Stalking conviction affirmed; appellate review of final refusal of extraordinary appeal deemed inadmissible

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2020, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 605/A/2020 din data de 23 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 430 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea contestatorului privind suspendarea executării deciziei penale atacate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1657 din data de 4 octombrie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 208 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 160 de zile amendă penală şi, conform art. 61 alin. (2) din C. pen., s-a stabilit un cuantum al zilei-amendă de 20 RON, rezultând cuantumul total al zilelor amendă penală de 3.200 RON, pentru comiterea infracţiunii de hărţuire.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală cu amenda penală anterior aplicată, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen., respectiv dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. şi de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 200 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 208 alin. (2) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 150 de zile amendă penală şi, conform art. 61 alin. (2) din C. pen., s-a stabilit un cuantum al zilei-amendă de 20 RON, rezultând cuantumul total al zilelor amendă penală de 3.000 RON, pentru comiterea infracţiunii de hărţuire.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală cu amenda penală anterior aplicată, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen., respectiv dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. şi de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 200 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-au contopit cele două pedepse cu amenda penală şi s-a aplicat inculpatului amenda penală cea mai grea, de 3.200 RON, la care s-a adăugat o treime din cealaltă amendă, respectiv de 1.000 RON, rezultând pedeapsa finală de 4.200 RON amendă penală.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-au contopit pedepsele complementare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen., respectiv dreptul de a comunica cu persoana vătămată B. şi de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 200 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 19 şi următoarele din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., cu referire la art. 1349 şi art. 1357 şi următoarele din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea inculpatului de obligare a persoanei vătămate şi a martorilor C. şi D. la plata de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., solicitând admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pronunţându-se o nouă hotărâre, să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii.

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum prevede art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a constatat următoarele:

Instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă probelor administrate, respectiv declaraţiile inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile martorilor D., C., E. şi F. (aceste două martore având identitatea protejată, numele fiind acordate în cursul urmăririi penale), G., H., I., înscrisurile, adresa nr. x/30 martie 2017 a Unităţii Teritoriale de Analiză a Informaţiilor Cluj-Napoca (instituţie ce a analizat informaţiile transmise de furnizorii de servicii de comunicaţie).

Între inculpat şi persoana vătămată a existat o relaţie de concubinaj, care a durat aproximativ 12 ani, iar după despărţirea asumată ca fiind finală, din anul 2014, inculpatul a început să o urmărească pe persoana vătămată cu autoturismul său marca x cu numărul x. Totodată, acesta le-a supravegheat şi ameninţat atât pe persoana vătămată, cât şi pe fiica ei, D..

Persoana vătămată a declarat că inculpatul i-a adresat ameninţări pe numărul ei de telefon mobil x de pe numerele de telefon folosite de inculpat, x şi x. Mesajele SMS transmise de inculpat persoanei vătămate B. au fost transcrise şi depuse de aceasta la dosarul de urmărire penală, acestea datând din perioada martie - aprilie 2016 şi martie - octombrie 2014. De asemenea, tot din înscrisurile depuse de persoana vătămată la dosar a reieşit apelarea acesteia de aproximativ 580 de ori în iulie 2015. Conţinutul mesajelor transmise de inculpat persoanei vătămate cuprind jigniri şi ameninţări, cele mai multe insinuate, precum şi referiri la un e-mail transmis de inculpat la locul de muncă al fiicei persoanei vătămate, e-mail ce a fost depus la rândul său la dosarul de urmărire penală. Prin acest e-mail inculpatul comunica angajatorului martorei D., J. SA - agenţia Calea x-Napoca, faptul că martora nu şi-ar îndeplini atribuţiile în mod corespunzător, faptul că ar fi afectată emoţional, că ar suferi de boli cronice grave, că ar fi pierdut o sarcină recent ceea ce ar fi condus la un dezechilibru emoţional şi psihic, care necesită tratament, faptul că acest lucru periclitează activitatea angajatorului martorei, aducând prejudicii materiale şi o imagine negativă firmei, clienţii fiind nemulţumiţi deoarece martora ar fi fost absentă şi vizibil obosită pe parcursul zilei de lucru. Din acelaşi înscris a mai rezultat faptul că la locul de muncă al martorei se prezentau adesea prietene ale ei, care stau mult în agenţie şi afectează activitatea, că martora ar fi oferit servicii sexuale în schimbul unor avantaje materiale şi că limbajul martorei la locul de muncă este orientat pe activitatea sexuală şi pune în dificultate clienţii; martora s-ar afla într-o situaţie financiară dificilă, a făcut împrumuturi de la persoane care îi cer banii înapoi prin mijloace de constrângere, apelând de multe ori la sumele încasate la serviciu.

