Cassation dismissed; conviction for instigating intellectual forgery upheld despite claim that act was not a crime due to police surveillance

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 1/08 ianuarie 2018, Curtea de Apel Iaşi a hotărât, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., achitarea pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 47 rap. la art. 320 alin. (1) şi 2 C. pen. fiind incident cazul pre. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi a fost condamnat la pedeapsa de 1 (unu) an şi 2 (două) luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 C. pen., pe lângă care a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de profesor sau funcţia de rector în învăţământul de stat sau particular, pentru o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi şi pedeapsa de 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals intelectual, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - şi a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de rector şi, respectiv, profesor în învăţământul de stat sau particular pentru o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

În baza art. 38 C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele cu închisoarea aplicate pentru infracţiunile concurente inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, de 1 an şi 2 luni, sporită cu 4 luni închisoare, respectiv 1 an şi 6 luni închisoare.

Au fost, de asemenea, contopite pedepsele complementare şi accesorii aplicate, stabilindu-se pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) - dreptul de a exercita funcţia de rector şi, respectiv, profesor în învăţământul de stat sau particular pentru o durată de 3 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/P/2016 din data de 06 iulie 2016 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizarea făptuitorului, instigare la fals intelectual şi instigare la fals material în înscrisuri oficiale constând în aceea că la data de 06 iunie 2016, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în Dosarul cu nr. x/P/2016 în care era cercetat inculpatul B., nu a predat organelor de urmărire penală cataloagele aferente anului I al Facultăţii de Drept, cunoscând faptul că aceste probe ar fi îngreunat situaţia juridică a inculpatului B., precum şi că la data de 07 iunie 2016, în calitate de rector al Universităţii C. din Iaşi, i-a determinat pe numiţii D. şi E. să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului în Catalogul pentru anul I, grupa 1 2014 - 2015 cu privire la situaţia studentului F.

Cu privire la infracţiunile de favorizarea făptuitorului şi fals pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatului A., s-au reţinut următoarele:

La data de 06 iunie 2016 la sediul Universităţii C. din Iaşi au avut loc o serie de percheziţii vizând biroul folosit de inculpatul B., acuzat la acel moment de comiterea infracţiunii de luare de mită.

În contextul acestor percheziţii, în baza mandatelor emise de judecător, în după-amiaza zilei de 06 iunie 2016, organele de urmărire penală s-au prezentat la sediul Universităţii C. din Iaşi unde au găsit pe martora G.. În vederea efectuării percheziţiilor la sediul Universităţii C. s-au prezentat inculpatul A., secretara şefă de la Facultatea de Drept, martora H., martora I. şi martora J..

Aflând că percheziţiile vizează pe inculpatul B. şi întrucât organele de urmărire penală solicitau şi documente privind situaţia studentului F., secretara şefă H. a fost nevoită să verifice baza de date, ocazie cu care a realizat că persoana a cărei situaţie se solicita este unul dintre studenţii promovaţi nelegal din anul I, la intervenţia inculpatului B..

În acest context, în perioada în care se desfăşurau percheziţiile, secretara şefă H., a completat în sistemul informatic un document denumit "Situaţie Şcolară" în care a trecut aspecte necorespunzătoare adevărului cu privire la notele obţinute de F., în anul I de studii. Potrivit susţinerilor martorei H., pentru stabilirea notelor trecute în fals studentului F. nu a aplicat niciun criteriu, orientându-se spre nota minimă; notele au fost trecute la disciplinele predate de profesori ai facultăţii care figurau ca titulari la mai multe discipline pentru a nu fi implicate foarte multe persoane. În acest fel martora a trecut în fals note în sistemul informatic, studentului F. la discipline aferente anului întâi de studiu şi la care titulari erau inculpaţii D. şi E. (câte 3 discipline).

Ulterior, martora H. a printat acel document, sistemul calculând singur creditele, l-a semnat şi l-a ştampilat după care a fost predat către D.N.A- S.T. Iaşi.

Prin ordonanţa din data de 07 iunie 2016, H. a fost desemnată colaborator cu identitate reală în cauză, aceasta efectuând filmări cu aparatura specială pusă la dispoziţia sa de către organele de urmărire penală, începând cu data de 07 iunie 2016, ora 08:00.

Astfel, martorul colaborator a filmat cataloagele anului I de studii din anul universitar 2014 - 2015, din cuprinsul acestora rezultând că numitul F., nu avea trecută nicio notă în catalogul corespunzător fiecărei discipline.

În dimineaţa aceleiaşi zile, martorul colaborator a purtat o discuţie cu inculpatul D. care a întrebat-o cu privire la cele petrecute cu ocazia percheziţiei din ziua anterioară. Martora i-a spus inculpatului ce s-a întâmplat, ce documente au solicitat organele de urmărire penală şi care este studentul căruia i s-a solicitat situaţia şcolară, precum şi faptul că ea a trecut în situaţia şcolară aflată în sistemul informatic note la disciplinele la care este acesta titular. În această împrejurare, inculpatul D. a apreciat acţiunile inculpatei afirmând "Bine ai făcut. Da, ca să nu ... dacă are 30 de credite îl scoatem ...".

După discuţia purtată cu inculpatul D., colaboratorul cu identitate reală H. începe o discuţie cu numita K., soţia inculpatului B.. Aceasta din urmă îi explică situaţia inculpatului B. şi că urmează în ziua respectivă să fie formulată de către D.N.A - S.T. Iaşi propunerea de arestare preventivă, întrebând-o totodată pe H. despre situaţia şcolară a studentului F.. H. îi explică faptul că studentul nu are nicio notă trecută în catalog în anul I de studiu, dar că este promovat în anul II de studiu la intervenţia inculpatului B..

De asemenea, aceasta îi spune numitei K. că i-a trecut note la disciplinele la care titulari sunt inculpaţii D. şi E., în sistemul informatic, în seara anterioară, acumulând astfel un număr de 30 de credite necesare promovării în anul II, justificându-se în acest sens că studentul susţinuse examenele respective, deşi în fapt nu le-a susţinut.

Numita K. s-a arătat în continuare interesată de modalitatea în care ar putea justifica faptul că, deşi studentul F. nu a plătit taxele, este totuşi promovat în anul II de studiu, încercând să creeze un "sistem" prin care studentul respectiv să pară că ar fi susţinut examenele prin depunere de referate şi cereri de scutiri taxe, aspect de asemenea nereal, toate aceste demersuri fiind menite să-l ajute pe inculpatul B..

După discuţia cu numita K., H. este abordată din nou de inculpatul D. care i-a solicitat cataloagele aferente anului I de studiu pentru a completa în dreptul studentului F. notele la disciplinele la care este titular, atestând în fals că acesta din urmă a susţinut examenele aferente, solicitând numitei H. să i le dicteze din sistemul informatic. Constatând diferenţa de culoare a instrumentului de scris cu care a operat notările, în raport, cu celelalte menţiuni din catalog, inculpatul D. i-a solicitat colaboratorului H. să printeze unul nou şi să distrugă cataloagele vechi.

Astfel, inculpatul D. a menţionat necorespunzător adevărului în catalogul pentru examene/verificări/colocvii pentru anul I, grupa 1 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii C. din Iaşi, în dreptul studentului F. că acesta a obţinut la examinarea 1 şi 2, la disciplina Drept Constituţional şi Instituţii Politice I şi II, câte o notă de 5 şi la examinarea 2, la disciplina Ideologii Politice Contemporane - nota 6 (disciplină la care nu este titular).

Ulterior, H. a fost chemată în biroul acestuia de către inculpatul A., rectorul Universităţii C. din Iaşi, fiind întrebată dacă cele treizeci de credite acordate de sistem studentului F. acoperă cursurile inculpaţilor D. şi E.. Colaboratorul H. i-a răspuns inculpatului A. că inculpatul D. a completat cataloagele aferente anului I de studiu cu notele pentru studentul F., dar inculpatul E. nu a completat. În replică, inculpatul D. a spus că se va duce la inculpatul E. acasă pentru a discuta cu acesta din urmă.

După o perioadă de timp, la sediul Universităţii C. din Iaşi s-a prezentat inculpatul E., lector universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, care a mers mai întâi în biroul rectorului A., unde se afla şi soţia inculpatului B., numita K., inculpatul A. trimiţându-l la secretariat pentru a completa notele. În biroul martorei colaboratoare H. inculpatul E. a verificat pe calculator situaţia şcolară a studentului F. şi a completat, în data de 07 iunie 2016, cataloagele aferente anului I de studiu menţionând în catalogul pentru examene/verificări/colocvii pentru anul I, grupa 1 2014/2015 - Facultatea de Drept a Universităţii C. din Iaşi, în dreptul studentului F. că acesta a obţinut la examinarea 2, la disciplina Filozofie Juridică nota 7; la examinarea 2, la disciplina Drept Român I nota 6 şi la examinarea 2, la disciplina Drept Român II nota 6.

Falsificarea situaţiei şcolare a numitului F. în modalitatea prezentată mai sus a condus la acumularea unui număr de 31 de credite de către student, fiind astfel îndeplinită condiţia ca acesta să aibă minim 30 de credite pentru anul I de studii 2014 - 2015, aşa cum rezultă din situaţia şcolară pusă la dispoziţia organului de urmărire penală. Pentru anul II de studii 2015 - 2016 rezultă că numitul F. nu a susţinut niciun examen, potrivit situaţiei şcolare aferente, şi din cataloagele pentru materiile de studiu în anul II.

Aceste activităţi desfăşurate în cadrul Universităţii C. din Iaşi au fost înregistrate ambiental audio-video cu aparatura purtată de colaboratorul cu identitate reală H., fiind redate în procesele-verbale aflate în vol. x d.u.p. şi inscripţionate pe suportul optic înaintat instanţei de judecată. Deşi inculpaţii au contestat modul de redare a acestor procese-verbale, criticile aduse privind lipsa unor consemnări acolo unde organul de urmărire penală a precizat că nu este inteligibilă conversaţia nu modifică sensul conversaţiilor.

Situaţia de fapt anterior expusă, a fost reţinută de instanţa de judecată pe baza analizei coroborate a probatoriilor administrate în cauză.

Aceasta corespunde de altfel, ca şi cronologie a faptelor, declaraţiilor date de inculpaţii A., D. şi E. privind derularea evenimentelor, inculpaţii susţinând însă că nu au cunoscut niciun moment că notele trecute în sistemul informatic de martora colaboratoare H. sunt false.

Instanţa nu a reţinut ca fiind dovedit refuzul inculpatului A. de a preda organelor de urmărire penală, la data de 06 iunie 2016, cataloagele aferente anului I de studii la Facultatea de Drept, şi nici faptul că, la data de 07 iunie 2016, în calitate de rector al Universităţii C. din Iaşi, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul în care era cercetat inculpatul B., a determinat pe inculpatul D. ca, în calitate de profesor universitar în cadrul aceleiaşi universităţi, să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalog.

