Res judicata opposability to non-party insurer: prior judgment as rebuttable fact rather than binding authority

Hotărâre judecătorească. Opozabilitatea actului jurisdicțional. Efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acțiune în despăgubire

principiul relativității

opozabilitatea hotărârii

putere de lucru judecat

C. civ. din 1864, art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2)

În virtutea principiului relativității, hotărârea judecătorească poate genera drepturi și obligații doar părților în proces, dar asta nu înseamnă că terții pot ignora situația juridică creată prin hotărârea judecătorească pronunțată. În cazul lor, obligativitatea hotărârii judecătorești se manifestă sub forma opozabilității situației juridice care a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile. Față de terți, această situație juridică are valoarea unui fapt juridic, rămânându-le deschisă acestora posibilitatea administrării probei contrare.

În aceste condiții, partea care a avut calitatea de pârât într-un litigiu anterior se poate prevala ulterior față de un terț de hotărârea irevocabilă pronunțată în dezbaterea judiciară anterioară ca mijloc de probă, iar nu cu autoritatea de lucru judecat, terțul pârât având posibilitatea de a demonstra o situație de fapt distinctă de cea invocată de reclamant în baza constatărilor hotărârii judecătorești irevocabile anterioare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1899 din 08 octombrie 2020

Prin sentinţa civilă nr. 1216/24.04.2018, pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2015: s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC A. SRL; a fost obligată pârâta B. SA să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, următoarele sume: 40.000 euro, 94.326 lei şi 9.009 lei, cu dobândă legală aferentă calculată de la data de 22.07.2015 până la data plăţii efective; precum și la plata sumei de 15.714,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 2002 A/2019 din 29 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. SA, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, a menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la excepția lipsei calității procesuale active și a obligat intimata să plătească apelantei suma de 10.210,76 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. are ca obiect obligarea pârâtei B. SA la plata sumelor de 40.000 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, de 94.326 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii la imobilul situat în Bucureşti, str. X. nr. 6, sector 3 și de 9.009 lei cu titlu de cheltuieli de executare, la care se va adăuga dobânda legală aferentă, precizată ulterior la valoarea de 19.200,1 lei.

Pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe poliţa de asigurare CAR/EAR nr. 002195/2007, având drept părți contractante: SC C. SRL, în calitate de asigurat principal, respectiv antreprenor/constructor; autoarea apelantei pârâte, societatea D. Asigurări SA, în calitate de asigurător; intimata reclamantă S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar al lucrărilor de construcții-montaj. Potrivit poliței, obiectivul asigurat a fost reprezentat de „construire imobil locuinţă P+3E, suprafaţă desfăşurată =400mp, suprafaţă utilă =340 mp; suprafaţă construită la sol =100mp şi H max =19 m”, locaţia acestuia fiind: „str. Y. nr. 8, sector 3, Bucureşti”.

La capitolul „obiectul asigurării”, secțiunea I - pagube materiale, s-a stipulat că acesta este alcătuit din: lucrări contractuale (permanente și temporare incluzând toate materialele care vor fi încorporate în acestea); utilaje, instalații/echipamente/alte bunuri furnizate de constructor; bunurile beneficiarului lucrărilor de construcţii montaj asigurate sau aflate/deținute în grija/custodia/controlul asiguratului; cheltuieli pentru curăţarea/înlăturarea resturilor de șantier/alte resturi, onorarii arhitecţi/proiectanţi, intervenţia pompierilor; riscuri naturale, respectiv „cutremur de pământ, furtună, uragan, inundaţii, revărsări de apă, alunecări de teren”.

Prin clauza suplimentară C-120 s-a prevăzut că: asigurătorul extinde acoperirea conferită de Secțiunea II - Răspundere civilă din condițiile generale pentru a acoperi răspunderea decurgând din pierderi sau pagube produse de vibrații, deplasarea/slăbirea elementelor de susținere (fundații, teren), lucrărilor de construcții montaj asigurate; iar asigurătorul acordă despăgubiri numai dacă asiguratul probează că: dauna a rezultat în urma unei prăbușiri totale/parțiale; înainte de începerea lucrărilor de construcții montaj, bunurile sunt în stare bună și s-au luat toate măsurile necesare prevenirii pierderilor (...).

