CNA Sanction for Defamatory Satirical Broadcast Upheld: Appeal Dismissed as Freedom of Expression Not Absolute

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia a VIII - a Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr.3877/2/11.06.2014, reclamanta “A” S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, în temeiul art. 93 alin. 3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 (denumita in cele ce urmează „Legea nr. 504/2002"), în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 374 din 20.05.2014 ca neîntemeiata, având drept consecinţa anularea sancţiunii amenzii in cuantum de 15.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 30, art. 32 alin. (1), art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (3), (4) si (5), art. 47 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările ulterioare, (denumita in continuare "Decizia nr. 220/2011"), iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment/somaţie; reducerea cuantumului amenzii la minimum special prevăzut de lege, in cazul in care nu se apreciază ca se impune înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul/somaţia.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2727 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VIII - a Contencios Administrativ şi Fiscal s-a respins acţiunea (plângerea) formulată de reclamanta “A” S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta “A” S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate, în principal în sensul admiterii acţiunii şi pe cale de consecinţă anularea Deciziei CNA nr. 374 din 20.05.2014 ca neîntemeiata, având drept consecinţa anularea sancţiunii amenzii in cuantum de 15.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 30, art. 32 alin. (1), art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (3), (4) si (5), art. 47 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările ulterioare, iar în subsidiar, în sensul înlocuirii sancţiunii amenzii cu avertisment/somaţie; reducerea cuantumului amenzii la minimum special prevăzut de lege, in cazul in care nu se apreciază ca se impune înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul/somaţia şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta – reclamantă a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.

În susţinerea acestei critici aduse hotărârii recurate, au fost reluate de către recurenta – reclamantă argumentele invocate în cuprinsul cererii introductive de instanţă cu privire la caracterul de pamflet ala emisiunii în discuţie, la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectiv la libertatea de exprimare a jurnalistului, la buna-credinţă a radiodifuzorului şi a moderatorului.

În ceea ce priveşte motivarea capetelor subsidiare de cerere privind înlocuirea sancţiunii amenzi cu avertisment/somaţie, respectiv reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege s-au invocat de către recurenta prevederile art. 90 alin.4 din Legea nr.504/2002 cu referire la individualizarea sancţiunii.

Sub acest aspect, s-a apreciat că raportat la consideraţiile arătate, condiţiile de fapt, împrejurările in care a fost „savarsita" fapta (societatea nedorind eludarea dispoziţiilor legale), de modul si de circumstanţele acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsa, precum si in temeiul principiului gradualității aplicării răspunderii contravenţionale, apreciază ca instanța poate dispune, in eventualitatea in care nu va înțelege sa anuleze Decizia atacata, înlocuirea sancţiunii amenzii, in cuantum de 15.000 lei, cu avertisment/somatie.

In drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. art. 90 alin. 4, art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 30, 32, 34, 40 si 47 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, art.10 alin.1 din CEDO.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 32 – 41 de către intimatul - pârât s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

În esenţă, s-a susţinut că recurenta – reclamantă nu a adus prin cererea de recurs niciun argument prin care să arate în mod convingător, pe cale de raţionament sau prin exemple concrete, că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, înţelegând să reia întreaga argumentaţie invocată prin acţiunea promovată pe fondul cauzei.

5. Procedura în fața instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) din Codul de procedură civilă, republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 februarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art.493 alin.(4) din Codul de procedură civilă, republicat.

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de S.C. “A” S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 2727 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal.

6. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată de intimatul - pârât la motivele de recurs şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

În conformitate cu dispoziţiile art.483 alin.3) din Noul Cod de procedură civilă recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cererea de recurs nu cuprinde în concret critici aduse modului de abordare şi, în final, soluţiei asupra căreia s-a oprit curtea de apel, fiind practic reiterate susţinerile dezvoltate în motivarea acţiunii depuse în faţa primei instanţe.

În fapt, prin Decizia nr. 374 din 20.05.2014 emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a fost aplicată reclamantei “A” S.R.L. amenda în cuantum de 15.000 lei pentru încălcarea prevederilor articolelor 30, 32 alin. (1), 34 alin. (1), 40 alin. (3), (4) şi (5) şi 47 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta a apreciat că prima instanţă a dat o interpretare necorespunzătoare textelor normative aplicabile, pe care nu le-a raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, in ceea ce priveşte caracterul de pamflet al emisiunii, care se doreşte a se constitui doar intr-o critică a unui comportament jurnalistic prin care se servesc doar interesele unor trusturi de presă.

Totodată, s-a invocat şi dreptul la opinie şi la libera exprimare garantat in virtutea art. 30 din Constituţia României, precum şi buna – credinţă a radiodifuzorului şi moderatorului emisiuni, raportată la scopul urmărit, de a atrage atenţia asupra unei chestiuni de interes public şi nu cel de a discredita o persoană.

