Defamation and right to reputation versus freedom of expression in reporting on criminal proceedings without factual basis for specific allegations

Şedinţa publică din data de 14 mai 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1341/20.06.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi E., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul A. a deţinut funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, fiind suspendat din profesie de către Consiliul Superior al Magistraturii în data de 23.04.2010, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa de către Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În comunicatul de presă nr. 131/VIII/3/23.04.2010 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu ocazia punerii în mişcare a acţiunii penale, s-a menţionat că în sarcina reclamantului A. s-au reţinut infracţiunile de luare de mită şi de constituire a unui grup infracţional organizat, precum şi trei infracţiuni de favorizare a infractorului.

Din verificarea sistemului Ecris a rezultat că prin sentinţa penală pronunţată în data de 10.02.2012 de Curtea de Apel Braşov, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate reclamantului pentru unele din faptele menţionate anterior şi s-a dispus aplicarea pedepsei principale celei mai grea de 5 ani închisoare, ce a fost sporită la 6 ani închisoare, alături de care a fost aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de magistrat, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a exercitat calea de atac a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul nefiind soluţionat până la data pronunţării sentinţei civile.

Prin promovarea prezentei acţiuni civile, reclamantul a solicitat autorităţilor judiciare impunerea unei ingerinţe în libertatea de exprimare a pârâţilor, apreciind că aceasta s-a făcut cu încălcarea onoarei, demnităţii, reputaţiei şi vieţii sale private.

Tribunalul a reţinut că limitarea dreptului la liberă exprimare este prevăzută de o lege previzibilă şi accesibilă şi că poate urmări protecţia reputaţiei şi a drepturilor altor persoane, fiind însă necesar a se cerceta dacă, în cazul concret dedus judecăţii, această limitare este necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului indicat.

Condiţia "necesităţii într-o societate democratică" impune să se determine dacă limitarea dreptului la liberă exprimare corespunde "unei nevoi sociale imperioase", urmând a se statua asupra păstrării unui just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie şi la viaţă privată al reclamantului, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie.

Pentru a statua asupra existenţei unei nevoi sociale imperioase pentru impunerea limitării dreptului la liberă exprimare al pârâţilor, trebuie pornit de la rolul presei într-o societate democratică.

Având în vedere faptul că cel mai adesea informaţiile se transmit prin presă, instanţa europeană a subliniat mereu în jurisprudenţa sa că, din moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, garanţiile acordate presei au o importanţă cu totul deosebită (cauza Goodwin contra Regatului Unit). În cauza Lingens contra Austriei, Curtea a precizat rolul presei astfel: "Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altuia, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi în cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa care constă în a difuza se adaugă dreptul pentru public de a primi aceste informaţii".

Tribunalul nu a negat faptul că articolele au fost redactate într-un stil virulent, fiind folosiţi termeni defăimători, ce inerent produc repercusiuni deosebit de negative în persoana reclamantului, evidenţiate şi de martorii audiaţi în dosar, însă în prezenta cauză, prioritatea drepturilor în discuţie - dreptul la liberă exprimare, aparţinând pârâţilor, şi dreptul la reputaţie şi viaţă privată, aparţinând reclamantului, se impune a fi stabilită în favoarea pârâţilor, aceştia având obligaţia de a furniza comunităţii informaţii de interes general, dacă au o minimă bază factuală, fiind sub protecţia art. 10 din Convenţie chiar şi în eventualul mod exagerat de redactare a articolelor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul A., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, respectiv hotărârea instanţei de fond nu este motivată, instanţa limitându-se la a expune o serie de paragrafe din hotărâri CEDO privind libertatea de exprimare în cauze care sunt total diferite de cea din speţa de faţă şi în ciuda importanţei rolului presei într-o societate democratică, un jurnalist rămâne totuşi un cetăţean obişnuit, obligat să respecte dreptul constituţional la exprimare, drept exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.

Prin decizia civilă nr. 401 A din 12.11.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1341/20.06.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. B. S.R.L., C., D. şi E.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Cererea introductivă de instanţă formulată de apelant are ca temei juridic dispoziţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

Sentinţa tribunalului respectă cerinţele art. 261 C. proc. civ., fiind temeinic motivată, cu respectarea cerinţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, considerentele sentinţei făcând posibil controlul judiciar.

Faţă de temeiul juridic indicat de apelant, cererea sa trebuia să conducă la întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi persoana care a săvârşit fapta ilicită să aibă discernământ valabil.