Condiţiile generale ale poliţei de asigurare CAR/EAR nr. 002195/2007 au definit asiguratul ca fiind „subiectul titular al interesului asigurabil. Pot fi incluşi în această noţiune: antreprenorul, constructorul, beneficiarul lucrării de construcţii-montaj”; iar evenimentul asigurat era reprezentat de „angajarea răspunderii asiguratului ca urmare a producerii unor prejudicii (vătămări corporale - inclusiv decesul) şi/sau pagube materiale - avarierea/distrugerea bunurilor mobile/imobile, vătămarea unor animale, care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) sunt înregistrate de o terţă persoană, fiind cauzate de faptele ilicite culpabile ale asiguratului/persoanelor pentru care răspunde legal/de lucruri aflate în paza juridică a asiguratului, în legătură directă cu lucrarea de construcţii-montaj asigurată la Secţiunea I, la/în imediata vecinătate a locaţiei menţionate în poliţa de asigurare; b) sunt produse în perioada asigurată şi reclamate asiguratului în perioada asigurată sau ulterior acesteia, dar înainte de a fi operat prescripţia extinctivă referitor la dreptul persoanei păgubite de a solicita repararea prejudiciului”.

Pentru dovedirea producerii riscului asigurat, reclamanta a indicat hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/301/2010, care a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de numita E., prin care, în contradictoriu cu reclamanta din prezenta pricină, S.C. A. S.R.L., privind obligarea acesteia, în urma angajării răspunderii sale civile delictuale, la plata sumei de 40.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat și la plata contravalorii lucrărilor de reparaţii necesar a fi efectuate în vederea consolidării imobilului.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1555/09.02.2011 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr. x/301/2010, a fost admisă acţiunea anterior evidențiată, în sensul că s-a dispus obligarea societății A. S.R.L. la plata sumei de 40.000 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat și a sumei de 99.690 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii necesar a fi efectuate în vederea consolidării imobilului.

În considerentele acestei hotărâri, în fundamentarea concluziei conform căreia sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtei A. S.R.L., s-a reținut că: „Reclamanta și pârâta, prin administrator, au încheiat o convenție autentificata sub nr. 1005/04.06.2008 de BNP F. (filele 9 si 10) prin care pârâta s-a obligat să remedieze pe cheltuiala sa orice deteriorare dovedită, adusă construcției învecinate, proprietatea reclamantei” și că, „construcția proprietate a reclamantei a fost avariată ca urmare a execuției construcției de la nr. 8, după cum reiese din coroborarea concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară și a declarației martorului G.”.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 358/19.03.2015, s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1555 din 09.02.2011, în sensul că, schimbându-se în parte sentinţa apelată, s-a dispus obligarea societății A. S.R.L la plata către intimată (reclamanta din acel proces, E.) a sumei de 94.326 lei, conform raportului de expertiză completat întocmit de expertul H. în cauză, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În considerentele relevante ale acestei hotărâri irevocabile, s-a arătat că „este corectă reţinerea instanţelor de fond şi apel referitoare la faptul că acţiunea promovată de intimata reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864”, că „sunt întrunite toate condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii recurentei-pârâte, stabilindu-se anterior, pe baza probelor administrate în cauză, că activitatea de executare a structurii de rezistenţă a construcției de la nr. 8, proprietatea recurentei, a generat avarii la construcția de la nr. 6, proprietatea intimatei, existând, aşadar, în mod cert o faptă ilicită şi anume, fapta recurentei de a construi fără să ia masuri de protejare a imobilului vecin, astfel cum lucrarea a fost autorizată”, că „s-a avut în vedere că întocmirea documentaţiei necesare demolării/edificării construcţiei şi executarea noii clădiri fără a afecta în nici un fel construcția învecinată erau în sarcina recurentei” S.C. A. S.R.L., precum și că se impune a se „ţine seama de concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, în faza rejudecării, de către expertul H., concluzii împotriva cărora părţile litigante nu au mai formulat alte obiecţiuni şi pe baza cărora se reţine că valoarea totală a lucrărilor de construcţii necesare pentru remedierea deteriorărilor şi aducerea imobilului din Bucureşti, str. X nr. 6 în starea anterioară este de 70.196 lei (incluzând actualizarea valorii efective), iar costul materialelor necesare a fost stabilit la 24.130 lei”.

