Appeals against annulment of anti-discrimination sanction for journalistic "Gestapo" headline dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolulCurţii de Apel Oradea – Secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta “A” a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi “B”, anularea Hotărârii nr.351/12.08.2015, emisă de pârât, prin care i s-a aplicat sancţiunea avertismentului.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea– Secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.130 din 15 iunie 2016, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr.351/12.08.2015 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Căile de atac exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi “B”,invocând motivele de casare prevăzute de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.

3.1.În motivarea căii de atac, recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reluat situaţia de fapt, susţinând că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a prevederilor din Constituţia României, în ceea ce priveşte limitele libertăţii de exprimare.

Astfel, prevederile sus-menţionate nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, absolută, chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiunile de interes public deosebit, ci impun obligaţii şi responsabilităţi care se aplică şi presei, respectiv să acţioneze cu bună credinţă şi să ofere informaţii corecte şi credibile, pe baza unor fapte exacte, în conformitate cu etica jurnalistică.

De asemenea, ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte, iar libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea şi viaţa particulară a persoanei, potrivit art.30 din Constituţie, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implicând răspunderea juridică civilă sau penală.

Potrivit recurentului, în cauză modalitatea de exprimare utilizată de intimata-reclamantă în cuprinsul articolului publicat depăşeşte cadrul unei conduite conforme principiilor consacrate de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asocierea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad cu Gestapo nu reprezintă decât o trimitere la apartenenţa etnică a directorului instituţiei publice, pârâta din prezenta cauză.

În concluzie,a susţinut că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile sus-menţionate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă “B” a susţinut, în esenţă, că în mod eronat prima instanţă a apreciat că excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei este tardiv formulată, fiind decăzută partea din dreptul de a invoca o astfel de excepţie, deşi a arătat că nu a cunoscut domiciliul reclamantei, caz în care era normal să fie repusă în termen pentru a invoca această excepţie.

Pe fond, recurenta a susţinut că prima instanţă a interpretat greşit prevederile art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul libertăţii de exprimare în mod nelimitat chiar şi prin intermediul presei, apreciind că libertatea jurnalistică poate merge până într-acolo încât să recurgă chiar la o doză de exagerare sau provocare şi că în esenţă trebuie avut în vedere scopul urmărit de autorul articolului de presă.

Or, libertatea nu este absolută şi nelimitată, iar relatările nu trebuie să atingă demnitatea şi onoarea sau viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Astfel, în cauză nu este vorba despre un articol de presă singular menit să asigure o bună şi obiectivă informare a publicului asupra unor deficienţe de organizare sau de exercitare a unor atribuţii ale funcţionarilor din respectiva instituţie, ci despre o adevărată campanie de presă susţinută şi hărţuitoare împotriva persoanei aflate la conducerea ei, neavând relevanţă menţionarea numelui pârâtei în cuprinsul articolului pentru că la conducerea instituţiei nu erau alte persoane.

În concluzie, a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă “A” a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală,răspunzând punctual şi detaliat tuturor criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art.496 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea criticilor formulate acestea vor fi analizate grupat şi vor primi răspuns prin argumente comune.

1.Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Hotărârii nr.351/12.08.2015, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care i s-a aplicat sancţiunea avertismentului.

Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea actului administrative atacat.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Hotărârea nr.351/12.08.2015 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a aplicat reclamantei sancţiunea avertismentului, în temeiul art.2 alin.(1), art.5 şi art. 20 alin.(2) din O.G. nr. 137/2000 pentru conţinutul discriminator al articolului scris de reclamantă şi intitulat „Instrucţie Gestapo la DGASPC”.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurenţilor care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că prima instanţă a nesocotit prevederile art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art.30 din Constituţia României.

În ceea ce privește fapta reținută, raportat la cuprinsul articolului publicat, sunt relevante următoarele dispoziţii din O.G. nr.137/2000, potrivit cărora:

„ART.2 (1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă , pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectareHIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

(...)

(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”

Aliniatul 8 al aceluiaşi text de lege statuează că „prevederile prezentei ordonanţe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.”

În art.5 din O.G. nr.137/2000 se arată că, „Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, condiţionarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii de apartenenţa sa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul sau orientarea sexuală, de vârsta sau de apartenenţa sa la o categorie defavorizată”.

Articolul 15 din O.G. nr.137/2000 prevede că, „Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.”

Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului statuează, la art.10 (1), că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…)

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea sau imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Libertatea de exprimare este reglementată şi de Constituţia României, care prevede că,

„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(...)

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în raport cu prevederile menţionate, se apreciază că în cauză nu sunt incidente temeiurile legale reţinute în adoptarea hotărârii care formează obiectul cauzei deduse judecăţii, articolul de presă neavând un conţinut discriminator, chiar Curtea Europenă a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia, potrivit jurisprudenţei sale, că libertatea jurnalistică cuprinde şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (cauza ThorThorgeirson vs. Islanda).

