ipoteza în care s-ar ajunge la constatarea faptului că donaţia s-a făcut diminuând vădit gajul general, beneficiarul liberalităţii nu ar putea fi supus nici măcar la repetiţiunea părţii din preţul imobilului care i-a revenit cu titlu de profit. O atare teză ar proteja dreptul terţului fraudulos care luptă să conserve un câştig clar determinat (certat de lucro captando) în dauna interesul creditorului fraudat care se luptă să nu adâncească o pagubă (certat de damno vitando) şi ar încuraja debitorii să îşi fraudeze creditorii prin mecanismul patentat de pârâţi.

Intimata arată că excedează verificării interesului cenzurarea mijlocului procesual pe care are posibilitatea de a-l folosi pentru a urmări diferenţa încasată de donatară în urma simulacrului de executare silită ce a generat ieşirea bunului din patrimoniul acesteia, respectiv că, nu se poate susţine că obţinerea inopozabilităţii donaţiei nu deschide de principiu, cele două căi identificate în mod just de instanţa de apel: cea pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi cea pe temei delictual.

În opinia intimatei, pentru constatarea existenţei interesului este suficientă dovedirea vocaţiei de îndestulare, aceasta fiind probată prin însăşi actele de executare ce confirmă că o parte din valoarea în care a trecut bunul însumând 2.457.148,19 euro se află în posesia donatarei, iar critica potrivit căreia se înfrânge regula potrivit căreia prin admiterea acţiunii terţul dobânditor nu devine el însuşi un debitor al creditorului din acţiunea pauliană nu poate fi primită pentru că s-ar ajunge la concluzia ilogică, că dacă bunul ar fi ieşit din patrimoniul donatarei nu prin vânzare, ci în urma unei calamităţi, iar donatara ar fi încasat contravaloarea poliţei de asigurare, aceasta ar însemna că banca nu mai poate recupera prejudiciul în limita sumei obţinute cu titlu de despăgubire care are natura unei liberalităţi.

Precizează intimata că nu a susţinut niciodată teza că urmare a admiterii acţiunii pauliene va dobândi un nou debitor, ci exclusiv faptul că va fi îndreptăţită să urmărească suma ce a excedat sarcinii şi care ar reveni debitorului pe temeiul unei aplicaţii a subrogaţiei reale cu titlu particular, situaţia de fapt suprapunându-se perfect pe efectul enunţat de teza finală a art. 1565 alin. (1) din Codul civil.

Se susţine că se ignoră faptul că dacă sunt constatate îndeplinite condiţiile admiterii acţiunii revocatorii, atunci toată suma încasată de donatară cu titlu de preţ - excedent peste valoarea sarcinii - este deţinută fără titlu, respectiv că, posibilitatea acesteia de a obţine bunul ori valoarea care l-a înlocuit parţial ori total este justificată inclusiv de teza a II-a a art. 1565 alin. (2) teza I din Codul civil.

Or, chiar dacă s-ar admite că acest drept se naşte după admiterea acţiunii, de acesta neuzându-se până la acest moment, manifestarea de voinţă poate fi şi una tacită, iar în speţă, atitudinea donatarei care s-a lăsat executată silit la o valoare mult inferioară valorii de piaţă în schimbul diferentei de preţ de 2.457.148,19 euro, trădează în mod neechivoc decizia acesteia de a păstra bunul pentru sine.

În opinia acesteia, recuperarea prejudiciului în maniera descrisă de instanţă este pe deplin compatibilă cu menţinerea executării silite respectiv consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul G. S.R.L.

În ceea ce priveşte critica recurentei C. întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă se arată că intimata a susţinut pe tot parcursul soluţionării cauzei în apel întrunirea condiţiei interesului prin prisma existenţei unei posibilităţi de recuperare măcar în parte a prejudiciului, fără a restrânge prin nicio afirmaţie posibilităţile de acţiune ulterioare admiterii prezentei acţiuni, astfel încât niciuna dintre ipotezele vehiculate de instanţă nu poate fi considerată a depăşi limitele cadrului procesual în apel.

Pe de altă parte, în cauză a operat o devoluţiune integrală a soluţiei privitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes.

De asemenea, intimata a susţinut că nu este incidentă o ipoteză care să releve contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, respectiv că instanţa de apel a fost sesizată exclusiv cu verificarea unui interes în promovarea acţiunii ulterior înstrăinării succesive a bunului, iar nu şi cu verificarea admisibilităţii/temeiniciei acţiunilor subsecvente în baza cărora s-ar putea ajunge la recuperarea prejudiciului de la donatară.

De altfel, tranşarea pe calea soluţionării unei excepţii a unei vocaţii concrete (dincolo de vulnerabilizarea deciziei în faţa instanţei de recurs) ar fi putut cauza serioase dificultăţi instanţei de fond, a cărei libertate de apreciere pe chestiuni de fond ar fi fost ştirbită.