Astfel, s-a menţionat că percheziţia din 06 iunie 2016 a avut loc la sediul Universităţii C. din Iaşi în intervalul orar 16:48 - 19:36, potrivit procesului- verbal întocmit în acest sens. Cu ocazia acestei percheziţii s-a înmânat adresa DNA din 06 iunie 2016 prin care se solicita predarea către organele de urmărire penală a cataloagelor privind examenele la care a participat studentul F. şi situaţia şcolară a acestuia (f. 62, vol. IV dup).

Prin Adresa de răspuns nr. x/R/06 iunie 2016, semnată de inculpatul A. în calitate de rector al Universităţii, se precizează ce înscrisuri şi situaţii se predau organelor de urmărire penală; la această adresă s-a ataşat situaţia şcolară a studentului pentru anul I şi II, situaţie atestată de martora H. în calitate de secretar şef al Facultăţii de Drept, nesemnată de rector. În adresa semnată de inculpat nu se precizează că nu se predau cataloagele.

În plus, solicitarea expresă a cataloagelor s-a făcut prin Adresa x/R/07 iunie 2016, astfel încât nu se poate susţine că nu s-ar fi conformat celor dispuse de procuror la data de 06 iunie 2016.

Procurorul a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt şi pentru reţinerea refuzului inculpatului A. de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală cataloagele, declaraţia martorului colaborator H. şi procesul- verbal întocmit de un ofiţer de poliţie judiciară la data de 08 iunie 2016. Cele două mijloace de probă nu se coroborează însă şi nu sunt susţinute de alte probe administrate în cauză.

Potrivit declaraţiei martorului colaborator, G. ar fi spus ofiţerilor delegaţi la efectuarea percheziţiei că nu au cataloagele aferente anului întâi în incintă, de faţă fiind martorele J. şi I., ca şi inculpatul A.. Dimpotrivă, în cuprinsul procesului verbal anterior menţionat se consemnează faptul că G. şi A. au spus că nu au la sediu cataloagele pentru anii 2014 - 2015; acest aspect nu este consemnat în procesul verbal de percheziţie sau în adresa de răspuns semnată de inculpatul A., ci într-un proces verbal întocmit la două zile după acest moment, context în care instanţa a constatat că există dubii privind refuzul inculpatului A. de a pune la dispoziţia ofiţerilor de poliţie judiciară cataloagele respective.

Prima instanţă a mai reţinut şi că martorele G., J. şi I., despre care martorul colaborator a susţinut că au fost de faţă atunci când s-a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală că nu ar exista cataloagele solicitate la sediul principal al instituţiei, nu au confirmat cu ocazia audierilor de către instanţa de judecată sau de către procuror cele susţinute de martorul colaborator. Nici inculpatul A. nu a susţinut existenţa acestor afirmaţii.

Potrivit declaraţiei martorei G., aceasta nu a discutat cu inculpatul A. sau cu martorul colaborator H. Ana despre cataloage, la data de 06 iunie 2016. Despre existenţa cataloagelor în secretariatul Facultăţii de Drept a aflat abia a doua zi, când le-a adus secretara şefă H. Ana şi au fost înaintate organelor de urmărire penală. Martora I. a precizat şi ea expres că nu a asistat la nicio discuţie despre cataloage la 6 iunie 2016. Martora J. a precizat că a văzut momentul când G. redacta răspunsul către DNA, iar H. Ana a adus înscrisurile de predat; a precizat martora că nu a auzit nicio discuţie între secretare şi rector privind înscrisurile solicitate.

În acest context, prima instanţă, conform principiului in dubio pro reo, a considerat că la data de 6 iunie 2016 nu a existat un refuz din partea inculpatului A. de a pune la dispoziţia organelor de urmărire penală cataloagele aferente anului I de studii ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii C., anul universitar 2014 - 2015, aşa cum a reţinut procurorul în acuzaţiile formulate.

Referitor la acuzaţiile aduse inculpatului A. privind faptul că ar fi determinat pe inculpatul D. să completeze în mod necorespunzător adevărului, catalogul anului I, grupa I, anul universitar 2014 - 2015, instanţa a reţinut că nicio probă nu atestă o atare activitate din partea inculpatului. Procurorul şi-a motivat acuzaţiile prin faptul că activitatea de instigare ar fi fost una implicită, având la bază relaţia de rudenie dintre cei doi inculpaţi care sunt fraţi.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţiile de fapt sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată (Cauza Salabiaku contra Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988); prezumţiile de fapt sau de drept nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie cu condiţia să fie rezonabile şi proporţionale cu scopul vizat (Cauza Falk contra Olandei, hotărârea din 19 octombrie 2004), iar acestea trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să ţină cont de gravitatea situaţiei prezumate şi să păstreze o limită pentru ca dreptul la apărare să poată fi exercitat (Cauza Phillips contra Marii Britanii, hotărârea din 5 iulie 2001).

Nicio probă nu atestă însă faptul ca ar fi existat un contact direct sau indirect, mediat, între cei doi inculpaţi, în dimineaţa zilei de 07 iunie 2016, anterior falsificării catalogului de către inculpatul D..

Este adevărat că instigarea prezintă în principal un aspect psihic, întrucât ea creează, face să se nască în mintea altuia, hotărârea de a săvârşi infracţiunea, realizând în acest fel cauzalitatea psihică care precede şi însoţeşte apoi cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare prin care se săvârşeşte fapta. Datorită acestui conţinut psihic al instigării, instigatorii mai sunt denumiţi "autori morali", contribuţia lor constând în generarea şi realizarea laturii subiective din conţinutul faptei prevăzute de legea penală. Nu trebuie însă să se tragă concluzia că, prin aceasta, contribuţia instigatorului ar fi numai de ordin imaterial; instigatorul desfăşoară şi el o activitate fizică, efectuează acte (ia contact cu cel instigat, îl convinge, îi procură informaţii etc.) care constituie, în esenţă, adevărate acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii; fără aceste acte materiale contribuţia instigatorului nu s-ar putea exterioriza şi ar rămâne ineficientă.

Activitatea de determinare se efectuează de obicei prin sugerarea ideii către realizarea căreia tinde această activitate şi prin străduinţa de a obţine acceptarea acelei idei. Pentru obţinerea acceptării pot fi folosite mijloace imateriale de captare a voinţei: îndemnuri, insinuări, rugăminţi, argumente etc; pot fi folosite însă mijloace materiale, daruri sau alte foloase ori presiuni.

Pentru îndeplinirea acestei prime condiţii de existenţă a instigării ca formă a participaţiei penale este necesar să se constate că s-a produs determinarea, că cel faţă de care s-a efectuat activitatea de instigare a acceptat ideea şi s-a hotărât să săvârşească fapta, mai precis ca activitatea de determinare a avut un efect pozitiv. (Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vintilă Dongoroz ş.a., vol. I, pg. 175-177).

În cauză însă nu se poate susţine existenţa unei activităţi de determinare din partea inculpatului A. în falsificarea înscrisurilor de către inculpatul D.. Simplul fapt că cei doi inculpaţi sunt fraţi nu presupune o conivenţă infracţională din partea acestora, mai ales că ambii cunoşteau pe inculpatul B., iar rezoluţia de favorizare a acestuia a fost adoptată individual şi nu în contextul unei participaţii penale.

Efectuarea unei activităţi concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului asupra instigatului este de esenţa instigărilor ca formă a participaţiei penale şi presupune ca instigatorul, după ce a luat hotărârea, să determine pe altul să comită o faptă prevăzută de legea penală, folosindu-se de mijloace adecvate de convingere, stăruie pe lângă cel instigat spre a-l convinge să comită nemijlocit fapta dorită de instigator. Întrucât legea penală nu face nicio referire la mijloacele prin care se realizează instigarea, acestea pot fi multiple şi variate, de la simple sfaturi până la constrângere sau corupere.

După modul deschis ori ascuns în care acţionează instigatorul în activitatea de determinare a instigatului, instigarea a fost clasificată în literatura de specialitate ca fiind evidentă sau deschisă, explicită, ori insidioasă sau ascunsă. Instigarea este evidentă când instigatorul exprimă deschis scopul său, lucrează pe faţă în activitatea de convingere a instigatului la săvârşirea faptei; instigarea devine insidioasă în toate cazurile în care instigatorul nu vrea să-şi dea în vileag rolul său însă, în mod abil, strecoară în mintea celui instigat gândul infracţional şi îl face să ia o hotărâre în acest sens, lăsând impresia că nu aceasta este intenţia lui. (Explicaţii preliminare ale Noului C. pen., coordonator George Antoniu, pg. 507 - 513).

S-a concluzionat în sensul că nu se poate reţine o activitate de instigare în sarcina inculpatului A. cât timp din probe nu rezultă că acesta ar fi determinat în vreun fel pe fratele său, inculpatul D., să adopte rezoluţia infracţională de favorizare a inculpatului B. prin falsificarea notelor la trei discipline aferente anului I de studiu, 2014/2015. Din probele administrate nu rezultă că ar fi existat un contact direct sau indirect între cei doi, anterior momentului trecerii notelor în catalog de către inculpatul D., că aceştia ar fi vorbit ori s-ar fi înţeles anterior în sensul favorizării inculpatului B., venirea ambilor inculpaţi în dimineaţa zilei de 07 iunie 2016, la sediul Universităţii C. având loc în virtutea atribuţiilor de serviciu. De altfel, ambii inculpaţi au susţinut că nu a existat niciun contact anterior între ei, iar martorul colaborator H. Ana a precizat că ea a fost cea care a adus la cunoştinţa inculpatului D. faptul ca a trecut notele în sistemul electronic, inculpatul fiind de acord cu ceea ce a făcut.

În drept, faptele inculpatului A. care, la data de 07 iunie 2016, în calitate de rector al Universităţii C. din Iaşi, în scopul împiedicării şi îngreunării cercetărilor în dosarul în care era cercetat inculpatul B., prodecan al Facultăţii de Drept din cadrul C. Iaşi, a determinat pe inculpatul E. ca în calitate de lector universitar în cadrul aceleiaşi instituţii, să facă menţiuni necorespunzătoare adevărului în catalogul aferent anului universitar 2014 - 2015, anul I, grupa 1 -Facultatea de Drept, acesta atestând în fals faptul că studentul F. a obţinut la examinarea 2, la disciplina Filozofie Juridică nota 7, la disciplina Drept Român I nota 6 şi la disciplina Drept Român II nota 6, în condiţiile în care studentul respectiv (colaborator cu identitate reală în cauză) nu a susţinut în fapt aceste examinări, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunilor de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi instigare la fals intelectual, faptă prevăzută de art. 47 raportat la art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În sarcina inculpatului A. nu s-a reţinut că a determinat pe inculpatul D. la comiterea infracţiunilor de fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale, rezoluţia infracţională fiind adoptată de inculpatul D. fără vreo contribuţie din partea inculpatului A..

