Extraordinary appeal annulment rulings are final; appeals against them inadmissible, with costs awarded.

Deliberând asupra apelurilor declarate de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2020:

Prin Decizia penală nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2020, s-au respins contestaţiile în anulare formulate de contestatorii C., A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, ca nefondate. În baza art. 275 alin. (2), (4) din C. proc. pen., au fost obligaţi fiecare dintre contestatori la câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că la data de 9.03.2020, sub nr. x/2020 a fost înregistrată pe rolul instanţei contestaţia în anulare formulată de contestatorii C., A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11.12.2019 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea cererii, contestatorii au solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi modificarea, în parte, a hotărârii fondului şi, în rejudecare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, întrucât anterior pronunţării deciziei în apel, a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Curtea, examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiilor în anulare formulate de contestatorii C., A. şi B., prin prisma dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la actele şi lucrările dosarului, a apreciat că acestea sunt inadmisibile în considerarea argumentelor prezentate în continuare.

Potrivit disp. art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa admite în principiu contestaţia în anulare atunci când cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prev. de art. 426 din C. proc. pen., iar în sprijinul contestaţiei se invocă ori se depun dovezi care sunt la dosar.

Preliminar, Curtea a constatat că prin Decizia RIL nr. 10/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

În cazul succesiunii de legi penale, prescripţia răspunderii penale se analizează în funcţie de legea penală stabilită ca lege penală mai favorabilă, întrucât legea penală se aplică global şi nu pe instituţii de drept penal.

De asemenea, Curtea a precizat că această cale de atac extraordinară a contestaţiei în anulare vizează repararea unor erori de procedură şi nu de judecată şi nu poate fi repus în discuţie fondul cauzei, deci nu se poate reanaliza pe calea contestaţiei în anulare greşita identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile. Astfel, obiectul probaţiunii în contestaţia în anulare, în cazul invocării cazului prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale până la soluţionarea procesului penal de instanţa de apel, nu poate privi existenţa unei norme penale, ci, eventual, existenţa unor cazuri de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.

Raportat la motivele invocate de contestatoarea B., prin sentinţa instanţei de fond, menţinută prin decizia instanţei de control judiciar, s-a stabilit că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este legea veche, anterioară intrării în vigoare a Noului C. pen., respectiv C. pen. din 1969 în ceea ce priveşte infracţiunile de înşelăciune, complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals material în înscrisuri oficiale, respectiv art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind dispusă condamnarea acesteia doar pentru infracţiunile de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi 3 şi 5 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (93 acte materiale) şi infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru infracţiunile de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (241 acte materiale) şi complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 26 raportat la art. 288 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (7 acte materiale), fiind dispusă încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

După cum s-a precizat anterior, pe calea contestaţiei în anulare nu poate fi repus în discuţie fondul cauzei, deci nu se poate reanaliza pe calea contestaţiei în anulare greşita identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile şi nici nu pot fi îndreptate erorile de judecată, ci doar cele de procedură. Astfel, cele statuate de instanţa de fond şi, implicit, de cea de apel prin menţinerea sentinţei pronunţate în primă instanţă, în ceea ce priveşte data epuizării fiecăreia dintre cele două infracţiuni cu privire la care inculpata a fost condamnată nu pot fi reanalizate pe calea contestaţiei în anulare.

Raportat la dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. a) şi art. 124 din C. pen. din 1969 în forma anterioară modificării intervenite prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, Curtea a reţinut că atât în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin raportare la maximul special de 20 de ani închisoare prevăzut de art. 215 alin. (5) din C. pen. din 1969 şi de art. 7 din Legea nr. 39/2003) termenul special de prescripţie a răspunderii penale este de 22 ani şi 6 luni (adică termenul general de 15 ani la care se adaugă jumătate din acesta).

Astfel, raportat la data epuizării infracţiunilor menţionate, reţinute prin decizia atacată, respectiv octombrie 2010, Curtea a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-ar fi împlinit la data de 1 martie 2033, astfel că susţinerile contestatoarei sunt nefondate.

Raportat la motivele invocate de contestatorul A., prin sentinţa instanţei de fond, menţinută prin decizia instanţei de control judiciar, s-a stabilit că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este legea veche, anterioară intrării în vigoare a Noului C. pen., respectiv C. pen. din 1969 în ceea ce priveşte infracţiunile de complicitate la înşelăciune, complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals material în înscrisuri oficiale, respectiv art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind dispusă condamnarea acesteia doar pentru infracţiunile de complicitate la înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi 3 şi 5 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (93 acte materiale) şi infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pentru infracţiunile de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (241 acte materiale) şi complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 26 raportat la art. 288 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (7 acte materiale), fiind dispusă încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Păstrând aceleaşi consideraţii teoretice menţionate în cazul contestatoarei B., raportat la dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. a) şi art. 124 din C. pen. din 1969 în forma anterioară modificării intervenite prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, Curtea a reţinut că atât în ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la înşelăciune, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin raportare la maximul special de 20 de ani închisoare prevăzut de art. 215 alin. (5) din C. pen. din 1969 şi de art. 7 din Legea nr. 39/2003) termenul special de prescripţie a răspunderii penale este de 22 ani şi 6 luni (adică termenul general de 15 ani la care se adaugă jumătate din acesta). Astfel, raportat la data epuizării infracţiunilor menţionate, reţinute prin decizia atacată, respectiv octombrie 2010, Curtea a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-ar fi împlinit la data de 1 martie 2033, astfel că susţinerile contestatorului sunt nefondate.

Faţă de cele reţinute, Curtea a respins contestaţiile în anulare formulate de contestatorii C., A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A11.12.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a Penală, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii penale contestatorii B. şi A. au formulat apel, solicitând admiterea demersului judiciar, apreciind că sunt admisibile în raport cu dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., iar pe fond admiterea contestaţiei în anulare promovate arătând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate.

Examinând apelurile declarate de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2020, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Preliminar analizării apelurilor formulate de contestatorii A. şi B., Înalta Curte învederează că în concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse vreunei căi de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 din C. proc. pen.: a) dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire de dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 din C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţiile alin. (4) potrivit cărora "Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă" sunt integrate în economia acestui text de lege.

Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

De asemenea, articolul 408 alin. (1) din C. proc. pen. se referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorii A. şi B. au formulat apel împotriva Deciziei penale nr. 622/A din 2 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, prin care a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de către contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11.12.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală.

Mai mult, prin Decizia nr. 5 din 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015 a stabilit că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

Or, în cauză, contestatorii A. şi B. au formulat apel împotriva Deciziei penale nr. 622/A din 2 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, prin care a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de către aceştia împotriva Deciziei penale nr. 1662/A din 11.12.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, decizie definitivă.

Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, precum şi în raport cu circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatorii A. şi B. au declarat o cale de atac împotriva unei soluţii nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, au încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege. Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept. Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Prin urmare, în cauză, Înalta Curte şi-a format convingerea că apelul formulat de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei penale definitive nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2020, este inadmisibil, sens în care va proceda în consecinţă.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obligă apelanţii la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii A. şi B., în sumă de câte 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 622/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă apelanţii la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii A. şi B., în sumă de câte 627 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 octombrie 2020.

GGC - CL