Relativ la caracterul actual al interesului aceasta a învederat că simpla împrejurare că acţiunile şi demersurile ce ar putea fi promovate depind de verificarea unora sau a tuturor condiţiilor promovării acţiuni revocatorii nu înseamnă că interesul nu este un actual, deoarece în mod evident, dacă există căi de recuperare - iar acestea au fost indicate de instanţă - există şi interes.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce privește criticile recurentei pârâte subsumate motivelor de recurs prevăzute de de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 din Codul procedură civilă, vizând considerentele deciziei recurate relative la existența coproprietății asupra bunului imobil donat:

Formulând aceaste critici, recurenta pârâtă a susținut, printr-un prim argument, nelegalitatea considerentului instanţei de apel privind neatacarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes întemeiată pe împrejurarea caracterului de bun comun al imobilului donat, arătând că, în expunerea raționamentului său, instanţa de apel a plecat de la premisa eronată că aceasta ar fi argumentat, în faţa primei instanţe de judecată, excepţia lipsei de interes în considerarea calității bunului donat de bun comun, concluzionând că, prin încheierea din data de 2 martie 2016, prima instanţă ar fi respins acest argument, cu consecința reținerii eronate a autorității de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase neanalizate.

Aceste susțineri nu pot fi validate.

Astfel, așa cum corect s-a reținut în decizia apelată, prin întâmpinarea formulată în prima fază procesuală, la data de 14.04.2015, recurenta pârâtă a invocat excepția lipsei de interes în formularea acțiunii pauliene, excepție în susținerea căreia a arătat, pe de o parte, că bunul donat este bun comun, iar pe de altă parte, că imobilul respectiv este ipotecat în favoarea F. SA, fiind suspus executării silite.

Instanţa de apel a constatat că prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 02.03.2016 Tribunalul București, soluționând această excepție, a analizat exclusiv aspectul vizând existența ipotecii asupra imobilului întrăinat, context în care a făcut referire la scopul acţiunii pauliene, precum şi la raporturile pretinse de către reclamantă, faţă de pârâtul A. și a concluzionat că reclamanta are interes în promovarea acestei acţiuni, acesta constând în folosul patrimonial pe care urmăreşte să îl obţină prin declararea ca inopozabil a contractului de donaţie.

De asemenea, s-a reținut că prin sentința apelată, excepția lipsei de interes în formularea acțiunii pauliene a fost apreciată ca fiind întemeiată, ca urmare a executării ipotecii, cu consecința ieșirii bunului din patrimoniul donatarei.

În considerarea raționamentului expus de tribunal în cuprinsul celor două acte procedurale analizate, instanța de apel a concluzionat că prima instanţă nu a analizat, subsecvent verificării condiției de exercițiu a interesului în formularea acțiunii revocatorii, toate argumentele invocate de recurentă în susținerea acestei excepții, ci a omis să cenzureze argumentul recurentei pârâte referitor la existenţa coproprietăţii asupra bunului imobil donat, context în care, răspunzând susținerilor din întâmpinarea la apel formulate de aceeași recurentă, la data de 28.07.2017, întemeiate inclusiv pe calitatea de bun comun a bunului înstrăinat, a constatat că, aceasta nu este îndreptățită la a reitera o atare susținere prin întâmpinare, ca efect al omisiunii sale de a declara apel împotriva soluției de respingere a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii pauliene (și deci de a critica omisiunea tribunalului de a analiza excepția lipsei de interes întemeiată pe existența coproprietății asupra imobilului donat).

Rezultă aşadar că instanţa de apel nu şi-a construit raţionamentul judiciar pe o premisă greşită, ci a examinat această chestiune litigioasă prin raportare la conţinutul actelor procedurale realizate în cauză de către recurentă, respectiv de prima instanţă.

În consecință, este fără suport în considerentele deciziei recurate argumentul recurentei în sensul că prin considerentele deciziei recurate s-a reţinut autoritatea de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase, în privința căreia instanța de apel a reținut, fără echivoc, că nu a fost analizată de către prima instanţă.

În acest context, va fi înlăturată și critica aceleiași recurente în sensul că o atare soluţie, care ar viza pretinsa reținere a autorității de lucru judecat nu cuprinde considerentele pe care se sprijină.

A mai susținut recurenta pârâtă că, în speță, nu a fost respectat principiul contradictorialităţii și nici limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 477 din Codul de procedură civilă, întrucât, în faţa instanţei de apel, nici apelanta reclamantă, nici instanţa din oficiu, nu a pus în discuţia părţilor existenţa interesului, prin prisma faptului că pârâta ar fi invocat ca temei al acestei apărări starea de coproprietate asupra imobilului şi respingerea acesteia de prima instanţă de fond, iar acest aspect nu rezultă nici din cuprinsul actelor de procedură de la dosarul cauzei și nici din încheierea de dezbateri.

Analizând aceste susțineri, Înalta Curte reține că principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, astfel încât acestea trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţa. Astfel, în timp ce părţile au obligaţia de a prezenta situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum şi de a îşi expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanţei îi revine obligaţia de a dispune citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuţia lor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori chestiune de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Or, în speță, deși este real că prin cererea de apel, apelanta reclamantă nu a antamat existenţa interesului său în formularea acțiunii pauliene din perspectiva apărării formulate de pârâtă, în prima fază procesuală, vizând calitatea de bun comun a imobilului donat (raportându-se, în mod firesc la statuările primei instanțe care au justificat soluțiile relative la excepția lipsei de interes în formularea acțiunii pauline, adoptate prin încheierea din 02.03.2016 și, respectiv prin sentința civilă apelată), nu s-ar putea imputa instanței de apel încălcarea principiului contradictorialității și nici nerespectarea limitelor devoluțiunii în apel.