Potrivit art. 32 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că părțile justifică deopotrivă calitate procesuală în prezenta cauză, figurând ca părți în polița de asigurare invocată în acțiune.

În ceea ce privește efectele hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, din perspectiva prezumţiei puterii de lucru judecat, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864 (litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/301/2010 fiind guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă 1865), Curtea de apel a reținut că, în raporturile dintre părţi, aceasta are valoare de prezumţie absolută, în sensul că nu există dreptul de a se mai reclama în judecată şi de a se solicita stabilirea unei alte situaţii decât cea determinată deja de instanţă în procesul anterior.

În raporturile cu terții se pot opune orice acte jurisdicționale, cu rezerva de a nu li se impune efectele obligatorii cărora le dau naștere. Fiind protejați de principiul relativității, în sensul că hotărârea judecătorească nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți în proces, în același timp, terții nu pot nega situația juridică născută din faptul existenței unei hotărâri judecătorești, datorând respect acestui element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, aceasta constituind expresia opozabilității actului jurisdicțional.

În considerarea acestor aspecte, Curtea de apel a subliniat că, în speță, reclamanta S.C. A. S.R.L. se putea prevala de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010 ca mijloc de probă, iar nu cu autoritatea lucrului judecat, iar pârâta B. SA, fiind străină față de dezbaterea judiciară anterioară, putea demonstra faptul contrar celor reținute prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010, respectiv că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi angajată răspunderea sa.

În acest cadru, în baza concluziilor expertizei tehnice efectuate în cauză, s-a reținut că, deși a survenit, la data de 16.01.2009, „surparea pământului (a 2 mc de pământ) pe o porțiune de sub fundația clădirii de la nr. 6”, edificarea construcției de la nr. 8 (din București, strada Y., sector 3) nu a produs vibrații care să influențeze clădirea de la nr. 6, acțiunile constructorului și ale proiectantului primei construcții antereferite fiind „cele mai adecvate”, caracterizate de „profesionalism” și de „promptitudine”.

Altfel spus, incidentul care a determinat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei reclamante prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010 nu este susceptibil de a atrage răspunderea civilă contractuală a apelantei pârâte în baza poliței de asigurare CAR/EAR nr. 002195/2007.

Aceasta, întrucât, pentru a se angaja răspunderea apelantei pârâte în temeiul clauzei suplimentare C-120, anexă a poliței de asigurare CAR/EAR nr. 002195/2007, era necesar a se face dovada în prezentul litigiu că asiguratul este răspunzător pentru pagube produse lucrărilor de construcții montaj asigurate de vibrații ori deplasarea/slăbirea elementelor de susținere (fundații, teren) și că dauna a rezultat în urma unei prăbușiri totale/parțiale a lucrărilor de construcții montaj asigurate, astfel cum reiese dintr-o interpretare gramaticală a textului acestor prevederi contractuale, corelată cu o analiză a noțiunilor de asigurat și de eveniment asigurat definite în condiţiile generale ale poliţei de asigurare CAR/EAR nr.002195/2007.