În acest context, s-a arătat că se va dispune achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, întrucât încadrarea în drept a infracţiunilor de instigare la fals intelectual şi favorizarea făptuitorului este aceeaşi chiar dacă în latura obiectivă a faptei nu se reţin acţiunile vizând refuzul de predare a cataloagelor aferente anului I de studii către organele de urmărire penală şi nici acţiuni de determinare a inculpatului D. să comită infracţiunea de fals intelectual.

Instanţa a reţinut în cauză aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., cele două infracţiuni fiind comise în concurs ideal, pentru motivele deja expuse.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunilor, instanţa a reţinut că, prin determinarea inculpatului E. să consemneze în fals notele la cele trei discipline juridice la care era titular, inculpatul A. a realizat elementul material, atât al infracţiunii de instigare la fals intelectual, cât şi al infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat în comiterea celor două infracţiuni cu intenţie directă, acesta prevăzând rezultatul faptelor sale şi urmărind producerea lui.

A fost înlăturată apărarea inculpatului în sensul că nu a cunoscut caracterul nereal al notelor ce urmau a fi trecute în catalog de inculpatul E. atunci când a trimis pe acesta la "H." să treacă note.

Este adevărat că notele au fost trecute în sistemul informatic de martorul colaborator cu identitate reală H., dar era pentru prima dată când se întâmpla acest lucru, potrivit declaraţiei martorei, regula fiind ca notele să fie trecute mai întâi în catalog şi apoi în sistemul informatic; prin urmare, apărarea inculpatului că a avut credinţa că notele trecute în sistemul informatic şi care urmau a fi consemnate de E. în evidenţa scriptică sunt reale nu are temei în procedurile ce trebuiau respectate la nivelul universităţii.

Elocvent sub aspectul faptului că inculpatul cunoştea caracterul fals al notelor trecute în sistemul informatic este dialogul avut cu martorul colaborator H. referitor la chemarea inculpatului E. la sediul Universităţii C. din Iaşi în dimineaţa zilei de 07 iunie 2016 şi activităţile derulate anterior şi ulterior de inculpat.

Astfel, potrivit celor declarate chiar de inculpat în dimineaţa respectivă, imediat ce a ajuns la universitate, a discutat cu numita K., soţia inculpatului B. şi cu avocatul acestuia referitor la un document privind situaţia studentului F.. Realitatea este că în acest context inculpatul a aflat întreaga situaţie juridică a inculpatului B. şi modul în care acesta urma să se apere în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi cu ocazia propunerii de arestare preventivă ce urma să fie soluţionată în aceeaşi zi. Acest aspect este evident din adresele şi informaţiile comunicate în cursul zilei respective de inculpat din care rezultă că acesta a făcut tot posibilul pentru a susţine apărarea inculpatului B. în sensul că banii primiţi urmau a fi destinaţi plăţii unor taxe, iar studentul era legal promovat în anul doi de studii.

În plus, din conversaţiile avute de martora colaboratoare H. cu numita K., anterior chemării inculpatului E. la sediul universităţii, rezultă că soţia inculpatului B. punea la cale un plan pentru a fi explicată şi acoperită legal suma de bani primită de soţul său. Aceasta discută cu martora colaboratoare, care îi adusese la cunoştinţă despre notele trecute nereal în sistemul informatic, disciplinele la care au fost trecute şi titularii acestora, în sensul că studentul ar fi adus referate pentru notele primite, urmând să demonstreze că există o practică în acest sens ca studenţii care nu au credite sau taxele achitate pentru un an şcolar pot promova în anul doi dacă fac o cerere şi li se admite să fie promovaţi. Această tactică urma să fie discutată cu "A.", respectiv rectorul Universităţii. Numita K. îi comunică martorei colaboratoare că a făcut o cerere în legătură cu situaţia studentului, respectiv taxele şi penalităţile ce le avea de achitat şi că ar fi cerut să i se spună şi dacă un student ar putea să nu fie exmatriculat în cazul în care vrea să plătească. Este astfel evident, că discuţia dintre cele două femei a avut loc după momentul la care K. şi apărătorul inculpatului B. au discutat cu rectorul A. în biroul acestuia.

După acest dialog, martora colaboratoare H. discută cu inculpatul A. care o întreabă dacă "chestia cu creditele acoperă cursul lui D. şi al lui E." secretara îi aduce la cunoştinţa că "D." a semnat, iar inculpatul A. spune că pe E. îl va chema el de acasă. Instanţa reţine astfel că la momentul în care inculpatul A. a chemat pe inculpatul E., ştia pentru ce îl cheamă şi, folosindu-se de ascendentul funcţiei sale, l-a determinat să completeze în fals cataloagele ce urmau a fi trimise organului de urmărire penală, în vederea favorizării inculpatului B. şi creării unei aparenţe de legalitate acţiunilor acestuia. De altfel, martorul colaborator H. a susţinut că la momentul în care E. a venit la secretariat, a cerut cataloagele spunându-i că l-a trimis rectorul să treacă notele, aspect confirmat şi de inculpatul A. care a declarat că l-a trimis la H. Ana pentru a completa catalogul.

Rezoluţia infracţională a inculpatului A. în sensul de a efectua demersuri pentru susţinerea apărării şi favorizarea inculpatului B. rezultă şi din acţiunile sale ulterioare. La cererea apărătorului ales al inculpatului B., Universitatea C., sub semnătura inculpatului A., a eliberat acestuia Adresa x/R/07 iunie 2016, iar prin adresa y/R/07 iunie 16, în acelaşi mod, s-a comunicat faptul că studentul F. a solicitat verbal conducerii facultăţii amânarea plăţii taxelor şi că o astfel de cerere s-ar fi discutat în Consiliul de administraţie, deşi inculpatul ştia că potrivit regulamentului Universităţii cererile trebuiau să aibă formă scrisă şi că în Consiliul de Administraţie nu a fost discutată nicio astfel de cerere. Inculpatul A. prin prisma calităţii sale de rector şi a atribuţiilor ce-i reveneau cunoştea situaţia reală a studentului F., faptul că acesta nu făcuse nicio cerere pentru a nu fi exmatriculat sau pentru a beneficia de scutiri şi cunoştea normativele aprobate la nivelul Universităţii.

Instanţa nu a reţinut în apărarea inculpaţilor existenţa acestor practici în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor legale universitatea trebuia să aibă la bază reguli scrise de funcţionare, reguli care erau adoptate la nivelul Universităţii C. din Iaşi, dar care nu au fost adoptate pentru a fi aplicate, ci doar pentru a crea aparenţa de legalitate activităţii care se desfăşura acolo.

Inculpaţii au încercat să demonstreze pe parcursul judecăţii că Universitatea C. din Iaşi era sub "asediul" autorităţilor statului, când de fapt la Universitatea C. se aplicau practici şi reguli nescrise, iar regulile scrise erau doar pentru uzul autorităţilor. Nu poate accepta ca, în atingerea obiectivului de a-şi păstra studenţii, se puteau aplica reguli nescrise, că se putea deroga de la dispoziţii legale, întrucât universitatea nu este o societate comercială, ci o instituţie de învăţământ superior care trebuie să-şi atingă scopul prevăzut de lege şi care avea o răspundere publică de respectare a legislaţiei în vigoare, a cartei proprii şi a politicilor naţionale şi europene în domeniul învăţământului superior (art. 124 din Legea nr. 1/2011).

Respectarea dispoziţiilor legale în legătură cu înmatricularea şi exmatricularea studenţilor, notarea acestora şi promovarea, ar fi trebuit să fie scopul urmărit prin managementul exercitat de inculpatul A., în calitate de rector, mai ales că acest aspect nu interesa doar universitatea, studenţii fiind înregistraţi în Registrul Matricol Unic al Universităţilor din România - RMUR- bază electronică naţională (art. 201 din legea 1/2011).

Referitor la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor D., A. şi E. şi susţinerile privind provocarea din partea colaboratorului cu identitate reală H., instanţa a reţinut că activitatea colaboratorului nu a fost determinantă şi exclusivă în adoptarea deciziei infracţionale de către inculpaţi.

În ceea ce priveşte prima condiţie în raport cu care instanţele naţionale apreciază asupra existenţei provocării în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la probarea situaţiei infracţionale prin solicitarea colaboratorului său la existenţa unei invitaţii exprese la comiterea faptei din partea acestuia, s-a constatat, din probele administrate în cauză, că situaţia este una atipică.

Prima activitate infracţională privind falsificarea evidenţelor electronice şi trecerea unor note false studentului F. a aparţinut martorei H. însă la un moment în care aceasta nu avea calitatea de colaborator al organelor de urmărire penală. Din cronologia faptelor stabilită pe baza probelor administrate, rezultă că martora a procedat la înscrierea unor note studentului F. în contextul efectuării percheziţiei la sediul C. în după-amiaza zilei de 06 iunie 2016; dovadă este situaţia şcolară tipărită din sistemul informatic şi ataşată adresei nr. x/R/06 iunie 2016 emisă de Universitatea C..

Ulterior acestui moment, H. a fost chemată pentru audiere la sediul organului de urmărire penală, audierea având loc între orele 22:40 - 01:25 în noaptea de 06/07 iunie 2016, context în care martora a recunoscut că a trecut în fals în sistemul informatic note pentru studentul F., "fără să-i spună nimeni nimic".

Numita H. a devenit colaborator cu identitate reală al organelor de urmărire penală la data de 07 iunie 2016, aceasta aflându-se sub măsuri de supraveghere şi fiindu-i pusă la dispoziţie aparatură specială de înregistrare.

Deşi apărarea inculpaţilor a încercat să acrediteze ideea că martora ar fi devenit colaborator al organelor de urmărire penală în contextul percheziţiilor ce au avut loc la data de 06 iunie 2016, nu există nicio probă în acest sens. În plus, faptul că martora a luat decizia de a înscrie în sistemul informatic de bună-voie şi fără vreo instigare din partea organelor judiciare, note în fals studentului F. este confirmat prin aceea că a fost trasă la răspundere penală pentru acest aspect, fiind acuzată de comiterea acestei infracţiuni, infracţiune, în raport, cu care a fost încheiat acordul de vinovăţie cu procurorul. Mai mult, explicaţiile date de martora colaboratoare în contextul audierii sale în faţa instanţei de judecată privind modul în care a decis la ce discipline să treacă note studentului -la profesorii care erau titulari la mai multe materii în anul I, astfel încât să nu fie necesară implicarea multor persoane, dar studentul să aibă minimul de 30 de credite necesar promovării, sunt perfect logice şi indică faptul că aceasta nu a avut alte criterii sau influenţe în stabilirea profesorilor în partida cărora a trecut note.

După momentul trecerii notelor în sistemul informatic, martora H. devenită colaborator cu identitatea reală a fost egală cu ea însăşi, evenimentele urmând cursul firesc, fără vreo intervenţie sau manifestare deosebită din partea acesteia, a expus inculpaţilor D. şi A. ce a făcut, respectiv faptul că a trecut note în sistemul informatic, cei doi fiind de acord cu modul în care martora a acţionat.