Aceasta întrucât prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta pârâtă a susținut, în apărare, pe lângă aspectul vizând ieșirea bunului donat din patrimoniul terțului dobânditor ca efect al urmăririi sale silite de către creditorul ipotecar, imposibilitatea declarării inopozabilităţii faţă de aceasta a actului atacat, pretinzând că deține un drept de proprietate asupra imobilului, respectiv că era în sarcina reclamantei să identifice bunurile proprii ale debitorului său şi să formuleze acţiunea doar în contradictoriu cu acesta ori să solicite partajul asupra acestui bun imobil, anterior înstrăinării lui, așadar a reiterat și dezvoltat ambele teze care au justificat în fața primei instanțe excepția lipsei de interes invocată de această parte.

Ca urmare, nu s-ar putea reține că instanţa de apel, dând un răspuns acestei apărări, şi-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părțile litigante.

Tot astfel, art. 477 din Codul de procedură civilă dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum care semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel și a apărărilor din întâmpinare, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea ce constituie obiect al dezbaterii în apel.

Trebuie observat însă că, în speță, prin criticile din recurs, recurenta nu tinde la a evidenția o ipoteză de nelegalitate a raționamentului instanței de apel care a statuat în sensul că în lipsa unui apel formulat de pârâtă împotriva încheierii sus menționate, efectele apelului reclamantei care a vizat sentința apelată, nu pot fi extinse asupra unei excepții pe care prima instanță, deși legal învestită, a omis a o analiza, ci, invocând nerespectarea art. 477 din Codul de procedură civilă, aceasta se limitează la a pretinde că excepția lipsei de interes nu ar fi fost fundamentată pe existenţa stării de coproprietate asupra bunului donat, ci, această chestiune a coproprietății a reprezentat doar o apărare de fond.

Subliniind că recursul nu poate fi analizat decât în limitele legalei învestiri a instanței de recurs cu analiza unor motive de nelegalitate care să evidențieze, în concret, ipoteze de aplicare greșită a legii raportat la anumite situații factuale, astfel că, în speță, analiza acestei critici de nelegalitate trebuie circumscrisă, în lumina principiului disponibilității procesului civil exclusiv susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că acest argument nu poate fi validat, fiind contrar conținutului actelor de procedură realizate în cauză de către recurentă, din care rezultă, că aceasta a înțeles să fundamenteze lipsa de interes a reclamantei în formularea acțiunii pauliene, susținând inclusiv calitatea sa de coproprietar al bunului donat, aspect reiterat și în apel.

Împrejurarea că, în opinia acesteia, chestiunea coproprietății asupra bunului donat, reprezintă și o apărare de fond, nu are aptitudinea de a justifica incidența motivului de casare prevăzut de art.488 pct. 5 din Codul de procedură civilă în speță, dat fiind că instanța de apel s-a limitat la a constata că această chestiune nu a fost deloc analizată de tribunal, în apel nefiind tranșat fondul raportului juridic litigios și nici aspectul dacă, un atare argument poate reprezenta o apărare de fond. Aceasta întrucât, nefiind incidentă o nulitate necondiționată și expresă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 175 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel că pentru a fi incidentă sancțiunea nulității deciziei recurate, era necesar ca recurenta să justifice vătămarea procesuală care i-a fost produsă - condiție care, în speță, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei anterior reliefate, nu este îndeplinită, câtă vreme nu rezultă din actele dosarului că instanța și-ar fi depășit atribuțiile, ci, dimpotrivă, a soluționat apelul în limitele învestirii.

Criticile subsumate motivelor de recurs formulate de recurenta pârâtă prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, respectiv criticile formulate de recurentul pârât, care vizează soluția adoptată în apel în ceea ce privește existenţa interesului reclamantei în continuarea demersului său judiciar, în condiţiile înstrăinării bunului donat din patrimoniul terţului dobânditor, au, de asemenea, caracter nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că dată fiind similitudinea criticilor şi a motivelor de recurs înfăţişate de cei doi recurenţi, urmează ca acestora să li se răspundă, prin următoarele argumente comune:

Recurenta pârâtă pretinde că, în speță, instanţa de apel a realizat o greşită analiză a elementelor necesar a fi îndeplinite referitoare la interes - personal, legitim si actual- pentru ca acesta să fie justificat în prezenta cauză, apreciind în mod nelegal că efectele admiterii acţiunii pauliene exced posibilităţii prevăzute de lege, în cazul admiterii cererii – aceea de a se urmări bunul înstrăinat prin actul declarat inopozabil.

Totodată, recurentul pârât a invocat că decizia recurată cuprinde o interpretare proprie a definiţiei interesului şi a efectelor acestuia, precum şi a dispozițiilor art. 1562 Cod civil.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 33 din Codul de procedură civilă interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze beneficiul pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Astfel, interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, factual sau juridic (în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor și obligațiilor legale ale reclamantului) și trebuie să fie constatat de instanță, în mod nemijlocit, în fiecare cauză, ținând seama de circumstanțele proprii, specifice obiectului dedus judecății.

În speță, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune pauliană prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. şi D., declararea inopozabilităţii contractului de donaţie autentificat sub nr. 3200/2013 de B.N.P. E.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1562 din Codul civil acțiunea pauliană reprezintă un mecanism juridic de protecţie conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general, ce poate fi utilizat de creditor pentru a-şi conserva dreptul de gaj general și care nu asigură acestuia un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor. Astfel, prin intermediul acțiunii pauliene, creditorul urmărește sancţionarea eventualei fraude a terţului achizitor sau a îmbogăţirii fără just temei a acestuia, acțiunea revocatorie având natura unei acțiuni personale.