Ceea ce este relevant însă este scopul urmărit de autorul articolului publicat pe site-ul şi în cuprinsul publicaţiei Jurnal Arădean cu titlul „Instrucţie Gestapo la DGASPC”.

Din conţinutul articolului de presă rezultă că informarea se referă la pretinse disfuncţionalităţi la o autoritate publică, respectiv la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad, constând în modul în care sunt tratate persoanele care apelează la această autoritate publică şi comunicarea dintre autoritatea publică, pe de o parte, şi cetăţeni, pe de altă parte.

Prin urmare, nu se menţionează numele recurentei-pârâte în respectivul articol, criticile vizând în mod exclusiv instituţia publică, nefăcând trimitere la conducerea acesteia.

Or, în aceste condiţii rezultă cu evidenţă că nu există conexiune între titlul articolului de presă publicat de intimată şi persoana recurentei considerată etnică.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă îndeplinea la data publicării articolului funcţia de director general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad nu este de natură să nască în mintea unui observator independent, terţ faţă de părţile din dosar, reprezentarea unei legături între titlul articolului, care face referire la fosta poliţie secretă nazistă şi apartenenţa etnică a directorului instituţiei publice criticate în cuprinsul materialului de presă, cum corect a reţinut judecătorul fondului.

Instanţa constată că este corectă concluzia pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării din cuprinsul hotărârii atacate în sensul că titlul articolului nu are legătură cu cuprinsul acestuia, însă acest fapt în sine nu poate determina concluzia că scopul titlului articolului de presă ar fi fost acela de a aduce atingere dreptului la demnitate al pârâtei “B” pe motivul apartenenţei acesteia la etnia germană, atât timp cât nicăieri în cuprinsul articolului nu se face o astfel de referire la etnia persoanelor care ocupă funcţii de conducere în cadrul instituţiei publice criticate şi nici nu este în vreun fel nominalizată pârâta “B”.

De altfel, chiar recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în cuprinsul hotărârii sale, a reţinut că titlul articolului nu are legătură cu cuprinsul acestuia, însă acest fapt în sine nu poate determina concluzia că scopul titlului articolului de presă ar fi fost acela de a aduce atingere dreptului la demnitate al pârâtei “B” pe motivul apartenenţei acesteia la etnia germană, atât timp cât nicăieri în cuprinsul articolului nu se face o astfel de referire la etnia persoanelor care ocupă funcţii de conducere în cadrul instituţiei publice criticate şi nici nu este în vreun fel nominalizată pârâta “B”.

Folosirea sintagmei de „instrucţie Gestapo” în titlul articolului de presă intră în sfera libertăţii de exprimare a jurnalistului, respectiv în doza de exagerare, chiar de provocare la care jurnaliştii pot recurge, mai ales atunci când relatează informaţii de interes public în legătură cu funcţionarea unor autorităţi publice, cum corect a apreciat şi prima instanţă.

Aşa fiind, nu se poate reţine încălcarea dreptului la demnitate al pârâtei prin discriminare pe temei de apartenenţă etnică, în condiţiile în are respectivul articol nu o individualizează pe aceasta direct sau indirect, prin relatarea unor informaţii de interes public cu privire la pretinse probleme în funcţionarea unei autorităţi publice nu se poate conchide că a fost exercitată abuziv libertatea de exprimare.

În fine, referitor la susţinerile recurentei-pârâte în sensul că în mod greşit a fost decăzută din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei materiale, instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi primite, judecătorul fondul în mod corect a ţinut cont de prevederile art.130 alin.(3) din Codul de procedură civilă, iar cât priveşte trimiterea părţii la o eventuală repunere în termen se constată că nu a fost formulată o astfel de cerere în condiţiile art.186 din acelaşi cod.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu, instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, sunt incidente prevederile art.451 alin.(2) din Codul de procedură civilă, raportat la complexitatea pricinii, activitatea prestată efectiv de avocat şi onorariul de avocat, caracterul

cheltuielilor de judecată trebuie să fie unul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de acest text de lege.

2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.(1) din Codul de procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art.488 alin.(1) pct.8 din același cod.

Totodată, va obliga fiecare recurent la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantum de câte 500 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, redus, cu aplicarea disp.art.451 alin.(2) din Codul de procedură civilă, şi câte 185, 50 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport, respingând cererea de acordare a cheltuielilor de cazare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi “B” împotriva sentinţei nr.130 din 15 iunie 2016 a Curţii de Apel Oradea– Secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate. Obligă fiecare recurent la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantum de câte 500 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, redus, cu aplicarea disp.art.451 alin.(2) din Codul de procedură civilă, şi câte 185, 50 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de cazare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2019.