Deşi inculpaţii au susţinut că au fost induşi în eroare de martoră întrucât le-a spus despre note, dar nu şi că acestea sunt false, instanţa a înlăturat motivat această apărare. Inculpaţii au adoptat rezoluţia infracţională în cunoştinţă de cauză şi nimic nu-i împiedica să denunţe activitatea infracţională a secretarei, să o dezaprobe şi să nu fie de acord cu trecerea notelor din sistemul informatic în catalog, fiind evident că aceste note erau false.

Or, inculpatul D., aflând ce a făcut martora a precizat "Bine ai făcut. Dacă are 30 de credite îl scoatem.", iar inculpatul A. a susţinut-o chiar în vederea punerii în practică a rezoluţiei iniţiale, prin determinarea inculpatului E. să treacă notele false în catalogul scriptic - "Chestia aia cu creditele acoperă cursul lui D. şi pe ale lui E.?; - Da, D. o semnat. Dar E.?; - Mă duc eu acasă la el acum."

S-a apreciat, astfel, că hotărârea infracţională a fost luată de inculpaţii D. şi A. în mod liber, fără a fi determinaţi de martora colaboratoare, inculpatul A. procedând chiar la determinarea inculpatului E. să acţioneze în acelaşi sens, toate aceste acţiuni fiind destinate a favoriza pe inculpatul B. şi a crea o aparenţă de legalitate activităţii ilicite de care acesta era acuzat.

Sintagma "a determina" presupune o instigare la comiterea infracţiunii - îndemn, încurajare, în sensul instigării, ca formă de participaţie penală - precum şi provocarea sub forma vicleniei, înşelăciunii, în urma căreia unei persoane i se sugerează, într-un mod neechivoc, săvârşirea unei infracţiuni. Putem vorbi de provocare numai dacă organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta, în mod pasiv, activitatea infracţională, exercitând o influenţă asupra autorului faptei, astfel încât să-l determine pe acesta la săvârşirea infracţiunii care, fără această provocare, nu ar fi fost săvârşită.

Modul categoric în care colectivul Universităţii C. a adoptat rezoluţia infracţională în sensul susţinerii variantei faptice ce constituia apărarea inculpatului B., rezultă din adresele puse la dispoziţia apărării - adresele nr. x/R/07 iunie 2017 şi nr. y/R/07 iunie 2016 - şi, mai ales, din atitudinea conducerii Universităţii, exprimată prin vocea inculpatului A., care a susţinut în convorbirile cu jurnaliştii din cursul zilei de 07 iunie 2016, nu numai că studentul F. ar fi avut examene promovate, dar şi faptul că ar fi fost cereri făcute de acesta, aprobate de Consiliul de Administraţie, în legătură cu plata taxelor şi a penalităţilor (cu referire la convorbirea dintre inculpat şi ziarista "(...)" din 07 iunie 2016, ora 13:14). În plus, acelaşi inculpat, la insistenţele inculpatului E. care dorea să se convingă pe sine că a procedat corect favorizând pe inculpatul B., precizează că "eu le-am pus la dispoziţie de aseară (...) Cum spune că n-o fost la niciun examen, când el o fost şi o trecut?!"

Este adevărat că există unele momente în derularea evenimentelor când martora colaboratoare adoptă o atitudine de ajutare a inculpaţilor la comiterea faptei, în sensul că a dictat notele trecute în sistemul informatic sau a indicat inculpatului D. cum să completeze catalogul, dar intervenţia sa a fost determinată de solicitarea inculpaţilor şi era datorată calităţii acesteia de secretar cu state vechi la facultate, nu vreunei atitudini de instigare sau deosebit de servile, de solicitare de favoruri, din partea acesteia.

În acest context, instanţa a apreciat că activitatea colaboratorului cu identitatea reală H. a respectat garanţiile dreptului la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen., neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.

În acelaşi sens, instanţa a arătat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a provocării, respectiv existenţa unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârşită fără intervenţia martorului colaborator.

Astfel, din materialul probator administrat a rezultat că activitatea infracţională iniţială de falsificare a notelor din sistemul informatic a intervenit la un moment la care martora nu era colaboratoarea organelor judiciare şi, chiar dacă nu ar fi dobândit calitatea de colaborator, activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi s-ar fi derulat în acelaşi mod. Uşurinţa cu care inculpaţii au decis că notele din sistemul informatic trebuie trecute în catalogul scriptic întrucât dacă studentul avea un minim de 30 de credite în anul I îl "scoteau" pe inculpatul B. acuzat de luare de mită arată că, chiar dacă secretara nu devenea colaborator cu identitate reală, aceştia ar fi continuat activitatea infracţională în acelaşi mod, întrucât notele erau trecute deja în fals în sistemul informatic, iar organele de urmărire penală solicitau catalogul scriptic, inculpatul B. era acuzat de luare de mită, iar apărarea acestuia era în sensul că banii primiţi erau destinaţi plăţii unor taxe, iar studentul F. fusese promovat legal în anul II pentru că avea minimul de 30 de credite aferente anului I de studii, apărare pe care inculpaţii o cunoşteau prin prisma calităţii de cadru didactic al inculpatului B. şi a soţiei acestuia şi a faptului că soţia şi apărătorul inculpatului efectuau demersuri pentru a proba susţinerile inculpatului B., confruntat cu procedura propunerii de arestare preventivă.

Prin urmare, din momentul în care inculpaţii au adoptat rezoluţia infracţională, dându-şi seama că îndeplinesc acte ce cad sub incidenţa legii penale, şi-au asumat şi riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-i demaşte (cauza Ludi c. Elveţiei) sau de a fi informate organele judiciare, reţinerea vinovăţiei lor în acest context nefiind contrară exigenţelor procesului echitabil.

Organizarea flagrantului, respectiv procedura de simulare a comportamentului infracţional reprezintă tehnici specifice de investigaţie care nu pot fi folosite pentru a provoca la săvârşirea unei fapte penale căreia nu-i corespunde încă o rezoluţie infracţională a autorului faptei.

Legislaţia naţională nu defineşte "provocarea", dar pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Eurofinacom c. Franţei - provocarea nu poate fi reţinută dacă autorităţile aveau deja informaţii din care rezultă posibilitatea comiterii infracţiunii; cauza Sequeira contra Portugaliei - denunţătorul a început să colaboreze cu autorităţile după ce autorul faptei îl contactase deja), se poate aprecia că aceasta poate exista doar atunci când fapta nu ar fi fost comisă fără îndemnul autorităţilor sau a vreunui martor denunţător, ceea ce nu este cazul.

Esenţial este ca autorităţile să verifice, pe baza materialului probator, dacă, pe de o parte, acţiunile colaboratorului au depăşit limitele stabilite de lege, iar pe de altă parte, dacă autorul faptei de corupţie ar fi săvârşit infracţiunea independent de atitudinea pe care a avut-o martorul denunţător. Cu alte cuvinte, iniţiativa infracţională să-i aparţină întru totul inculpatului şi să nu fi survenit urmare a atitudinii provocatoare a denunţătorului sau a colaboratorului.

Or, rezoluţia infracţională a fost adoptată de inculpaţi dincolo de orice acţiune a colaboratorilor cu identitatea reală şi anterior faptelor comise de aceştia, colaboratorii au acţionat în limitele legii şi a activităţilor stabilite prin ordonanţa procurorului, fără a determina sau instiga pe inculpaţi, activitatea infracţională a acestora fiind identică şi cursivă, existând în acelaşi mod indiferent de activitatea colaboratorilor cu identitate reală.

B. Prin Decizia penală nr. 224/A din 25 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu opinie majoritară, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpatul A., printre alţii, împotriva Sentinţei penale nr. 1 din 08 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - NCPP.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată, doar pe latură penală şi rejudecând, printre altele, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 321 alin. (C. pen. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială stabilit de Serviciul de Probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la Consiliul Local Iaşi, Direcţia de Exploatare a Patrimoniului, Sediul Administrativ.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

A înlăturat pedepsele accesorii aplicate inculpatului prin sentinţă.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate în măsura în care nu contravin prezentei.

Pentru a hotărî în acest sens, în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse, printre alţii, inculpatului A., prima instanţă a reţinut şi a expus corect faptele care s-au confirmat în materialitatea lor în urma analizării probelor administrate, motiv pentru care a considerat că nu se impune reluarea prezentării situaţiei de fapt, urmând a fi analizate motivele de apel, precum şi corespondenţa dintre faptele concrete comise de inculpaţi şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.

Astfel, s-a reţinut că la data de 06 iunie 2016, imediat după prinderea în flagrant a inculpatului B., organele judiciare s-au deplasat la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii C. unde au procedat la efectuarea unei percheziţii şi la ridicarea de înscrisuri.

Din coroborarea procesului verbal de percheziţie cu probele testimoniale relevante reiese că organelor judiciare le-a fost remisă cu această ocazie o situaţie şcolară a studentului F., situaţie extrasă din sistemul informatic de martora H., secretară în cadrul Facultăţii de Drept.

Este necontestat faptul că notele din situaţia şcolară remisă atestau în fals că studentul respectiv ar fi susţinut mai multe examene şi ar fi obţinut astfel numărul necesar de credite pentru a fi promovat în anul următor de studii.

Afirmaţia martorei H. în sensul că a completat din proprie iniţiativă catalogul electronic cu note, întrucât s-a panicat este credibilă în contextul în care martora a realizat că studentul nu îndeplinea condiţiile pentru a fi promovat în anul al II-lea de studiu, iar ea era singura persoană căreia îi revenea sarcina de a atesta scriptic această promovare, dar şi dată fiind împrejurarea că şi-a amintit de intervenţia inculpatul B., realizând implicarea pe care ea însăşi o avea. Mai mult, martora L. a confirmat această susţinere relatând că H. i-a povestit cele întâmplate, versiunea fiind identică, cadrul liber în care a fost făcută afirmaţia conferind credibilitate acestei depoziţii în contextul în care conversaţia, deşi recunoscută de cele două, nu a fost înregistrată.

Referitor la această împrejurare, Înalta Curte a reţinut explicaţia pe care colaboratoarea a oferit-o în apel cu privire la faptul că aparatura trebuia închisă atunci când înregistrarea nu părea utilă, indicaţia dată de organele judiciare în acest sens este justificată de limita temporală a autonomiei unui acumulator. Faptul că inculpaţii nu au relevat conţinutul unor convorbiri care ar fi fost relevante şi nu ar fi fost înregistrate, atestă că aflarea adevărului nu a fost afectată de aceste întreruperi.