Rezultă că în cazul acţiunii pauliene, interesul creditorului reclamant trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta, debitorul, i-o datorează.

Ca atare, interesul în formularea/continuarea acţiunii pauliene nu trebuie limitat la verificarea posibilității executării silite a bunului, ca efect al admiterii cererii de constatare a inopozabilității actului juridic pretins fraudulos, aşa cum se invocă în recurs, ci, trebuie raportat la scopul acestui mijloc procesual - repararea prejudiciului înregistrat de reclamant prin încheierea actului pretins fraudulos şi la aptitudinea acestuia de a proteja interesele creditorului.

Aceasta întrucât acțiunea pauliană își găsește temeiul în dreptul de creanță - drept personal al creditorului față de debitorul său - și are ca obiect protecția dreptului de gaj de care poate dispune primul asupra patrimoniului celui de al doilea.

În acest sens, deşi este real că actul atacat de creditor, prin care se transferă proprietatea unui bun determinat, nu devine nul prin admiterea acțiunii pauliene, ci rămâne valabil între debitor şi terţul dobânditor, trebuie observat că soluția inopozabilității presupune că actul juridic fraudulos nu va produce efecte în raportul dintre creditorul reclamant și terțul pârât, în sensul că primul se va comporta ca și cum actul nu s-ar fi încheiat, respectiv bunul transmis prin încheierea actului respectiv nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului; o atare consecință nu echivalează însă cu recunoașterea, în favoarea creditorului, a unui drept real asupra bunului înstrăinat prin actul fraudulos şi nici cu o încuviinţare a unei executări silite a acestuia.

În acest context, cât timp actul pretins fraudulos și vătămător continuă să existe și să producă efecte juridice, între părțile acestuia, este eronată susținerea din recurs în sensul că interesul reclamantei devine unul ipotetic, incert, lipsit de actualitate ca efect al imposibilității urmăririi bunului ieșit din patrimoniul terțului dobânditor, în realitate, pentru satisfacerea condiţiei interesului actual fiind necesară constatarea faptului că titularul cererii nu este lipsit de orice beneficiu din promovarea acţiunii pauliene.

Astfel, excluderea interesului de a exercita acțiunea pauliană pentru că beneficiul rezultat din soluționarea pe fond acesteia este doar „factual” sau pentru că există numai o „șansă de obținere a beneficiului” sau o oportunitate, iar nu o certitudine absolută, indiferent de evenimentele viitoare, ar echivala cu o îngrădire nepermisă a dreptului reclamantei de acces la justiție, contrară art. 6 din CEDO.

Recurenta pârâtă a pretins că, odată ieșit imobilul din patrimoniul subdobânditoarei, ca efect al executării ipotecii instituite asupra acestuia, de către un alt creditor, reclamanta nu mai justifică un interes actual în continuarea acțiunii pauline, întrucât, în opinia acesteia, acţiunea pauliană admisă vizează, în mod exclusiv, bunul înstrăinat prin actul declarat inopozabil, iar nu patrimoniul terţului dobânditor, care nu devine, el însuşi, un debitor al creditorului din acţiunea pauliană (şi, din acest motiv, nu poate fi urmărit personal de către creditorul din acţiunea pauliană, adică nu i se poate atrage răspunderea personală).

Or, nici acest argument nu poate susține nelegalitatea deciziei recurate, în considerentele deciziei recurate nefiind inserat un raționament care să întemeieze atare premisă - aceea că prin admiterea acțiunii pauliene terţul dobânditor ar deveni, el însuşi debitor al creditorului din acţiunea pauliană.

Înalta Curte reține, totodată, că potrivit art. 1565 alin. (1) din Codul civil, simpla formulare a acțiunii pauliene nu are drept consecință indisponibilizarea bunului înstrăinat, astfel că între data dobândirii bunului, de către subdobânditor, și data pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii revocatorii, acesta poate fi înstrăinat sau executat silit.

Legiuitorul nu a reglementat însă situația specială în care bunul iese din patrimoniul dobânditorului, fiind înstrăinat sau executat silit, anterior soluționării acțiunii pauliene, către un subdobânditor, cum este cazul în speță, și nici situația în care terțul subdobânditor ar fi la adăpost de acţiunea pauliană.

Cu toate acestea, art. 1565 alin. (2) din Codul civil instituie un drept de opțiune în favoarea terțului căzut în pretenții, în acțiunea pauliană, între a efectua plata către creditorul reclamant și a abandona bunul în mâinile acestuia.

Așadar, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că, interesul reclamantei în continuarea acțiunii pauline nu poate fi negat ca urmare a constatării imposibilității urmăririi bunului înstrăinat, însuși legiuitorul permițând ca repararea prejudiciului cauzat creditorului prin însărăcirea frauduloasă a debitorului să poată fi realizată inclusiv prin plata unei sume de bani egală cu acest prejudiciu de către terțul care a înstrăinat bunul.

În plus, inopozabilitatea față de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanței, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanței este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parțială, până la concurența creanței creditorului.

Rezultă, aşadar, că de esența acțiunii pauliene nu este executarea bunului înstrăinat, așa cum pretind recurenții.