Martora D. a declarat că relaţia mamei sale cu inculpatul a început în anul 2001, iar inculpatul a locuit în locuinţa persoanei vătămate aproximativ doi ani, până la terminarea unei case în Făget. În anul 2005, persoana vătămată şi martora s-au mutat în casa inculpatului, iar în anul 2012, inculpatul le-a dat afară, când a aflat că şi-au cumpărat un apartament în localitatea Floreşti. Persoana vătămată şi martora s-au mutat în Floreşti, iar inculpatul venea noaptea, o striga pe persoana vătămată, o suna la telefon sau îi trimitea mesaje, cerându-i să se întoarcă acasă. Martora a mai declarat că, în perioada 2014 - 2015, inculpatul a venit de mai multe ori la locul ei de muncă, pentru a-i cere martorei să îi spună persoanei vătămate să se întoarcă în locuinţa lui. Totodată, martora a arătat că inculpatul o urmărea şi o supraveghea pe persoana vătămată la locul ei de muncă, respectiv K., precum şi la locuinţa sa. Martora a declarat că, în cursul anului 2014, după ce mama sa s-a despărţit de inculpat, a găsit furtunul de frână al autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, aparţinând martorei, rupt, bănuind, alături de persoana vătămată, că inculpatul l-a rupt, întrucât, în aceeaşi perioadă, persoana vătămată a primit un mesaj de la inculpat cu următorul conţinut: o să ţi se umple faţa de lacrimi şi sufletul de durere pentru cineva drag. Martora a precizat că acţiunile inculpatului i-au provocat temere şi ei şi mamei sale, iar persoana vătămată şi-a schimbat de mai multe ori numărul de telefon şi a părăsit locuinţa din Floreşti.

Conform susţinerilor persoanei vătămate, inculpatul a urmărit-o din perioada de după despărţire până în anul 2016, când a formulat plângerea penală, atât în zona unde locuia, dar şi în zona unde lucra la acel moment la magazinul K. de pe str. x din Cluj-Napoca. Tot din declaraţia persoanei vătămate a reieşit că inculpatul, începând cu anul 2014 şi până în aprilie 2016 (când persoana vătămată a formulat plângerea penală şi de când inculpatul s-a oprit din acţiunile de hărţuire) a trimis scrisori de ameninţare părinţilor persoanei vătămate acasă, la locuinţa ei şi la locul său de muncă, acestea din urmă fiind ataşate dosarului, trimiţând în acelaşi timp şi mesaje de ameninţare în format electronic pe telefon.

Martorele C., E. şi F. au confirmat că persoana vătămată se plângea, la locul de muncă, de apariţia inculpatului, spunându-le că acesta o urmăreşte.

Martorii G., H. şi I. au prezentat o stare de fapt din care a rezultat că persoana vătămată şi inculpatul duceau o viaţă de cuplu normală, în care se regăseau şi certuri, iar plecarea persoanei vătămate din domiciliul comun s-a datorat împrejurării că inculpatul a refuzat să îi doneze o parte a locuinţei. S-a reţinut că împrejurarea că inculpatul şi persoana vătămată duceau o viaţă de cuplu normală este irelevantă, întrucât obiectul judecăţii îl constituie acţiunile inculpatului după plecarea persoanei vătămate din locuinţă, iar cauza plecării din locuinţă, chiar reală de ar fi, nu prezintă relevanţă din perspectiva acţiunilor inculpatului. Din declaraţiile martorilor, alături de declaraţiile inculpatului, a rezultat că inculpatul o căuta pe persoana vătămată pentru a-şi recupera bunuri pe care iniţial i le-a dăruit, adică un televizor, un scaun, un telefon şi un inel. Instanţa de apel a reţinut că invocarea acestui motiv de către inculpat, pentru a justifica căutarea repetată a persoanei vătămate, chiar real de a fi, are chipul unui pretext, având în vedere natura, importanţa şi valoarea bunurilor, precum şi împrejurarea că inculpatul trebuia şi putea să apeleze la organele judiciare pentru valorificarea pretenţiilor sale.