În consecință, Curtea de apel a constatat că, în prezenta cauză, apelanta pârâtă B. SA a făcut dovada contrară celor reținute în considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/301/2010, conform cărora „activitatea de executare a structurii de rezistență a construcției de la nr. 8 a generat avarii ale construcției de la nr. 6”, respectiv în sensul că nu a fost săvârșită o faptă ilicită care să atragă angajarea răspunderii asigurătorului B. SA în baza clauzei suplimentare C-120, anexă la poliţa de asigurare CAR/ EAR nr.002195/2007.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, care ar fi condus instanța de apel la a da eficiență dispozițiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864 în detrimentul celor prevăzute de art. 430-431 C. proc. civ., deși litigiul de față a fost guvernat de legea procedurală în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Totodată, a invocat greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 -431, art. 435 C. proc. civ. prin înlăturarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, care au stabilit îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale, reținând că activitatea de ridicare a construcției din strada Y., nr. 8 a fost cauza avariilor imobilului învecinat, de la nr. 6.

Recurenta a susținut că excepția puterii de lucru judecat diferă de excepția autorității de lucru judecat și impune obligativitatea unei hotărâri judecătorești, fără ca în al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză, fiind dezvoltată pe baza principiului că hotărârea judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, astfel încât problema de drept tranșată printr-o hotărâre irevocabilă, chiar și pe cale incidentală, să nu poată fi soluționată diferit în cadrul unui alt litigiu.

În subsidiar, a susținut că, și în situația în care s-ar considera că hotărârea judecătorească anterioară creează doar o prezumție simplă în raport cu terții, dispozițiile art. 431 alin. (2) și art. 435 alin. (2) C. proc. civ. ar fi fost aplicabile, opozabilitatea hotărârii nefiind înlăturată decât prin proba contrară realizată de terț, aceasta putând consta doar în probe noi, suplimentare, neavute în vedere în litigiul anterior, și nu într-o expertiză cu aceleași obiective ca cea efectuată în litigiul anterior, chiar dacă s-a ajuns la alte concluzii, cu atât mai mult cu cât noua expertiză s-a realizat în condiții mai puțin prielnice, pe baza acelorași documente, dar fără a fi posibilă cercetarea la fața locului, și nu a oferit, în final, nicio explicație cu privire la prăbușirea imobilului învecinat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la normele procedurale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezentul litigiu este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă 2010, în baza art. 3 din Legea nr. 76/2012, și, incontestabil, a fost judecat potrivit acestor norme.

În cauză, s-a pus în discuție puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/301/2010, reclamanta invocând în susținerea acțiunii sale aspecte de fapt și de drept tranșate irevocabil în dosarul anterior. Oferind soluții diferite asupra acestui argument al reclamantei, instanțele de fond au reținut deopotrivă incidența dispozițiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, înlăturând aplicabilitatea prevederilor art. 430-431 C. proc. civ. 2010, aspect criticat de recurent.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele de fond au reținut în mod corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864 în ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010. Ca efect esențial al unei hotărâri judecătorești, puterea de lucru judecat nu putea fi guvernată decât de normele care au guvernat întreg litigiul. Or, dosarul nr. x/301/2010 a fost judecat potrivit normelor procedurale în vigoare, cele prevăzute de Codul de procedură civilă 1865, aspect necontestat de recurentă. În acest context, autoritatea de lucru judecat, ca excepție procesuală sau ca prezumție, ca mijloc de probă în litigii viitoare, era reglementată de dispozițiile cuprinse în Codul civil 1864 reținute de instanțele de fond.

Înlăturând aceste critici ale recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază, totodată, că, indiferent de normele aplicabile, efectul invocat de reclamantă cu privire la hotărârea irevocabilă pronunțată în dosarul nr. x/301/2010 era recunoscut deopotrivă. Chiar în absența unei reglementări exprese nuanțate cum regăsim în cuprinsul Codului de procedură civilă 2010, în contextul vechiului Cod de procedură civilă 1865, pornind de la dispozițiile cuprinse în art. 1200-1202 C. civ., doctrina și jurisprudența au recunoscut nu doar autoritatea de lucru judecat a dispozitivului unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci și puterea de lucru judecat a considerentelor acesteia, care tranșează aspecte de fapt și de drept deduse judecății și slujesc fundamentării soluției pronunțate de instanțe.