Cum apelantul a invocat şi dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său acesta era obligat să îndeplinească îndeplinirea a două condiţii speciale, respectiv existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de către comitent.

În stabilirea existenţei unei fapte ilicite este necesar ca articolele incriminate de apelant să încalce principiile constituţionale şi principiile rezultate din blocul de convenţionalitate constituit din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În mod corect tribunalul a reţinut că art. 30 din Constituţia României a stabilit limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare prin instituirea inviolabilităţii sale cu limitarea cuprinsă în alin. (6) menţionată şi de apelant în motivele sale de apel, că nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private şi dreptului la propria imagine.

Între dreptul la liberă exprimare consacrat de Constituţie şi de art. 10 din Convenţie şi dreptul la reputaţie şi viaţă privată invocat de apelant, în mod corect tribunalul a stabilit că intimaţii - pârâţi aveau obligaţia de a furniza comunităţii informaţii de interes general, informaţii care aveau o bază factuală, respectiv două comunicate ale DNA, un comunicat de presă nr. 131/VIII/23.04.2010 şi un al doilea din 16.07.2010 nr. 287/VIII/3.

Tribunalul a făcut cuvenita distincţie între "fapte" şi "judecăţi de valoare", aşa cum aceste noţiuni sunt concretizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, distincţie ce corespunde celei realizate în chiar textul art. 10 CEDO:

"libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei". Calificarea unui articol de presă ca fiind de natură factuală sau o judecată de valoare revine în primul rând instanţelor care au în acest sens o marjă de apreciere - cauza Prager şi Oberschlick contra Austriei şi cauza Pedersen şi Baadsgard contra Danemarcei.

Buna-credinţă a intimaţilor a fost reţinută de tribunal, apreciindu-se că pârâţii au reprodus informaţiile culese inserând şi judecăţi de valoare pornind de la comunicatele de presă furnizate de Direcţia Naţională Anticorupţie, aceste informaţii fiind trecute prin filtrul propriei lor experienţe profesionale şi de viaţă. Sub acest aspect, trebuie menţionată cauza Busuioc contra Moldovei, unde Curtea a apreciat că folosirea unui limbaj colorat în descrierea unor fapte adevărate şi caracterizarea unei persoane reprezintă judecăţi de valoare.

Nu trebuie omisă calitatea pe care apelantul o avea la momentul emiterii articolelor incriminate. Activitatea procurorilor, asimilaţi în jurisprudenţa Curţii de la Stasbourg situaţiei funcţionarilor publici, comportă o critică mai largă decât critica îndreptată împotriva unor persoane private, critică admisibilă dacă îi vizează pe aceştia în exerciţiul funcţiunii.

Apelantul a arătat că articolele în discuţie au reprezentat o adevărată campanie de denigrare şi de desfiinţare a imaginii sale. Cu privire la acest aspect, Curtea a arătat că este posibil ca exercitarea dreptului la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 să intre în conflict cu dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie. S-a subliniat că art. 6 instituie garanţia unei judecăţi echitabile şi presa trebuie, în anumite limite, să trateze subiecte legate de cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă consacrată în cauzele Worm contra Austriei, Roy şi Malaurie contra Franţei, conform căreia "jurnaliştii care scriu articole referitoare la proceduri penale în curs, trebuie să vegheze să nu depăşească limitele fixate în scopul unei bune administrări a justiţiei şi să respecte prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate".

În mod corect tribunalul a reţinut că judecăţile de valoare ale intimaţilor sunt în marja de exagerare şi provocare admisibilă în cadrul discursului jurnalistic, informaţiile aduse la cunoştinţa publicului bazându-se pe aspecte factuale de natură a conferi veridicitate informaţiilor prezentate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că obiectul acţiunii l-a constituit obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin publicarea unor informaţii false şi care au adus atingere gravă dreptului la onoare, reputaţie şi imagine, precum şi dreptului la viaţa privată şi de familie.

Hotărârea instanţei de apel nu este motivata, instanţa limitându-se la a expune o serie de paragrafe din hotărâri CEDO privind libertatea de exprimare în cauze care sunt total diferite de cea din speţa de fata.

Mai mult, instanţa a arătat în motivare că pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1000, alin. (3) C. civ., reclamantul trebuia să dovedească, pe lângă existenţa raportului de prepuşenie, şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de către comitent, articolele incriminate să încalce principiile constituţionale şi principiile rezultate de blocul de convenţionalitate constituit din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi Protocoalele adiţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O.