Se impune, de asemenea, observat că, nici norma legală anterior evocată și nici art. 1652- 1563 din Codul civil nu condiționează exercitarea acțiunii pauliene de existența bunului în patrimoniul terțului subdobânditor, pe tot timpul procedurii judiciare și nici de pasivitatea altor creditori ai aceluiași debitor (fiind posibil ca tocmai o atare ipoteză să justifice opțiunea dobânditorului de a „păstra” fictiv bunul înstrăinat, ulterior admiterii acțiunii).

Tot astfel, legea nu prevede ca exprimarea dreptului de opțiune de către terțul dobânditor să fie realizată într-o anumită formă sau anterior soluționării acțiunii pauliene, astfel că, deși este real că declararea inopozabilităţii reprezintă, în principiu, o ficţiune juridică ce permite, de principiu, urmărirea bunului înstrăinat prin actul fraudulos fără a mai fi nevoie de „întoarcerea” acestuia în patrimoniul debitorului, nu se poate aprecia că, în cazul ieșirii bunului din patrimoniul primului dobânditor, indiferent de modalitatea în care se realizează transferul dreptului de proprietate, creditorul nu are posibilitatea de a continua acțiunea începută, îndreptată împotriva acestuia, solicitând sancţionarea fraudei la încheierea actului ce se solicită a fi declarat inopozabil și de a aprecia cu privire la modalitatea cea mai adecvată în care urmează să acționeze, în viitor, ca urmare a soluționării acţiunii revocatorii pentru repararea prejudiciului încercat.

Aşa cum corect s-a statuat prin decizia civilă recurată, potrivit regimului său juridic actual, acţiunea pauliană nu se îndreaptă cu precădere împotriva debitorului, ci împotriva terţului cu care debitorul a încheiat actul, care, deşi, în temeiul actului pretins fraudulos, devine titularul unui drept de proprietate, ca efect al declarării inopozabilităţii acestuia, va fi nevoit să suporte riscul de a fi privat de acest bun în limitele însărăcirii creditorului, sau, după caz, de suma de bani egală cu prejudiciul încercat de creditor.

Or, analiza condițiilor impuse de lege pentru declararea unui act juridic ca inopozabil nu poate fi realizată decât sub condiția învestirii instanței cu o atare acțiune, înăuntrul termenului de prescripție, iar în ipoteza încheierii unui act subsecvent de înstrăinare, sub condiția constatării fraudei primului dobânditor.

În consecinţă, în considerarea naturii dreptului valorificat prin formularea acţiunii pauliene, analiza cerinţei interesului trebuie raportată la efectele admiterii acesteia de către instanţa de judecată, anume declararea actului juridic atacat ca fiind inopozabil faţă de creditorul care a introdus acţiunea, astfel că interesul în continuarea acţiunii pauliene nu poate exclude ca folosul urmărit să vizeze crearea premiselor promovării unei/unor acţiuni subsecvente prin care să se obţină recuperarea prejudiciului.

Cum obligaţia şi responsabilitatea terţului dobânditor pot avea la bază atât delictul debitorului, cât şi propriul delict sau îmbogăţirea nedreaptă a terţului, iar, în speță, prin acţiunea pauliană, reclamanta a pretins că pârâții, membrii ai aceleiași familii, au procedat la un transfer fraudulos al bunului donat, incidența unei ipoteze caracterizate prin aceea că urmărirea și valorificarea bunului înstrăinat nu mai sunt posibile, nu exclude ci, dimpotrivă, poate da naştere unei obligaţii de a repara prejudiciul încercat de reclamant, ca efect al ieşirii bunului din patrimoniul donatarei, prin acţiunea sau inacţiunea părţilor actului pretins fraudulos, astfel că împrejurarea că, în cauză, reclamanta s-a limitat, având în vedere situaţia bunului existentă la momentul sesizării instanţei, la a solicita inopozabilitatea donaţiei, nu are aptitudinea de a susţine concluzia că interesul reclamantei în acţiunea pauliană şi cercetarea fraudei, în prezentul cadru procesual a încetat a mai fi actual.

În acest context, o atare împrejurare de fapt - executarea silită a bunului - nu numai că nu poate susține lipsa unui folos practic prin formularea acțiunii pauliene ci, justifică verificarea condițiilor impuse de lege pentru admiterea acesteia.

În acest caz, interesul judiciar trebuie considerat actual de vreme ce folosul urmărit prin formularea acțiunii pauliene - conservarea dreptului de gaj general continuă să subziste.

În alți termeni, înstrăinarea/executarea silită a bunului transmis prin actul pretins fraudulos nu lipsește de interes actual demersul judiciar al reclamantei, care are, în acest caz, posibilitatea de a cere, chiar pe calea unui alt proces, declararea ca inopozabile a actelor juridice ulterioare celui ce se solicită a fi declarat inopozabil, care au avut drept consecință transferul proprietății, sau chiar a celor prin care au fost constituite garanțiile care au condus la ieșirea bunului din patrimoniul terțului subdobânditor, respectiv poate formula o altă acțiune, grefată pe acțiunea pauliană sau pe condițiile constatate ca fiind îndeplinite ale acesteia, prin care să pretindă atragerea răspunderii donatarei pentru prejudiciul încercat.