Revenind la situaţia şcolară completată de martora H., inculpaţii au susţinut că falsificarea acesteia ar fi fost determinată de chiar lucrătorii de poliţie. În referire la această afirmaţie, instanţa de apel a reţinut că întrebată fiind pentru prima dată în apel, martora H. a afirmat că în timp ce se afla în secretariat unul dintre ofiţerii de poliţie, ar fi afirmat că "o situaţie şcolară este suficientă", prezenţa ofiţerului de poliţie în cadrul secretariatului fiind confirmată şi de martora G.. Referitor la acest aspect, Înalta Curte a remarcat faptul că deplasarea ofiţerului de poliţie la secretariatul facultăţii de drept, a fost speculată de apărare, inculpatul A. exacerbând chiar intervalul orar în declaraţia dată în apel, după audierea tuturor martorilor, prima pe care a dat-o în cauză, când, având o imagine de ansamblu asupra probatoriului, a putut construi strategii de apărare în favoarea sa, pornind de la elemente de fapt reale.

Din coroborarea elementelor de fapt cunoscute a reieşit că această solicitare a fost consecinţa informării lucrătorilor de poliţie că nu pot fi remise cataloagele deoarece nu se află la sediu, chestiune ce a intervenit fără nicio implicare din partea organelor judiciare sau a martorei H. şi care infirmă teoria apărării, care, de altfel, nu este susţinută nici de împrejurările în care martora a completat în fals cataloagele electronice şi nici de modul în care s-a derulat ancheta şi care evidenţiază că organele judiciare au fost surprinse de modul în care a procedat aceasta. Cel mai elocvent aspect fiind faptul că în procesul-verbal de percheziţie nu s-a consemnat nimic în legătură cu cataloagele solicitate, întrucât la acel moment susţinerea a fost trecută cu vederea, ofiţerul de poliţie judiciară care l-a întocmit precizând în faţa instanţei de apel că "nu am apreciat necesar să consemnez acest fapt în procesul-verbal de percheziţie". Or, o astfel de consemnare nu ar fi fost omisă în ipoteza în care organele judiciare ar fi intenţionat să provoace obţinerea de probe incriminatoare aptă să susţină acuzarea, ceea ce confirmă că s-au limitat la solicitarea înscrisurilor.

Deşi declaraţiile celor implicaţi nu concordă între ele şi nici nu au fost menţinute sub toate aspectele pe parcursul audierilor succesive, este cert că ofiţerii de poliţie au solicitat să fie predat catalogul anului I de studii, aferent anului universitar 2014 - 2015.

În ceea ce priveşte persoana care ar fi susţinut că respectivele documente se află la un depozit în Tomeşti, martorul M., unul dintre ofiţerii de poliţie judiciară care au participat la percheziţia efectuată, audiat fiind de instanţa de apel, a relatat faptul că martora G. a făcut această afirmaţie, pretinzând că rectorul i-a comunicat telefonic împrejurarea. Acest aspect de fapt a fost recunoscut de martoră în declaraţia dată în cursul urmăririi penale în calitate de suspect, declaraţie în cuprinsul căreia însă a negat implicarea inculpatului A., pentru ca în declaraţiile ulterioare aceasta să se dezică în totalitate de afirmaţie, fără a oferi însă nicio explicaţie.

Având în vedere că martora a negat faptul că s-ar fi făcut presiuni asupra sa cu ocazia audierii de către procuror, audiere la care a fost asistată de apărătorul său N. şi la care a participat şi avocatul O., apărător al inculpatului B. la acel moment procesual, se va reţine ca veridică depoziţia iniţială. Astfel, negarea ulterioară se datorează intervalului de timp scurs între declaraţii corelat cu tendinţa martorei de a nega orice implicare, fapt ce reiese din aceea că în declaraţiile subsecvente aceasta a evitat răspunsul la întrebări relevante invocând faptul că nu îşi aduce aminte. Mai mult, aceasta a precizat cu ocazia audierii în primă instanţă că este "nepoată a inculpatului A., din partea fostei soţii", ceea ce justifică reţinerea primei declaraţii ca reprezentând adevărul, declaraţie dată la scurt timp de la întâmplările relatate, înainte să conştientizeze implicaţiile acestei afirmaţii.

Ipoteza respectivă este confirmată şi de depoziţiile numitei H., care a declarat constant că martora G. a spus celor de la Direcţia Naţională Anticorupţie că acel catalog se află la depozitul din Tomeşti, de faţă fiind şi rectorul A.. Instanţa de apel nu va reţine ca reală afirmaţia făcută în cadrul declaraţiei date la instanţa de apel, în sensul că ea ar fi spus că acele cataloage sunt la Tomeşti, deoarece este contrazisă de toate celelalte depoziţii, inclusiv de cele date de martoră pe parcursul procesului.

De altfel, declaraţiile acesteia trebuie evaluate prin prisma calităţii de suspect pe care a avut-o în cauză şi a încercării evidente de a se disculpa, ceea ce a distorsionat relatările sale.

Astfel, martora este aceea care a realizat obiectul cercetărilor şi s-a temut de consecinţele pe care propria contribuţie le-ar fi putut avea, motiv pentru care a decis în mod spontan să acţioneze atunci când a completat în fals situaţia şcolară. Această acţiune a fost una deliberată, martora optând să treacă notele pentru a asigura creditele necesare la materiile care presupuneau mai puţini profesori titulari, aşa cum ea însăşi relatează, explicaţie care întăreşte convingerea că rezoluţia infracţională i-a aparţinut în totalitate, lucrătorii de poliţie neavând cunoştinţă de astfel de detalii.

Înalta Curte a notat că, inculpatul A. este acuzat de faptul că ar fi determinat pe cele două secretare, G. şi H. să nu predea cataloagele din care rezulta situaţia şcolară a studentului F., cu scopul de a îngreuna urmărirea penală derulată faţă de inculpatul B..

Cu privire la această acuzaţie, în mod corect prima instanţă a apreciat că probele nu au aptitudinea de a răsturna prezumţia de nevinovăţie, în contextul în care, din mijloacele de probă relevante, respectiv declaraţiile celor care au fost prezenţi la percheziţie, a reieşit că inculpatul A. a fost pe tot parcursul derulării acesteia în prezenţa a cel puţin unuia dintre lucrătorii de poliţie, fiind imposibil să dea dispoziţii în acest sens care să nu fie cunoscute de organele judiciare.

Astfel, la momentul prezentării organelor de poliţie în scopul efectuării percheziţiei, la sediul universităţii au găsit doar pe martora G., secretara rectorului A., acesta din urmă prezentându-se în urma contactării sale telefonice, iar ulterior a venit şi martora H..

Este adevărat că organelor judiciare le-a fost înmânată exclusiv situaţia şcolară, astfel cum a fost tipărită din sistemul informatic de martora H., însă din chiar susţinerile acesteia nu reiese că ar fi fost determinată în vreun fel de inculpatul A. să nu remită cataloagele. Astfel, probele testimoniale atestă faptul că numita G. ar fi afirmat în legătură cu acele cataloage că nu se află la sediu.

Faţă de obiectul probaţiunii, este lipsit de relevanţă a clarifica veridicitatea susţinerilor potrivit cărora inculpatul A. ar fi solicitat să nu fie remise cataloagele, din cel puţin două motive. Pe de o parte, derularea evenimentelor face ca singurul interval de timp în care inculpatul ar fi putut face această solicitare martorei G. să fie anterior sosirii sale la sediul universităţii, mai precis în cadrul convorbirii telefonice pe care a purtat-o cu aceasta, moment la care nu avea cunoştinţă de motivul pentru care Direcţia Generală Anticorupţie solicită acele cataloage şi ca atare, solicitarea sa nu poate constitui un act de favorizare a inculpatului B. atâta timp cât nu avea cunoştinţă de flagrantul care se realizase cu puţin timp în urmă.

Astfel, din cronologia evenimentelor, consemnată în procesele-verbale de constatare a infracţiunii flagrante şi de efectuare a percheziţiei a rezultat că inculpatul B. a fost surprins în flagrant la ora 16.25, în timp ce percheziţia s-a derulat în intervalul 16.48 - 19.36. Aşadar, la momentul descinderii organelor de poliţie la sediul universităţii, inculpatul era condus la sediul organului judiciar, reţinerea fiind dispusă la ora 23.20, aşa cum reiese din ordonanţa procurorului, fiind practic imposibil ca inculpatul A. să fi cunoscut ce se întâmplă la momentul la care a fost contactat pentru a se prezenta la sediu. Din chiar declaraţia inculpatului A. dată în faţa instanţei de apel a reieşit că a aflat de ancheta care se afla în derulare ulterior contactării sale de secretară care i-a relatat că organele judiciare au solicitat situaţia unui student şi că urmează a se efectua o percheziţie, declaraţia sa nefiind contrară celei ale numitei G..

Ca atare, se poate constata că inculpatul A. nu avea o reprezentare clară a motivului efectuării percheziţiei, iar un refuz generic de a încredinţa cataloagele, era de natură a îngreuna urmărirea penală însă nu se poate aprecia că reprezenta un ajutor dat unui acuzat determinat în împrejurările date. Mai mult, inculpatul A. cunoştea că urmează a se efectua o percheziţie, or, în acest context un refuz de a preda anumite înscrisuri ar fi fost lipsit de sens şi inutil.

De altfel, nu există niciun motiv justificat pentru care inculpatul A. să fi solicitat să nu fie remise cataloagele în contextul în care a cunoscut că se înmânează situaţia şcolară a studentului, iar acesta nu avea cum să prevadă faptul că secretara H. va falsifica informaţiile solicitate, rezoluţia acesteia fiind una autonomă şi spontană după cum însăşi martora afirmă, împrejurare ce nu este contrazisă de nicio altă probă.

Ca atare, din coroborarea probelor relevante a reieşit că singurul indiciu în sensul că inculpatul ar fi solicitat să nu fie remise reiese din declaraţia martorei H. dată în calitate de suspect ca o justificare a completării situaţiei şcolare în fals, afirmaţia fiind menţinută în declaraţiile succesive. Astfel, s-a remarcat faptul că această împrejurare nu este confirmată de altă probă şi trebuie privită circumspect în considerarea împrejurărilor în care a fost susţinută.

Mai mult, chiar reală de ar fi, nu realizează tipicitatea infracţiunii de favorizare a infractorului, care ar presupune ca inculpatul A. să fi cunoscut la momentul la care a fost contactat să se prezinte la sediul universităţii că inculpatul B. a comis o faptă penală, că percheziţia nu viza şi secretariatul Facultăţii de Drept unde se aflau cataloagele şi că numita H. va falsifica situaţia şcolară, astfel încât omisiunea de a remite cataloagele să constituie un ajutor dat inculpatului B. cu scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor. Or, aceste împrejurări nu pot fi susţinute de o manieră cel puţin rezonabilă şi cu atât mai puţin probate pentru a fundamenta o condamnare, criticile formulate de parchet sub acest aspect nefiind fondate.

În ce priveşte acuzaţiile aduse inculpaţilor D. şi E. de a fi completat în fals cataloagele aferente anului I a anului universitar 2014 - 2015, prin transcrierea notelor înscrise în precedent de martora H. în catalogul electronic, cel din urmă la instigarea inculpatului A., probele administrate atestă dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că la data de 07 iunie 2016, aceştia au făcut asemenea menţiuni, atestând în fals că studentul F. ar fi susţinut şi promovat examenele respective.