Contrar celor reafirmate de recurentă prin recursul promovat şi în acord cu cele statuate de prima instanţă, Înalta Curte reţine, raportat la prevederile art. 30, 32 alin. 1, art. 34 alin. 1, art. 40 alin. 3, 4 şi 5 şi art. 47 alin 2 din Codul audiovizualului, că emisiunile „X” monitorizate, au conţinut comentarii denigratoare, depreciative şi umilitoare, unele şi cu conotaţii sexuale, care sunt de natură a prejudicia imaginea, demnitatea şi reputaţia profesională a unor persoane, mai ales in condiţiile in care emisiunile sunt realizate/ prezentate sub forma unui monolog care nu permitea intervenţia persoanelor vizate.

Înalta Curte, fără a afecta importanța libertății presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de CEDO, este un drept condițional, și nu un drept absolut cum în mod greșit susține recurenta, ceea ce înseamnă că, libertatea presei nu este nelimitată iar ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată, și care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate.

Prin urmare constatând că exercițiul libertății de exprimare poate face obiectul unor limitări, în condițiile legii, va înlătura criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Chiar dacă, în privința libertății presei, se admite că limitele criticii admisibile sunt mai întinse în cazul criticilor îndreptate împotriva persoanelor publice decât împotriva unui particular se impune a fi subliniat, în contextul criticilor formulate de recurentă că, exercitarea dreptului de a critica nu este incompatibil cu folosirea unui limbaj civilizat care în anumite condiții poate fi mult mai virulent și mai eficient decât un limbaj injurios, și indiferent de calitatea sau poziția socială a persoanei criticate, jurnaliștii trebuie să evite devierile de natură a afecta demnitatea persoanelor vizate.

A accepta susținerile recurentei în sensul că libertatea presei în cazul criticilor aduse oamenilor politici este nelimitată ar fi de natură a afecta dezideratul menținerii unui just echilibru între libertatea presei și protejarea reputației sau a drepturilor unei persoane, ceea ce nu poate fi acceptat într-o societate democratică în care demnitatea umană este ridicată la rang de principiu constituțional.

Așadar, a critica un comportament jurnalistic neetic, ca expresie a libertății de exprimare, nu înseamnă a denigra sau a umili, prin folosirea unui limbaj virulent și injurios de natură a leza reputația persoanelor vizate, cum în mod greșit susține recurentul; de altfel, în cauză criticile injurioase nu vizau activitatea profesională sau socială a persoanelor vizate ci au avut pe alocuri şi conotaţii de natură sexuală cum este in cazul jurnalistei B ( „Soro, zi sincer, ai avut orgasm?”), ori limbajul cu caracter profund discriminatoriu la adresa câştigătoarei concursului Eurovizion, ceea ce excede limitelor libertății de exprimare.

Este adevărat că o emisiune pamflet se caracterizează printr-o tonalitate violentă și agresivă la adresa unor concepte, realități sociale, politice, morale, ceea ce implică și o anumită exagerare, însă acest lucru nu permite folosirea unor expresii jignitoare de natură a afecta demnitatea umană care într-o societate democratică se bucură de aceeași protecție ca și libertatea de exprimare.

De altfel, în cauză intimatul CNA nu a sancționat exercițiul libertății de exprimare manifestat printr-o critică virulentă la adresa clasei politice, a unor ziariști sau a unor persoane particulare ci limbajul și modul violent prin care realizatorul emisiunii a înțeles să se raporteze la o serie de persoane, ceea ce excede limitelor libertății de exprimare chiar și acceptând senzaționalul jurnalistic des întâlnit în cazul unor emisiuni pamflet.

A accepta susținerile recurentei, prin prisma specificului unei emisiuni pamflet, ar însemna a valoriza libertatea presei până la extrem ceea ce nu poate fi acceptat într-o societate democratică în care sunt garantate în egală măsură și drepturile personalității, ceea ce impune, printre altele, și respectarea reputației, a demnității, a dreptului la imagine a persoanelor publice sau particulare deopotrivă.

Referitor la motivul de recurs privind individualizarea pedepsei, se constată, de asemenea, că nu a fost formulată o critică la adresa soluţiei primei instanţe care a constatat că aplicarea avertismentului se poate dispune numai in condiţiile art. 95 alin. 2 din legea audiovizualului, iar nu in cazul aplicării anterior a unui număr de 6 amenzii, ci s-au invocat doar circumstanţele de săvârşire ale faptelor.

Şi din această perspectivă soluţia primei instanţe este temeinic motivată, ținându-se cont de împrejurarea că sancţiunile anterioare nu şi-au produs efectul preventiv.

6.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În conformitate cu prevederile art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 ori potrivit art.488 din Noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul declarat de S.C. “A” S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 2727 din 14 octombrie 2014 a Curtii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 noiembrie 2016.