În toate aceste situații, subzistă un beneficiu factual și personal al reclamantei, iar acceptarea interpretării excesiv de restrânse a noțiunii de interes de a exercita acțiunea, (care este înainte de orice un instrument pentru eliminarea acțiunilor șicanatoare sau false), așa cum pretind recurenții, ar echivala cu a accepta că interesul formulării acțiunii pauliene sau al continuarii acesteia nu poate exista decât în ipoteza în care aceasta ar fi admisă, întrucât dacă rezultatul ar fi defavorabil, nu există niciun interes. Or, condiția de exercițiu a acțiunii a interesului care impune ca acțiunea să poată aduce un beneficiu reclamantei este distinctă de cea vizând existența însăși a dreptului subiectiv.

Într-adevăr, în speță, elementele aflate la dispoziţia instanţei nu evidenţiază faptul că reclamanta ar fi iniţiat demersuri în vederea înlăturării, în condiţiile legii, a efectelor juridice deja produse de executarea silită a ipotecii și nici pentru repararea eventualelor prejudicii produse prin această executare silită.

Cu toate acestea, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că interesul reclamantei în a solicita inopozabilitatea actului juridic contestat subzistă independent de modalitatea de soluţionare a disputei dintre părţi, întrucât schimbarea circumstanţelor care puteau fi prefigurate la momentul sesizării instanței cu acțiunea revocatorie nu are aptitudinea de a lipsi reclamanta de posibilitatea de a recurge la remedii procedurale subsecvente soluționării acţiunii pauliene, cum sunt cele la care se face trimitere în decizia civilă recurată, pentru a obține protecția dreptului său de gaj general.

Astfel, contrar argumentelor din recurs, aceste posibile mijloace procedurale nu semnifică un interes potenţial și incert în continuarea demersului din prezenta cauză, ci, dimpotrivă, confirmă finalitatea practică, din punct de vedere juridic, a continuării acestui demers procesual, în concordanță cu scopul și „profitul” acestei cereri.

A mai susținut recurenta pârâtă că, în măsura în care bunul a ieşit din patrimoniul terţului dobânditor, creditorul nu îl poate urmări silit, personal, pe acesta, ci obligaţia terţului dobânditor faţă de creditorul din acţiunea pauliană se poate naşte în mod direct, doar ca urmare a activării mecanismului prevăzut de art. 1565 alin. (2) din Codul civil, respectiv doar în situaţia în care acesta, fiind suspus riscului de a-i fi urmărit silit bunul dobândit, iar această posibilitate este reală (adică bunul încă se afla în patrimoniul său), alege să îi plătească creditorului, o sumă reprezentând prejudiciul suferit, însă, o asemenea posibilitate, nu poate fi asemănată cu efectul specific acţiunii pauliene, în lipsa manifestării de voinţă a terţului şi, mai mult, a declarării ca inopozabil a actului, înainte de înstrăinarea bunului din patrimoniul terţului.

O atare construcție juridică ignoră însă faptul că intentarea acţiunii revocatorii nu are ca efect stingerea creanţei titularului acţiunii, ci numai asigură condițiile necesare pentru valorificarea acesteia, fiind o acțiune prin care se tinde la a se obţine repararea prejudiciului, astfel că interesul în continuarea acțiunii pauline nu poate fi subordonat voinței țerțului dobânditor, care, procedând la înstrăinarea bunului sau neopunându-se la executarea sa silită și alegând să dobândească diferența de valoare rezultată ca efect al scăderii creanței garantate cu ipotecă din valoarea bunului dobândit, nu ar putea pretinde că, în lipsa opțiunii sale, anterior soluționării acțiunii pauliene și declarării inopozabilității actului, demersul creditorului devine lipsit de interes, pentru că s-ar ajunge ca, prin simpla sa manifestare de voință, care tinde la protejarea propriilor sale interese patrimoniale, un drept la acţiune, recunoscut de lege creditorului să nu poată fi exercitat.

Tot astfel, pretinzând că întrucât bunul a fost înstrăinat unui terţ, care nu este parte în proces, efectul acţiunii pauliene nu se poate produce faţă de acesta şi prin urmare, cererea nu poate fi admisă, dat fiind că, în materia acţiunii pauliene nu joacă regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis şi nici quod nullum est nullum producit effectum, specifice numai nulităţii actelor juridice, astfel că în măsura în care bunul a ieşit din patrimoniul dobânditorului acţiunea pauliană nu poate fi admisă decât dacă este îndreptată (și) împotriva subdobânditorului, recurenții pârâți nu afirmă lipsa de interes a creditorului în continuarea acţiunii revocatorii împotriva debitorului său şi a terțului dobânditor, acest argument tinzând, în realitate, la circumstanțierea unei condiții de admisibilitate a acţiunii pauliene a cărei analiză excede însă prezentului cadru procesual, în care pot fi analizate exclusiv chestiunile ce vizează interesul reclamantei în continuarea acțiunii pauliene.

De altfel, de vreme ce executarea silită a bunului s-a realizat doar ulterior sesizării instanței, fiind independentă de voința reclamantei, nu se poate imputa acesteia din urmă omisiunea de a stabili complet cadrul procesual subiectiv și obiectiv, la data formulării cererii de chemare în judecată, pentru a se susține că acțiunea a devenit lipsită de interes, ca efect al ieșirii bunului din patrimoniul donatarei, așa cum nefondat pretind recurenții.