Aşadar, faptele reţinute prin sentinţa apelată sunt confirmate în materialitatea lor şi nu se impune redarea in extenso a probelor directe -declaraţii de martori sau indirecte, înregistrări audio-video în mediu ambiental - redate, atât în rechizitoriu, cât şi în hotărârea primei instanţe.

De altfel, inculpaţii nu neagă această împrejurare, ci susţin, pe de o parte, că nu au avut reprezentarea caracterului nereal al notelor respective şi că nu au urmărit să-l favorizeze pe inculpatul B. prin aceasta, iar pe de altă parte, invocă faptul că ar fi fost provocaţi de martora colaboratoare H..

Evenimentele din data de 07 iunie 2016 au fost înregistrate ambiental de H., desemnată colaborator în cauză în urma audierii sale în calitate de suspect în noaptea de 06/07 iunie 2016.

Înregistrările respective atestă că inculpatul D. s-a prezentat la secretariat în jurul orei 8.20 şi a întrebat-o pe martora H. despre cele petrecute, ocazie cu care aceasta i-a relatat că organele de cercetare penală au solicitat înscrisuri privind situaţia studentului F., care figura înscris în anul al II-lea de studii, deşi nu achitase decât un avans din taxa pentru anul I şi nu avea nicio notă în catalog. Relevant este că în acest context, martora i-a relatat inculpatului ceea ce se întâmplase, inclusiv remiterea unei situaţii şcolare nereale, replica spontană a acestuia fiind "Bine ai făcut. Da, ca să nu..dacă are 30 de credite îl scoatem..", pentru ca, ulterior, să completeze în catalogul scriptic notele respective, atât la disciplina la care era titular, cât şi la altă disciplină la care examinator a fost numită P., soţia sa.

Înalta Curte a reţinut că nu există nicio îndoială în sensul că inculpatul D. nu ar fi cunoscut caracterul nereal al notelor respective, dimpotrivă a fost informat cu privire la acest aspect, afirmaţia martorei H. fiind explicită: "i-am trecut nişte note la dumneavoastră", această proba directă fiind suficientă pentru a statua asupra faptului că inculpatul a comis infracţiunile de fals în cunoştinţă de cauză.

În ce priveşte acuzaţia adusă inculpatului A. în sensul că l-ar fi instigat să completeze în fals catalogul, Înalta Curte a constatat că aceasta nu este susţinută de niciun mijloc de probă administrat în cauză, soluţia primei instanţe fiind temeinică şi cu privire la această acuzaţie, relaţia de rudenie dintre cei doi nefiind suficientă pentru a fundamenta o condamnare.

Astfel, nu există nicio probă din care să rezulte că cei doi inculpaţi ar fi comunicat în data de 06 iunie 2016, iar la data de 07 iunie 2016, înregistrările atestă că inculpatul A. a ajuns la sediul universităţii după ce inculpatul D. deja notase menţiunile false în catalog.

Mai mult, din probele administrate a reieşit că inculpatul A. a aflat de menţiunile în fals realizate de H. ulterior inculpatului D., de la numita K., a cărei prezenţă în biroul inculpatului este atestată, atât de înregistrările ambientale, cât şi de martorele G. şi H., nefiind contestată nici de inculpat.

Astfel, probele atestă că K., soţia inculpatului B., s-a prezentat în dimineaţa respectivă la sediul universităţii şi a discutat cu martora colaboratoare H. după ce aceasta deja informase pe inculpatul D. despre notele completate în fals. Din convorbirea dintre cele două reiese că K. s-a interesat de cele întâmplate cu o zi înainte, iniţial s-a arătat nemulţumită de faptul că H. a trecut note studentului respectiv, pentru ca imediat să construiască o apărare pornind de la situaţia creată care să justifice notarea acestuia în contextul în care nu achitase taxele şcolare şi nici nu susţinuse examenele.

Aşadar, cronologia evenimentelor atestă că inculpatul A. a purtat o discuţie în biroul său cu K., după ce aceasta cunoştea deja situaţia, ştia că notele nereale vizau discipline ai căror titulari erau D. Sorin şi E. şi, mai mult, stabilise o strategie care să infirme acuzaţiile aduse soţului său, inculpatul B., aşa cum reiese din simpla lecturare a înregistrării conversaţiei purtate cu martora colaboratoare. Acesta este contextul în care inculpatul A. a chemat-o pe H., s-a asigurat că notele din situaţia şcolară remisă organelor de anchetă acoperă necesarul de 30 de credite şi a făcut demersuri pentru ca E. să fie chemat la sediul universităţii. Aspectele de fapt descrise confirmă faptul că inculpatul A. a fost informat de K. asupra situaţiei create şi a luat hotărârea infracţională de a determina şi pe E. să completeze catalogul scriptic cu note nereale, ceea ce a şi făcut.

Astfel, s-a reţinut, corelativ cu acuzaţiile aduse inculpatului E., că din succesiunea cronologică a înregistrărilor ambientale rezultă că subsecvent transcrierii notelor nereale de către inculpatul D., martora H. este chemată la biroul rectorului, inculpatul A..

Din conţinutul convorbirii purtate, a reieşit că inculpatul era în temă cu cele întâmplate şi s-a interesat dacă notele trecute acoperă creditele necesare promovării, a aflat că D. a trecut notele şi a semnat şi în catalogul scriptic, însă E. încă nu, afirmând "Mă duc eu acasă la el acum..".

Martora G. la rândul său a relatat despre insistenţa inculpatului A. în legătură cu prezentarea inculpatului E. la sediul facultăţii atunci când H. i-a adus la cunoştinţă că acesta nu poate fi contactat telefonic.

Din declaraţia dată de inculpatul A. în faţa instanţei de apel a reieşit că în data de 07 iunie 2016, când a ajuns la birou era aşteptat de numita K., soţia inculpatului B.. Deşi inculpatul sugerează că martora H. este aceea care ar fi afirmat că E. trebuia să completeze catalogul înainte de transmiterea documentelor, înregistrarea convorbirii infirmă această ipoteză, inculpatul fiind interesat de completarea notelor şi, deşi iniţial a afirmat că se va deplasa la locuinţa inculpatului E. în acest scop, a renunţat şi a preferat să-l contacteze telefonic, dat fiind că documentele trebuiau înaintate înainte de soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului B.. Faptul că inculpatul A. l-a contactat pe inculpatul E. în cursul dimineţii reiese din listingul transmis instanţei de apel.

Teza inculpatului în sensul că H. a coordonat acţiunile inculpaţilor nu este credibilă. Este evident că interesul numitei K. şi al inculpatului A. a fost motivul determinant pentru care chemarea inculpatului E., fiind şi nerezonabilă apărarea în sensul că martora, în calitatea ei de secretară ar fi avut această putere de decizie. De fapt, cei implicaţi au profitat deliberat de situaţia creată de aceasta pentru a construi o apărare inculpatului B., coleg, prieten sau soţ, cercetat penal la acel moment.

Din coroborarea declaraţiilor inculpaţilor A. şi E., reiese că acesta din urmă s-a prezentat în biroul rectorului unde a avut loc o discuţie, de faţă fiind şi K.. Declaraţiile acestora sunt evazive cu privire la conţinutul convorbirii, însă este clar că scopul pentru care a fost chemat E. a fost de a completa cataloagele, aşa cum reiese din înregistrările ambientale şi că, atât A., cât şi K. cunoşteau la acel moment că H. completase în fals catalogul electronic înmânat organelor de anchetă, cât şi faptul că aceasta din urmă era interesată ca înscrisurile să ajungă la organele judiciare având în vedere că urma să fie soluţionată propunerea de arestare preventivă a inculpatului B..

În acest context faptic, susţinerea inculpaţilor cum că în biroul rectorului s-au purtat discuţii privind sănătatea inculpatului B. este lipsită de credibilitate. Dimpotrivă, deplasarea imediată a inculpatului E. la secretariat pentru a completa cataloagele, împrejurare în care a solicitat şi închiderea camerelor de supraveghere, confirmă faptul că acesta a luat cunoştinţă de situaţia creată şi a fost determinat ca la rândul său să completeze în fals notele.

Aşadar, probele atestă că inculpatul A. este cel care a insistat ca inculpatul E. să vină la facultate în data de 07 iunie 2016, că a purtat cu acesta o discuţie în birou unde se afla şi K. şi că, imediat după, s-a deplasat la secretariat unde a completat cataloagele la dictarea secretarei H. fără să ceară nicio explicaţie acesteia din urmă, elemente de fapt care fundamentează acuzaţia adusă inculpatului A. în sensul că l-ar fi instigat să noteze în fals pe studentul în legătură cu care se derulau cercetările şi că ambii inculpaţi cunoşteau faptul că notele sunt nereale.

Relevant pentru stabilirea poziţiei subiective a inculpaţilor D. şi E. este faptul că apărările promovate de aceştia au fost infirmate de martori, angajaţi ai instituţiei de învăţământ, susţinerile contrare ale acestora fiind unele pro causa.

Astfel, martora L. a precizat că doar ea şi martora H. operau în catalogul electronic şi că nu a existat nicio situaţie în care acesta să fie completat anterior catalogului scriptic, afirmând explicit "niciodată nu treceam notele în sistem fără să fie trecute în catalog". Faptul că în precedent s-a întâmplat ca inculpatul E. să lase la secretariat liste cu note nu schimbă cu nimic această situaţie, dat fiind că niciuna dintre secretare nu a susţinut că notele din listă ar fi fost trecute în catalogul electronic înaintea înscrierii în catalogul scriptic, dimpotrivă. De altfel, s-a observat că apărarea se bazează pe situaţii reale, respectiv faptul că inculpatul E. a lăsat în precedent liste cu note la secretariat fără a le trece în catalog pentru a da posibilitatea informării studenţilor şi a încercat să inducă convingerea că, în astfel de situaţii secretarele menţionau notele respective în sistemul electronic, înaintea celui scriptic, însă acest mod de lucru este infirmat categoric de cele două secretare.

Susţinerile celor doi în apărare, în sensul că ar fi crezut că notele sunt reale nu sunt credibile, în contextul în care ambii cunoşteau că se derulează cercetări în legătură cu o faptă penală comisă tocmai în legătură cu situaţia studentului respectiv, ceea ce naşte chiar o atenţie sporită unei persoane de bună-credinţă în verificarea exactităţii notării, cu atât mai mult cu cât notele vizau o situaţie şcolară din anul anterior şi erau mai multe, ceea ce exclude aşa-zisa "scăpare" fie ea şi culpabilă, nefiind credibil că din greşeală să fie omisă transcrierea mai multor note la acelaşi student şi această greşeală să fie observată la un an distanţă.

De altfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D. sunt probe directe care atestă că i s-a adus la cunoştinţă caracterul nereal al notelor, iar în privinţa inculpatului E. probele indirecte analizate conduc spre aceeaşi concluzie, cu atât mai mult cu cât subsecvent discuţiei purtate în biroul rectorului, K. l-a însoţit pe acesta la secretariat pentru a se asigura de transcrierea notelor. Nu în ultimul rând, este relevantă modalitatea conspirativă în care sunt purtate discuţiile legate de note şi faptul că inculpatul E. s-a asigurat de închiderea camerelor de supraveghere. Nu poate fi primită nici apărarea privind "asaltul autorităţilor" împotriva instituţiei de învăţământ, care nu se susţine nici la nivel probator, dar nici printr-un raţionament logic. Susţinerea însă relevă că inculpaţii au fost în mod fals încredinţaţi de faptul că în activitatea derulată în cadrul unei universităţi private ar putea acţiona după bunul plac fără ca autorităţile să aibă dreptul de a face verificări. Depoziţiile celor audiaţi au conturat practici discutabile cu privire la taxele de studii şi la susţinerea examinărilor, practici care sugerează că instituţia reprezenta o sursă de venituri, iar exigenţa pentru realizarea scopului real era una redusă, examinările constând în referate al căror autor era incert. Or, cu o astfel de atitudine, inculpaţii trebuiau să realizeze că sunt expuşi unor plângeri şi unor verificări din partea organelor statului.

De altfel, în acelaşi registru de apărări, pe parcursul procesului penal inculpaţii au încercat să acrediteze ideea că nu au fost transcrise şi ataşate la dosar convorbiri înregistrate al căror conţinut le-ar fi fost favorabil. S-a subliniat că instanţa de apel a solicitat transmiterea tuturor înregistrărilor realizate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise şi a pus la dispoziţia apărării copii. Urmare a acestui fapt s-a solicitat şi s-a încuviinţat audierea unei convorbiri apreciată relevantă de apărare, al cărei conţinut nu a oferit însă nicio susţinere tezei apărării. Astfel, înregistrările în care apare inculpatul E. relevă, într-adevăr, îngrijorarea acestuia în legătură cu situaţia studentului F., chestiune care este explicabilă în contextul anchetei penale, dar nu oferă nicio probă în sensul că inculpatul ar fi fost încredinţat de realitatea notelor respective, susţinere care nici nu este rezonabilă pentru argumentele deja menţionate în considerare nivelului de gândire critică pe care în mod cert, inculpatul E. prin pregătirea sa profesională îl are.

În ce priveşte apărarea în sensul că martora H. ar fi acţionat în calitate de agent provocator al statului, fie pentru a obţine probe care să îl incrimineze pe B., fie să determine pe inculpaţii A., D. şi E. să acţioneze de maniera în care au făcut-o, Înalta Curte a constatat că nici aceasta nu este fondată.

Preliminar, se remarcă faptul că sugestia privind determinarea de a completa în fals notele chiar de către organele judiciare nu se susţine. Astfel, ofiţerii de poliţie au fost surprinşi de modalitatea în care s-a procedat, fiind încredinţaţi cu privire la lipsa cataloagelor din instituţie, fapt pentru care nici nu au consemnat această chestiune relevantă în procesul-verbal întocmit.

Pe de altă parte, nu există niciun motiv rezonabil ca martora să fi trecut note false la îndemnul poliţiei, aceasta fiind sancţionată penal pentru activitatea sa infracţională, fiind încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru infracţiunea de fals informatic prev. de art. 325 C. pen. În referire la soluţia de clasare pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului, instanţa de apel a reţinut că a fost motivată de lipsa intenţiei pe considerentul că nu a avut reprezentarea că oferă un ajutor inculpatului B.. Mai mult, martora a oferit o explicaţie plauzibilă cu privire la motivul pentru care a acţionat astfel.

În legătură cu activitatea derulată de martoră în calitate de colaborator al poliţiei la data de 07 iunie 2016, se observă că aceasta este caracterizată de pasivitate, limitându-se la a aduce la cunoştinţa inculpaţilor faptul că a notat în fals pe studentul respectiv. Astfel, rezoluţia infracţională de a completa în fals cataloagele scriptice a fost rezultatul deliberării fiecăruia dintre cei implicaţi cu privire la oferirea unei strategii de apărare inculpatului B..

Fără a relua criteriile expuse în cele ce preced privind provocarea, Înalta Curte a reţinut că activitatea infracţională a numitei H. din data de 06 iunie 2016 a fost comisă deliberat de aceasta, fără nicio intervenţie din partea agenţilor statului, iar conduita acesteia din data 07 iunie 2016, când martora a purtat tehnica de înregistrare, este caracterizată de pasivitate, lipsind orice indiciu privind vreo acţiune insidioasă din partea sa, determinantă pentru conduita infracţională a inculpaţilor.

A considera că simpla expunere a faptelor comise de martora H., la cererea inculpaţilor, de altfel, se poate circumscrie noţiunii de determinare, provocare, dincolo de exigenţele art. 101 alin. (1) şi 3 C. proc. pen., înseamnă a ignora faptul că maniera în care inculpaţii au decis să procedeze după ce au cunoscut cele întâmplate este rezultatul unor procese deliberative şi volitive, resorturile interioare care au determinat acţiunile lor fiind proprii acestora, iar nu inoculate de colaborator, care a fost un simplu spectator al evenimentelor supunându-se solicitărilor inculpatului A. şi limitându-se la a dicta notele inculpaţilor D. şi E..

Aşadar, s-a menţionat că este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpaţii D. şi E. au comis infracţiunile de fals de care sunt acuzaţi prin actul de inculpare şi că inculpatul A. a fost cel care a instigat pe cel din urmă să săvârşească infracţiunea, confruntarea mijloacelor de probă fundamentând această concluzie, cu excluderea oricărei alte ipoteze.

Deşi este cert că notările în fals au făcut parte din strategia pusă la punct de inculpaţi împreună cu K., pentru a sprijini pe inculpatul B. în cauza în care era cercetat penal, fapta ca atare, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) C. pen., favorizarea făptuitorului constă în "Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Din conţinutul normei de incriminare, a reieşit că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca ajutorul dat să fie de natură a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea, urmarea imediată constând în crearea unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Este adevărat că nu are relevanţă dacă urmărirea penală sau judecata au fost efectiv îngreunate sau zădărnicite, dar este obligatoriu să fi existat cel puţin posibilitatea de a se realiza în concret, unul dintre aceste rezultate.

Cerinţa ca ajutorul să fie acordat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală se referă la latura obiectivă a infracţiunii, deoarece indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare, şi nu finalitatea subiectivă a acestui act (în acest sens Vintilă Dongoroz şi colab. în "Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială", vol. IV, Ed. Academiei RSR, 1972, pag. 217 şi "Explicaţiile noului C. pen.", publicate de un colectiv de autori sub egida Academiei Române -Institutul de Cercetări Juridice, vol. IV, Ed. Universul Juridic, 2016, pag. 269).

Astfel, cerinţa esenţială a scopului are rolul de a clarifica elementul material din conţinutul incriminării, având semnificaţia de destinaţie şi de rezultat, şi, ca atare, aparţine laturii obiective, spre deosebire de scopul ca finalitate, care aparţine laturii subiective atribuind caracter calificat intenţiei. Referirea la scop explicitează conţinutul lui verbum regens, respectiv "ajutorul dat", care prin generalitatea exprimării poate include orice acţiune sau inacţiune, iar în lipsa caracterizării prin indicarea destinaţiei în norma de incriminare nu ar avea nicio semnificaţie concretă şi ar face imposibilă statuarea asupra elementului material. Rezultă ca atare, că în tiparul normei de incriminare "în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor" se circumscrie laturii obiective, conturând elementul material şi nu se referă la poziţia subiectivă a autorului faţă de faptă şi rezultatul său, cu consecinţe în evaluarea tipicităţii faptei.

Astfel, în cadrul acestei analize, instanţa trebuie să se raporteze la împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, iar nu la o ipoteză abstractă, ceea ce presupune ca fapta comisivă sau omisivă să aibă aptitudinea de a induce organele judiciare pe o pistă greşită de cercetare, să fie de natură a afecta raţionamentul logico-juridic ce fundamentează stabilirea adevărului judiciar.

Or, deşi în abstract completarea în fals a catalogului ar fi putut proba că studentul F. a susţinut examenele respective, faptul că întreaga activitate infracţională a fost înregistrată de martora colaboratoare, fiind practic comisă sub supravegherea organelor de ancheta, acestea fiind în deplină cunoştinţă de cauză, a exclus ab initio posibilitatea inducerii în eroare, faptele neavând aptitudinea în concret de a îngreuna urmărirea penală, cerinţă esenţială a elementului material şi nici de a realiza urmarea imediată a infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

Premisa capacităţii unei acţiuni sau inacţiuni concrete de a ajuta făptuitorul în scopul îngreunării cercetărilor, este aceea că fapta nu ar trebui să fie cunoscută organelor judiciare, să fie tăinuită, ascunsă, conspirativă, iar nu la vedere, "în direct", ca în situaţia dată în care faptele de favorizare sunt cunoscute de autorităţi chiar în timpul comiterii lor, fiind exclusă posibilitatea influenţării cursului anchetei penale. Astfel, deşi faptele inculpaţilor în abstract au avut aptitudinea de a favoriza pe inculpatul B., în concret, datorită împrejurărilor în care au fost realizate, o astfel de posibilitate nu a existat.

Ca atare, în mod obiectiv, acţiunile inculpaţilor nu realizează elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 269 C. pen., datorită faptului că întreaga strategie de favorizare a fost cunoscută organelor de urmărire penală, derulându-se chiar sub directa supraveghere a acestora.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte a dispus achitarea inculpaţilor A., D. şi E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prev. de art. 269 C. pen., deoarece faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii respective.

Totodată, observând că încadrarea juridică a faptelor de fals imputate inculpatului D. a fost corect reţinută în considerentele primei instanţe, însă la dispozitiv în mod eronat au fost menţionate prevederile art. 322 alin. (1) şi 2 C. pen. ca temei al condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, în loc de art. 320 alin. (1) şi 2 C. pen., a constatat că sub acest aspect apelul parchetului este fondat, eroarea fiind remediată prin prezenta, în lipsa unei încheieri de îndreptare.

Atât Ministerul Public, cât şi inculpaţii A. şi D. au criticat soluţia primei instanţe sub aspectul individualizării pedepselor aplicate şi a modalităţii de executare, motiv pentru care instanţa de apel a procedat la analiza sentinţei atacate sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât soluţia de achitare pentru una din infracţiunile reţinute, impune reevaluarea.

În această privinţă, instanţa de apel a constatat că la stabilirea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor A. şi D., instanţa de fond a valorificat criteriile de individualizare prev. de art. 74 C. pen., gravitatea infracţiunilor săvârşite şi periculozitatea inculpaţilor, în raport, cu împrejurările relevante în cauză.