Prin urmare, nemulțumirea recurentei izvorăște nu din alegerea normelor incidente, ci din modalitatea concretă de aplicare a acestora la cauza de față. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pornind de la premisa că pârâta din prezenta cauză nu a fost parte în procesul anterior, instanța de apel a făcut o corectă distincție între puterea/autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, manifestată între părțile aflate în litigiu, și opozabilitatea acestora față de terții care nu au participat la demersul judiciar anterior.

În virtutea principiului relativității, hotărârea judecătorească poate genera drepturi și obligații doar părților în proces, dar asta nu înseamnă că terții pot ignora situația juridică creată prin hotărârea judecătorească pronunțată. În cazul lor, obligativitatea hotărârii judecătorești se manifestă sub forma opozabilității situației juridice care a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile. Față de terți, această situație juridică are valoarea unui fapt juridic, rămânându-le deschisă acestora posibilitatea administrării probei contrare.

În consecință, distincția pe care recurenta o face între excepția puterii de lucru judecat și cea a autorității de lucru judecat nu este corectă, acestea reprezentând, în realitate, în terminologia creată în contextul vechiului Cod de procedură civilă, manifestări ale aceluiași efect al unei hotărâri judecătorești irevocabile între părțile care s-au aflat în proces. Distincția importantă în cauză și care a condus la analiza subsecventă a instanței de apel, ce o nemulțumește pe recurentă, izvora din manifestarea diferită a obligativității unei hotărâri judecătorești irevocabile față de o persoană care nu a fost parte în procesul anterior.

Concluziile anterioare, ce se regăsesc detaliat și în considerentele deciziei atacate, nu sunt alterate de faptul că, în prezenta cauză, pârâta are calitatea de asigurător, iar față de acesta se invoca producerea unui risc asigurat, ce se pretinde a fi constatat prin hotărârea judecătorească pronunțată anterior în litigiul la care aceasta nu a participat. Raportul juridic preexistent dintre reclamantă, în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/301/2010, și pârâta din prezenta cauză, în calitate de asigurător, ar fi putut justifica formularea unei cereri de chemare în garanție în cadrul litigiului anterior, iar antrenarea asigurătorului, pe această cale în dosar, ar fi permis pronunțarea unei hotărâri judecătorești deopotrivă obligatorie și pentru acesta din urmă, cu respectarea tuturor garanțiilor cuvenite unui participant la proces. Cât timp reclamanta de față nu a ales această cale, opțiunea sa se reflectă în modalitatea limitată în care hotărârea judecătorească irevocabilă poate fi opusă pârâtei - asigurător.

În aceste condiții, pe baza probelor administrate nemijlocit în procesul de față, analizând devolutiv litigiul, instanța de apel a reținut că pârâta a fost în măsură să demonstreze o situație de fapt distinctă de cea invocată de reclamantă în baza constatărilor hotărârii judecătorești irevocabile anterioare. În consecință, instanța de apel a constatat că incidentul care a determinat angajarea răspunderii civile delictuale a reclamantei prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/301/2010 nu este susceptibil de a atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei în baza poliței de asigurare CAR/EAR nr. 002195/2007 deoarece nu sunt întrunite cerințele riscului asigurat, astfel cum acesta a fost definit convențional.

Încercând să combată aceste concluzii și să demonstreze că pârâta nu ar fi administrat proba contrară situației rezultate din hotărârea judecătorească anterioară, recurenta invocă în realitate critici de netemeinicie, incompatibile căii de atac extraordinare a recursului, modalitatea de interpretare și valorificare a probelor administrate în cauză rămânând prerogativa instanțelor de fond, necenzurabilă pe calea recursului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat, menținând decizia atacată ca legală și temeinică.

Văzând și dispozițiile art. 451, art. 453 C. proc. civ., a obligat recurenta la plata către intimată a sumei de 415,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat ales.