O altă susținere a recurenților vizează faptul că interesul în formularea acţiunii nu poate fi dedus din perspectiva unor potenţiale acţiuni/demersuri pe care aceasta le-ar putea declanşa ulterior prezentei pricini, dar care ar depinde de eventuala soluţionare (favorabilă sau chiar defavorabilă) a prezentei cauze, respectiv că o astfel de soluţie nu poate fi la îndemâna reclamantei, atâta vreme cât acest bun a fost ipotecat în favoarea altui creditor și adjudecat la licitaţie publică de către un terţ, iar executarea silită este o procedură reglementată de lege, publică și desfăşurată în maximă stricteţe și transparență, caz în care creditoarea avea posibilitatea să atace procesul verbal de adjudecare și distribuire a sumelor pe calea unui proces separat și nu în cadrul procesual existent.

Or, analiza cerinței interesului în continuarea acțiunii pauliene nu permite instanței ca, în prezentul cadru procesual, să poată specula asupra îndreptățirii reclamantei de a se îndestula din diferența de preț, rezultată în urma adjudecării imobilului, consemnată pe numele donatarei și nici asupra posibilității contestării sau întoarcerii executării silite sau a temeiniciei posibilelor demersuri avute la îndemână de reclamantă pentru repararea prejudiciului încercat, întrucât, s-ar ajunge, nepermis, la nesocotirea atât a principiului disponibilităţii procesului civil, cât şi regulilor care guvernează devoluţiunea în apel.

Cum soluţionarea unui mijloc de apărare cum este excepţia lipsei de interes, nu presupune, ci, dimpotrivă, exclude cercetarea pe fond a unui raport juridic litigios, în mod corect a apreciat instanţa de apel că îndreptăţirea reclamantei de a obţine reparaţia prejudiciului prin intermediul acestor mijloace subsecvente reprezintă aspecte care exced limitelor în care a învestită şi pentru lămurirea cărora cadrul procesual nu este cel adecvat.

De altfel, aceste argumente ignoră faptul că interesul în declanşarea, respectiv continuarea acţiunii pauline nu poate fi limitat la analiza posibilităţii executării silite a bunului ci, verificarea acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii reclamantei se impune a fi raportată la natura şi efectele acţiunii revocatorii, anterior relevate respectiv la sancţionarea fraudei la încheierea actului ce se solicită a fi declarat inopozabil şi repararea prejudiciului înregistrat de reclamant prin încheierea acestuia.

De asemenea, câtă vreme instanța de apel face trimitere neechivocă la posibilitatea reclamantei de a se îndestula, fie şi parţial, din suma consemnată la dispoziția pârâtei-donatare D., în considerarea unor acțiuni subsecvente litigiului pendinte identificate ca atare - declararea ca inopozabile şi a operaţiunilor juridice ulterioare, acțiunea în răspundere civilă delictuală a donatarei în limita valorii bunului sau în limita, totală sau parţială, a sumei consemnate la dispoziţia pârâtei-donatare, sau acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără just temei acesteia (demersuri procesuale grefate pe aspectele rezultate din analiza pe fond a condiţiilor acţiunii pauliene atragerea răspunderii), respectiv la posibilitatea acesteia de a contesta urmărirea silită a imobilulu - nu poate fi validat argumentul recurentei pârâte vizând omisiunea instanței de apel de a identifica, în concret, demersurile pe care banca le-ar putea declanşa pentru acoperirea prejudiciului pretins, dar care să depindă de soluţia (favorabilă sau defavorabilă) din prezenta cauză.

Nefondată este și susținerea recurentei pârâte circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din Codul de procedură civilă vizând încălcarea limitelor devoluţiunii apelului, stabilite conform art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ca efect al reţinerii existenței interesului în continuarea demersului judiciar al reclamantei, prin prisma unor potenţiale acţiuni/demersuri judiciare ale acesteia împotriva terţului dobânditor.

Un atare argument, deși subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 pct. 8 din Codul de procedură civilă se regăseste și în cererea de recurs formulată de recurentul pârât, acesta pretinzând că, deși cererea de apel a intimatei reclamante a avut drept motiv faptul că instanţa de fond nu a dat atenţia cuvenită circumstanțelor în care s-a derulat executarea silită, precum și faptul că nu s-a verificat un posibil excedent rezultat în urma executării silite, instanța de apel, deși nu a găsit întemeiate aceste motive de apel, a admis apelul, în baza unor teorii proprii, apreciind că instanţa de fond a greșit pentru că nu a făcut o suficientă cercetare a fondului.

Cum acest argument tinde la a evidenția o ipoteză de nelegalitate ce vizează nerespectarea principiului disponibinilității procesului civil și a limitelor devoluțiunii în apel, va fi analizat din perspectiva aceluiași motiv de casare, în aplicarea prevederii înscrise în art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, procedând la verificarea cuprinsului cererii de apel, că reclamanta a susţinut nelegalitatea sentinţei civile apelate făcând referire atât la suspiciunile sale vizând modalitatea în care s-a ajuns la executarea silită a bunului donat, dar şi la faptul că interesul său subzistă inclusiv în situația în care bunul nu mai poate fi urmărit în mod nemijlocit atâta timp cât consecinţa înlăturării opozabilităţii donaţiei deschide posibilitatea urmăririi donatarei, respectiv că prima instanță a ignorat faptul că obligaţia terţului poate fi executată (în limita fracţiunii gratuite a actului) prin echivalent, precizând, totodată, că nu există nicio raţiune pentru a refuza creditorului obţinerea unui titlu pe calea acţiunii revocatorii împotriva terţului care se află în imposibilitatea culpabilă de a nu mai putea restitui bunul.