S-a reţinut că este cert că persoana vătămată şi inculpatul au avut o relaţie de lungă durată bazată, cel puţin o parte din ea, pe sentimente de afecţiune, iar despărţirea dintre cei doi l-a nemulţumit pe inculpat. Acesta a făcut eforturi pentru a o determina persoana vătămată să se întoarcă în locuinţa comună, însă, din probe, a rezultat că hotărârea persoanei vătămate de a se despărţi de inculpat a fost una irevocabilă. În acest context, inculpatul a căutat-o pe persoana vătămată fie la locuinţa ei din Floreşti, fie la locul de muncă, în mod frecvent, pentru a o vedea şi a fi văzut, împrejurare care constituie o urmărire fără drept. Concomitent, inculpatul a iniţiat sute de apeluri telefonice către persoana vătămată şi a expediat sute de mesaje SMS cu un cuprins revendicativ, jignitor, obscen sau cu aparenţă ameninţătoare, iar toate acestea, prin frecvenţă şi conţinut, au indus persoanei vătămate o stare de temere.

Apărarea a arătat că nu a existat o stare reală de temere de vreme ce persoana vătămată îl cunoştea pe inculpat şi ştia că nu îi va face vreun rău, iar în perioada relevantă s-a întors la inculpat pentru o perioadă scurtă de timp. Instanţa a reţinut că aceste aserţiuni pot fi reţinute cu privire la începutul acţiunilor inculpatului şi pot justifica eforturile inculpatului de a o readuce pe persoana vătămată în locuinţa sa, motiv pentru care persoana vătămată nici nu a sesizat organele judiciare de la început, dar această din urmă împrejurare înlătură şi explicaţia oferită de către inculpat cu privire la caracterul vindicativ al plângerii penale. Însă, ulterior, inculpatul şi-a intensificat apariţiile în preajma persoanei vătămate, precum şi frecvenţa mesajelor SMS sau a apelurilor telefonice, ceea ce, pentru orice persoană rezonabilă, nu poate constitui decât un motiv de îngrijorare care, cu trecerea timpului, se transformă în temere. Iar această transformare nu este relevată doar de construcţii argumentative teoretice, ci rezultă în mod nemijlocit din două probe: din conţinutul e-mailului trimis de către inculpat angajatorului fiicei persoanei vătămate (pe care, de altfel, a căutat-o la locul de muncă pentru o convinge să îl ajute să se împace cu persoana vătămată) rezultă, fără îndoială, că inculpatul a urmărit să denigreze martora şi să îi provoace o stare de disconfort, adică să provoace o vătămare a integrităţii psihice fiicei persoanei vătămate şi, implicit, acesteia din urmă; după despărţirea persoanei vătămate de către inculpat, în cursul anului 2014, persoana vătămată şi martora au găsit furtunul de frână al autovehiculului cu numărul de înmatriculare x aparţinând martorei, rupt, bănuind că inculpatul l-a rupt, întrucât, în aceeaşi perioadă, persoana vătămată a primit un mesaj de la inculpat cu următorul conţinut: o să ţi se umple faţa de lacrimi şi sufletul de durere pentru cineva drag. Starea de temere a rezultat din însăşi bănuiala persoanei vătămate cu privire la faptul că inculpatul ar fi putut întreprinde acţiuni vătămătoare pentru integritatea fizică a fiicei sale.

Infracţiunea de hărţuire prezintă o incriminare nouă, care are menirea de a răspunde unor cazuri apărute în practică şi este o faptă îndreptată contra libertăţii psihice a persoanei, o specie insidioasă de ameninţare.

Hărţuirea este o infracţiune cu conţinut alternativ, respectiv o variantă tip, cea de la alin. (1), care reglementează acţiunile de urmărire şi supraveghere a victimei, fără drept sau interes legitim, distinctă de varianta specială de la alin. (2), care se referă la efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă. Apelurile telefonice se referă atât la reţelele fixe, cât şi la reţelele de telefonie mobilă, iar comunicările prin mijloace de transmitere la distanţă se referă la o gamă largă de posibilităţi tehnologice.

Condiţia esenţială a elementului material este ca frecvenţa sau conţinutul apelurilor sau comunicării să fie deosebite, astfel încât să cauzeze temere unei persoane. De fapt, urmarea imediată este lezarea libertăţii psihice a persoanei prin cauzarea unei stări de temere.

Spre deosebire de ameninţare, unde urmarea este o stare de pericol, în cazul hărţuirii urmarea imediată este, aşadar, un rezultat. Diferenţa este firească, având în vedere că, în cazul ameninţării, mesajul de pericol este explicit şi, ca atare, este implicit vătămător, pe când, în cazul hărţuirii, mesajul de pericol este insidios şi, ca atare, el este vătămător doar în măsura în care, prin insistenţă sau consistenţă, îşi produce efectul, respectiv cauzează o temere.