Astfel, s-a reţinut împrejurarea că inculpaţii au urmărit să creeze o aparenţă de legalitate a activităţii infracţionale pentru care se derula faţă de inculpatul B. o anchetă penală. Or, mobilul faptelor lor, chiar dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului, imprimă acţiunilor lor o periculozitate sporită.

În ceea ce priveşte persoana inculpaţilor, Înalta Curtea a reţinut că ambii sunt integraţi social şi nu au mai fost cercetaţi pentru alte fapte de natură penală, ceea ce denotă că infracţiunile au constituit un act izolat şi luând în considerare nivelul de educaţie, vârsta, situaţia familială şi socială, periculozitatea acestora este una redusă şi justifică aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special de 6 luni închisoare, pedepsele de 1 an, aplicate de prima instanţă reflectând şi aceste circumstanţe.

Având în vedere că un cadru didactic din învăţământul superior are calitatea de funcţionar public, indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei universităţi de stat sau private, instituţiile de învăţământ superior fiind instituţii de utilitate publică, conform art. 114 alin. (4) - (5) din Legea nr. 1/2011, modificată prin O. U. G. nr. 49/2014, iar inculpaţii au comis faptele pentru care au fost condamnaţi în îndeplinirea acestei funcţii, se impune interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. Totodată, a fost interzis şi dreptul de a exercita funcţia de rector sau/şi profesor, după caz, în învăţământul de stat sau particular, de care inculpaţii s-au folosit la comiterea infracţiunilor.

Criteriile de individualizare trebuie să se reflecte şi în modalitatea de individualizare a executării pedepsei, iar în această privinţă Înalta Curte a considerat că nu se justifică izolarea inculpaţilor de societate în condiţiile în care, scopul executării pedepselor este, potrivit art. 3 din Legea nr. 254/2013, acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni, prin executarea pedepselor urmărindu-se formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială, în vederea reintegrării în societate. Or, prevenţia specială se realizează prin însăşi hotărârea de condamnare şi consecinţele acesteia, respectiv imposibilitatea ocupării unei funcţii publice şi exercitării profesiei de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunilor, ca urmare a aplicării acestei interdicţii cu titlu de pedeapsă complementară, iar datele ce caracterizează inculpaţii nu relevă un risc de reiterare a comportamentului infracţional care să justifice privarea de libertate.

Ca atare, constatând întrunite condiţiile prev. de art. 91 C. pen., în raport cu, cuantumul pedepselor aplicate, de faptul că inculpaţii nu au mai fost condamnaţi anterior, dar şi în raport cu persoana acestora, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, precum şi de posibilităţile de îndreptare, aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, inculpaţii nu vor mai comite infracţiuni.

Faţă de modalitatea de executare a pedepsei, prin suspendarea sub supraveghere, nu pot fi aplicate pedepse accesorii faţă de dispoziţiile art. 54 C. pen. potrivit cărora "Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate." Din interpretarea literară a textului menţionat reiese că pedeapsa accesorie însoţeşte o pedeapsă ce se execută în regim de detenţie, iar nu într-o altă modalitate.

Spre deosebire de legislaţia anterioară, aplicarea pedepsei închisorii nu mai atrage de drept aplicarea acestora. În contextul în care art. 65 alin. (3) C. pen. statuează în sensul că pedeapsa accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată, fără posibilitatea suspendării executării acesteia, iar art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. prevede că executarea pedepsei complementare începe tot de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în cazul în care s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere, ar însemna ca cele două pedepse să înceapă a fi executate simultan, deşi conţinutul lor este acelaşi, astfel încât aplicarea pedepselor accesorii în această ipoteză apare lipsită de finalitate.

Cu opinie minoritară, a fost admis apelul declarat, printre alţii, de inculpatul A., a fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată în sensul că, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., să se dispună achitarea:

- pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.;

- pentru infracţiunea de instigare la fals intelectual, prev. de art. 47 cu ref. la art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 224/A din data de 25 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 5 noiembrie 2020, când s-a stabilit termen la data de 12 noiembrie 2020, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

În cererea de recurs în casaţie, în drept, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivare, într-o primă critică, s-a menţionat că presupusa faptă de instigare reţinută în sarcina numitului A. nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, a arătat că din probatoriul administrat nu rezultă din nicio probă că A. i-ar fi spus lui E. să facă ceva ilegal.

Cum instigarea nu poate fi dedusă, ci trebuie probată dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapta reţinută de către instanţa de apel (de a intermedia o întâlnire între E. şi K.) nu este prevăzută de legea penală.

Într-o altă critică, a menţionat că fapta autorului falsului intelectual (pe care se reţine ca l-a instigat A.), respectiv numitul E., nu este prevăzută de legea penală, condiţii în care nu se poate reţine nici în sarcina lui A. săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 321 C. pen. sub forma instigării.

În acest sens a arătat că fapta săvârşită de E. era imposibil să producă vreo consecinţă juridică, cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual prevăzută şi sancţionată de art. 321 C. pen.

Deşi în abstract fapta lui E. are aparenţa întrunirii elementelor constitutive, faptul că este cunoscută de autorităţi chiar în timpul comiterii şi nu exista posibilitatea de a produce vreo consecinţă juridică datorită împrejurărilor în care a fost realizată, reiese că aceasta nu poate constitui o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, lipsa consecinţelor juridice, cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii de fals, denotă lipsa tipicităţii faptei şi implicit îl absolvă pe E. de răspundere penală. Astfel că nici inculpatul A. nu poate fi acuzat de instigare la infracţiunea de fals intelectual.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 noiembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi s-a acordat termen pentru data de 10 decembrie 2020.

IV. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În cauză, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., menţionând, în esenţă, că nu poate fi considerată instigare faptul că l-a chemat pe inculpatul E. la universitate, fapta sa neputând fi încadrată ca fiind o instigare tipică la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual de către inculpatul E..

Pe de altă parte, a susţinut că infracţiunea de fals intelectual reţinută în sarcina inculpatului E. nu este prevăzută de legea penală, întrucât îi lipseşte elementul material al laturii obiective, fapta fiind săvârşită sub supravegherea organelor de anchetă, neputând produce consecinţe juridice.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor de tipicitate pentru infracţiunea de instigare la fals intelectual, reţinută în sarcina inculpatului A..

Astfel, instanţa de apel a reţinut, printre altele, următoarele:"probele atestă că inculpatul A. este cel care a insistat ca inculpatul E. să vină la facultate în data de 07 iunie 2016, că a purtat cu acesta o discuţie în birou unde se afla şi K. şi că, imediat după, s-a deplasat la secretariat unde a completat cataloagele la dictarea secretarei H. fără să ceară nicio explicaţie acesteia din urmă, elemente de fapt care fundamentează acuzaţia adusă inculpatului A. în sensul că l-ar fi instigat să noteze în fals pe studentul în legătură cu care se derulau cercetările şi că ambii inculpaţi cunoşteau faptul că notele sunt nereale.

Relevant pentru stabilirea poziţiei subiective a inculpaţilor D. şi E. este faptul că apărările promovate de aceştia au fost infirmate de martori, angajaţi ai instituţiei de învăţământ, susţinerile contrare ale acestora fiind unele pro causa.

Astfel, martora L. a precizat că doar ea şi martora H. operau în catalogul electronic şi că nu a existat nicio situaţie în care acesta să fie completat anterior catalogului scriptic, afirmând explicit "niciodată nu treceam notele în sistem fără să fie trecute în catalog". Faptul că în precedent s-a întâmplat ca inculpatul E. să lase la secretariat liste cu note nu schimbă cu nimic această situaţie, dat fiind că niciuna dintre secretare nu a susţinut că notele din listă ar fi fost trecute în catalogul electronic înaintea înscrierii în catalogul scriptic, dimpotrivă. De altfel, s-a observat că apărarea se bazează pe situaţii reale, respectiv faptul că inculpatul E. a lăsat în precedent liste cu note la secretariat fără a le trece în catalog pentru a da posibilitatea informării studenţilor şi a încercat să inducă convingerea că în astfel de situaţii secretarele menţionau notele respective în sistemul electronic, înaintea celui scriptic, însă acest mod de lucru este infirmat categoric de cele două secretare.

Susţinerile celor doi în apărare, în sensul că ar fi crezut că notele sunt reale nu sunt credibile, în contextul în care ambii cunoşteau că se derulează cercetări în legătură cu o faptă penală comisă tocmai în legătură cu situaţia studentului respectiv, ceea ce naşte chiar o atenţie sporită unei persoane de bună-credinţă în verificarea exactităţii notării, cu atât mai mult cu cât notele vizau o situaţie şcolară din anul anterior şi erau mai multe, ceea ce exclude aşa-zisa "scăpare" fie ea şi culpabilă, nefiind credibil că din greşeală să fie omisă transcrierea mai multor note la acelaşi student şi această greşeală să fie observată la un an distanţă.

De altfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D. sunt probe directe care atestă că i s-a adus la cunoştinţă caracterul nereal al notelor, iar în privinţa inculpatului E. probele indirecte analizate conduc spre aceeaşi concluzie, cu atât mai mult cu cât subsecvent discuţiei purtate în biroul rectorului, K. l-a însoţit pe acesta la secretariat pentru a se asigura de transcrierea notelor. Nu în ultimul rând, este relevantă modalitatea conspirativă în care sunt purtate discuţiile legate de note şi faptul că inculpatul E. s-a asigurat de închiderea camerelor de supraveghere. Nu poate fi primită nici apărarea privind "asaltul autorităţilor" împotriva instituţiei de învăţământ, care nu se susţine nici la nivel probator, dar nici printr-un raţionament logic. Susţinerea însă relevă că inculpaţii au fost în mod fals încredinţaţi de faptul că în activitatea derulată în cadrul unei universităţi private ar putea acţiona după bunul plac fără ca autorităţile să aibă dreptul de a face verificări. Depoziţiile celor audiaţi au conturat practici discutabile cu privire la taxele de studii şi la susţinerea examinărilor, practici care sugerează că instituţia reprezenta o sursă de venituri, iar exigenţa pentru realizarea scopului real era una redusă, examinările constând în referate al căror autor era incert. Or, cu o astfel de atitudine, inculpaţii trebuiau să realizeze că sunt expuşi unor plângeri şi unor verificări din partea organelor statului."

În acest context, Înalta Curte reţine că recurentul a invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestuia vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracţiunii de instigare la fals intelectual.

Prin urmare, criticile menţionate în susţinerea recursului în casaţie nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia şi participaţia inculpatului la săvârşirea infracţiunii.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte constată că prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul nu a evidenţiat elemente de nelegalitate, ci a solicitat o reinterpretare a probelor, prin prisma unor critici comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond şi cu titlu de motive de apel.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 224/A din data de 25 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 lei, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., B. şi D. în sumă de câte 627 lei, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 224/A din data de 25 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 lei, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., B. şi D. în sumă de câte 627 lei, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 decembrie 2020.

GGC - GV