Așadar, prin criticile formulate, apelata a pretins existența interesului său actual în continuarea acțiunii pauliene, făcând trimitere la scopul acțiunii formulate, dar și la mijloacele procesuale avute la îndemână pentru realizarea creanței, astfel că, era în sarcina instanței de apel să procedeze la analiza legalității și temeiniciei hotărârii apelate prin prisma acestor fapte și circumstanțe particulare, pentru a determina efectele juridice ale acestora, din perspectiva caracterului actual al interesului reclamantei în continuarea acțiunii pauliene.

O atare analiză, nu are valența depășirii limitelor devoluțiunii stabilite prin cererea de apel, după cum, validarea parțială a acestor argumente, prin trimiterea la circumstanțele concrete care aveau aptitudinea de a releva prezența interesului părții reclamante raportat la cadrul procesual concret nu are semnificația încălcării principiului disponbilității procesului civil.

Nefondate sunt și criticile ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din Codul de procedură civilă vizând contradictorialitatea considerentelor pe care se sprijină soluţia pronunţată în ceea ce privește cerința interesului reclamantei în continuarea acțiunii pauliene (invocată de recurenta pârâtă), respectiv omisiunea instanței de apel de a analiza condiţia interesului raportat la situaţia factuală existentă în cauză, din perspectiva actualităţii acestuia (invocată de recurentul pârât).

Astfel, art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestei obligații de către instanța de apel, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept. Astfel, deși în ceea ce privește situația de fapt, instanța de apel a confirmat că tot ceea ce a reținut prima instanță corespunde realității, în privința condiției de exercițiu a interesului în continuarea acțiunii pauliene, instanța de apel a reținut că aceasta continuă să fie îndeplinită, inclusiv în ipoteza executării silite a bunului imobil donat, context în care a făcut trimitere la natura și scopul acțiunii pauliene, precum și la mijloacele procesuale la care poate apela reclamanta pentru realizarea interesul de recuperare a creanţei.

Contrar susținerilor din recursul pârâtului, instanța de apel, dispunând admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă și anularea hotărârii primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, a reanalizat caracterul actual al interesului reclamantei în continuarea acțiunii pauliene, reținând că prima instanţă a stabilit în mod greşit că interesul a încetat să fie actual odată cu executarea silită a bunului donat, ignorând faptul că acţiunea revocatorie nu sancţionează un drept real și nici nu este o măsură de executare silită, respectiv, că prin admiterea acţiunii pauliene, în temeiul art. 1565 alin. (1) din Codul de procedură civilă, actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşării demersului judiciar, acesta urmând să fie plătit din preţul bunului urmărit, scop în realizarea căruia este îndreptățit să apeleze inclusiv la alte mijloace procedurale, chiar subsecvente prezentei acțiuni, mijloace procedurale al căror exercițiu impune analiza pe fond a condițiilor acțiunii pauliene.

Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită criticilor de nelegalitate și netemeinicie învocate, că a ascultat în mod real concluziile părţilor și a prezentat argumentele principale care au justificat soluția conform căreia există interes în continuarea acțiunii pauliene, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

Totodată, împrejurarea reținută de către instanţa de apel, în sensul că apelanta reclamantă şi-a arătat interesul în urmărirea, în tot sau în parte, a sumei încasate de către terţul dobânditor, în urma înstrăinării silite a bunului, urmată de statuarea în sensul că nu se poate tranşa, în prezentul cadru procesual, chestiunea vocaţiei concrete a băncii reclamante de a urmări aceeaşi sumă de bani nu are semnificația unei motivări oscilante şi contradictorii, așa cum, nefondat, susține recurenta pârâtă.

Astfel, în speță, așa cum rezultă neechivoc din considerentele deciziei civile recurate, prin expunerea acestui raționament, instanța de apel, raportându-se la argumentele invocate de părțile litigante cu interese contrare, nu a făcut altceva decât să evidențieze aceste argumente și să le răspundă, în limitele impuse de cadrul procesual limitat la analiza cerinței interesului actual al reclamantei în continuarea acțiunii pauline.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns de o manieră logică și coerentă aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare în apel, hotărârea recurată îndeplinind cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.

Aprecierea recurenților în sensul că motivarea instanței de apel ar fi trebuit să fie mult mai aplicată pe datele concrete ale speței, nu se justifică raportat la considerentele inserate în cuprinsul deciziei recurate, aceștia neputând pretinde, pentru argumentele deja prezentate anterior, că, deși în speţă, analiza ce s-a impus a fi realizată în apel, trebuia circumscrisă exclusiv aspectului caracterului actual al interesului în continuarea acțiunii pauliene, aşadar la verificarea subzistenței beneficiului urmărit prin acest demers procesual, în expunerea raționamentului său, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze caracterul fondat sau nu al posibilelor demersuri avute de reclamantă la îndemână pentru a obține repararea prejudiciului pretins.

Pentru aceste considerente, care nu relevă incidenţa motivelor de recurs invocate de recurenţi, recursurile declarate de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 278 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, pricina nefiind soluţionată în fond, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea recurentului pârât având ca obiect obligarea intimatei reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.