Din această perspectivă, a diferenţei între ameninţare şi hărţuire este importantă şi menţiunea finală de la alin. (2) al art. 208 din C. pen.: "... dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.". Precizarea vizează în special infracţiunea de ameninţare, pentru care legiuitorul a prevăzut o sancţiune mai severă.

Cu alte cuvinte, dacă în cadrul apelurilor telefonice sau în cadrul celorlalte tipuri de comunicări, mesajul de pericol devine explicit şi se referă la comiterea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, fapta va fi încadrată la infracţiunea de ameninţare, iar dacă frecvenţa comunicărilor ori apelurilor sau conţinutul acestora cauzează o temere, suntem în prezenţa unei infracţiuni de hărţuire.

În cauza supusă analizei, actele de urmărire a persoanei vătămate la locul de muncă sau acasă şi transmiterea mesajelor cu caracter jignitor ori obscen sau insinuând diverse pericole potenţiale, sunt conjugate cu acte de denigrare publică, cum ar fi scrisoarea trimisă la locul de muncă al fiicei persoanei vătămate, faptă care nu poate fi înţeleasă decât prin grija inculpatului de a produce un rezultat vătămător.

Nu a fost primită apărarea inculpatului care a susţinut că persoana vătămată putea să oprească acţiunile acestuia şi să înlăture pretinsa stare de temere prin blocarea numărului de telefon, fiind în măsură să pună capăt acestui comportament, întrucât inculpatul este cel care ar fi trebuit să se abţină sau să oprească activităţile de hărţuire prin sistarea transmiterii de mesaje SMS sau de apelare a persoanei vătămate ori de a nu mai căuta să fie în preajma acesteia. De altfel, nici nu se poate reproşa persoanei vătămate că, în lipsa unor diligenţe specifice, în raport de obiectul cauzei, ar fi încurajat activitatea ilicită a inculpatului.

Cu privire la individualizarea pedepselor, s-a reţinut că instanţa de fond a identificat în mod judicios criteriile legale relevante, reţinând gravitatea faptelor prin întinderea lor în timp şi prin diversitatea modalităţilor de săvârşire, pe fondul emoţiilor generate de despărţirea persoanei vătămate de inculpat. Având în vedere vârsta inculpatului şi lipsa antecedentelor penale s-a considerat că este justificată aplicarea pedepselor cu amendă penală, în cuantumul şi condiţiile stabilite de instanţa de fond. În raport de natura infracţiunilor şi rezultatele produse, s-a apreciat că sunt pe deplin justificate şi pedepsele complementare.

În ceea ce priveşte daunele morale, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acţiunii penale. Art. 1381 din C. civ. prevede că orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile privind executarea, transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.

În raport de considerentele de fapt şi de drept mai sus reţinute, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1357 din C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului, respectiv existenţa faptei ilicite (în cauză, totodată infracţiune, de hărţuire), vinovăţia inculpatului (îmbrăcând în situaţia de faţă forma intenţiei directe), prejudiciul (a cărui întindere urmează a fi analizată) şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (care se desprinde din ansamblul probator administrat în cauză).

Dispoziţiile art. 1381 din C. civ. nu fac distincţie în privinţa naturii patrimoniale sau nepatrimoniale a prejudiciului. Ca şi consecinţă, atât prejudiciul patrimonial, cât şi cel nepatrimonial reprezintă elemente structurale ale răspunderii civile delictuale, alături de cele deja menţionate.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, instanţa a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a instanţelor naţionale, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, caracterul şi importanţa valorii nepatrimoniale lezate, situaţia personală şi vârsta victimei, precum şi măsura în care acesteia i-a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

Existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

S-a reţinut că, în speţă, instanţa fond a apreciat în mod judicios cu privire la suma de 10.000 de RON ca şi cuantum al daunelor morale, având în vedere durata stărilor de tensiune, anxietate, insecuritate şi temere la care a fost supusă persoana vătămată de către inculpat.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 605/A din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul formulat de către inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1657 din data de 4 octombrie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pe motiv că în cauză exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, care nu a fost avută în vedere la analiza apelului promovat în cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale pronunţate în apel şi judecându-se cauza, să se ia act de dispoziţiile legale privind cauza de nepedepsire.

Toate celelalte memorii depuse de contestator sunt în esenţă aceleaşi, respectiv judecătorii trebuie să dea dovadă de imparţialitate, obiectivitate, care nu pot fi reproduse integral, întrucât se referă la aceleaşi aspecte şi nu au legătură cu contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, care are reguli stricte de admisibilitate, doar în situaţie de eroare judiciară sau de neluare în considerare a unor dispoziţiile legale care trebuiau aplicate în faza de judecată a apelului.

Analizând contestaţia în anulare declarată, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 426 lit. a) - i) din C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive. Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că petentul îşi întemeiază contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

De asemenea, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit Deciziei penale nr. 605 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, între contestator şi persoana vătămată a existat o relaţie de concubinaj care a durat circa 12 ani, iar după despărţire, contestatorul a început să o urmărească pe persoana vătămată cu autoturismul proprietatea sa, să o supravegheze şi să o ameninţe atât pe aceasta, cât şi pe fiica persoanei vătămate, D.. Contestatorul i-a adresat persoanei vătămate ameninţări pe numărul de telefon mobil proprietatea acesteia, prin mesaje transmise de acesta, care au fost transcrise şi depuse de persoana vătămată la dosarul de urmărire penală, aceste mesaje fiind expediate în perioada martie - aprilie 2016. Conţinutul mesajelor transmise de contestator persoanei vătămate cuprind jigniri şi ameninţări. Aceste împrejurări au rezultat din conţinutul mesajelor trimise de contestator pe telefonul persoanei vătămate, precum şi angajatorului acesteia şi declaraţiile martorilor D., C., E., F., G., H. şi I..

Hărţuirea, aşa cum s-a reţinut prin decizia contestată de petent, este o infracţiune cu conţinut alternativ, respectiv o variantă tip, cea de la alin. (1), care reglementează acţiunile de urmărire şi de supraveghere a unei persoane, fără drept sau interes legitim, deosebită de varianta specială de la alin. (2), care se referă la efectuarea de apeluri telefonie sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă.

Condiţia esenţială a elementului material al infracţiunii este ca apelurile sau mesajele să cauzeze o temere unei persoane, având ca urmare lezarea libertăţii psihice a persoanei prin cauzarea unei stări de temere.

Din probele administrate în cauză a rezultat că actele de urmărire a persoanei vătămate la locul de muncă sau acasă şi transmiterea mesajelor cu caracter jignitor ori obscen sau insinuând diverse pericole potenţiale, sunt în măsură să conducă la o denigrare publică a persoanei vătămate, fapte care nu pot fi caracterizate decât în sensul că petentul a urmărit să producă persoanei vătămate un rezultat vătămător.

S-a reţinut că din starea de fapt prezentată în detaliu în hotărârea instanţei de fond, precum şi în decizia pronunţată în apel rezultă cu certitudine că petentul a comis infracţiunea de hărţuire, aşa cum corect a fost reţinută în sarcina acestuia şi că în cauză nu există o dispoziţie legală de nepedepsire, aşa cum invocă contestatorul, care nici nu a fost concretizată de acesta, doar a amintit dispoziţia legală pe care îşi bazează contestaţia în anulare, fără să precizeze în concret care ar fi cauza de nepedepsire neluată în considerare de către instanţa de apel.

Având în vedere că în cauză nu a fost precizată de către contestator cauza de nepedepsire, iar instanţa care a analizat contestaţia formulată de acesta nu a identificat din oficiu o asemenea cauză, pentru motivele ce s-au arătat în detaliu, în baza art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A., iar în baza art. 430 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea contestatorului privind suspendarea executării deciziei penale atacate.

Împotriva Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a declarat apel A..

La termenul din data de 10 noiembrie 2020, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, având în vedere că aceasta a fost declarată împotriva unei hotărâri pronunţate cu ocazia soluţionării unei contestaţii în anulare împotriva unei decizii pronunţate în apel.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu apelul formulat de A. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia penală nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 605/A/2020 din data de 23 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2018.

Având în vedere că, în cauză, contestaţia în anulare a fost formulată împotriva hotărârii rămasă definitivă în faţa instanţei de apel, în mod corect aceasta a fost soluţionată printr-o decizie, în procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, hotărâre care este definitivă.

Dispoziţiilor art. 408 din C. proc. pen. prevăd care sunt hotărârile supuse apelului. Astfel, conform prevederilor menţionate, "(1) sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. (2) încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. (3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor".

Drept urmare, în privinţa Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2020, care este definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării căii ordinare de atac a apelului.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 421 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., urmează să respingă, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul A. împotriva Deciziei penale nr. 912/A din data de 2 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Obligă apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 noiembrie 2020.

GGC - CL