Cu toate acestea, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel,au admis faptul că prin publicarea articolelor au fost încălcate o serie de drepturi fundamentale apărate atât prin dispoziţiile dreptului intern cât şi prin dispoziţii ale CEDO, au stabilit o ierarhie a drepturilor fundamentale şi au acordat preferinţa dreptului la liberă exprimare, care ar fi mai important decât dreptul la reputaţie şi viaţa privată .

Instanţa a mai reţinut că pârâţii aveau obligaţia de a furniza comunităţii informaţii de interes general, fiind sub protecţia art. 10 din Convenţie, fiind permis şi un eventual mod exagerat de redactare a articolelor.

Însă, dintr-o simplă lecturare a articolelor în discuţii se poate observa cu uşurinţă că nu este vorba de un "mod exagerat de redactare", ci de o adevărată campanie de denigrare şi de desfiinţare a imaginii, în plus fiind expuse situaţii absolut neadevărate (de ex: ".. a fost surprins pe camerele video în timp ce întreţinea relaţii sexuale cu avocata F..), fiind prezentat ca fiind unul dintre magistraţii care "cereau favoruri sexuale pentru a interveni în dosare".

Aceste articole sunt "relatări" ale unor împrejurări total nedovedite în niciun mod de ziarişti şi infirmate de chiar actele dosarului penal.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut o situaţie de fapt inexistentă, apreciind ca veridice susţinerile din aceste articole, fără nicio baza factuală, ierarhizând, în mod nepermis, drepturi fundamentale ale Convenţiei Europene şi ignorând încălcarea cu vădita rea-credinţă a art. 8 din CEDO.

S-a susţinut că a făcut dovada existenţei faptei ilicite constând în încălcarea drepturilor fundamentale la onoare, demnitate şi viaţă privată.

Însăşi modalitatea de redactare a textelor, prin care în mod evident se sugerează că procurorul A. este vinovat de mai multe fapte de corupţie, înainte de fi început procesul penal, înainte de a exista o hotărâre definitivă în cauza ce face obiectul dosarului penal (cunoscut fiind faptul că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumat nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită), face dovada asupra relei credinţe, pârâţii având obligaţia deontologică de a aştepta rezultatul cercetărilor înainte de a face aprecieri cu privire la temeinicia acuzaţiilor. În scopul garantări prezumţiei de nevinovăţie, art. 6, parag. 2 din Convenţia Europeana cere ca reprezentanţii statului să se abţină de a face declaraţii publice în sensul că acuzatul este vinovat de săvârşirea unei anumite infracţiuni, înainte ca vinovăţia să fi fost în mod legal stabilită.

Opiniile şi informaţiile care privesc procedări penale în curs nu ar trebui să fie comunicate sau difuzate prin mass-media, decât dacă aceasta nu încalcă prezumţia de nevinovăţie a acuzatului (principiul nr. 2 din Recomandarea Comitetului de Miniştrii (2003) cu privire la difuzarea informaţiilor prin mass-media în legătură cu procedurile penale).

În ceea ce priveşte vinovăţia, nerealizarea în prealabil a unei verificări corespunzătoare a informaţiilor utilizate în articolele prezentate, faţă de gravitatea faptei şi de importanţa deosebită a valorilor vătămate, ce obligă jurnalistul să de dovadă de cea mai mare rigoare, relevă vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul constând în neglijenţa cu care a acţionat şi având în vedere că autorul faptei ilicite răspunde pentru culpa cea mai uşoară ~ culpa levissima.

In plus, după data de 16.07.2010 (data emiterii rechizitoriului), şi după ce ziariştii în cauză au fotocopiat dosarul-conform cererii din această cauză penală, articolele ulterioare au descris în mod mincinos o alta situaţie procesuală, indicând săvârşirea unei infracţiuni grave de corupţie, pentru a da o spectaculozitate ştirilor.

Dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 30 din Constituţie, i s-au impus şi unele limitări, alin. (6) prevăzând că "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei" . Libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Independent de calitatea reclamantului de magistrat la acel moment şi de acuzaţiile care îi erau aduse conform comunicatelor oficiale, intimaţii nu aveau dreptul de a emite judecaţi de valoare şi de a prezenta adevărate sentinţe cu privire la vinovăţia reclamantului, înainte ca aceasta să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Afirmaţii precum: "a primit mită de la aproape toată lumea " sau "a fost prins de camerele video în timp ce întreţinea relaţii sexuale cu avocata F.", exced necesitaţii de informare a publicului şi nu au nicio legătură cu acuzaţiile aduse.

Dreptul constituţional la libera exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane. În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei. În egală măsură CEDO s-a pronunţat că, deşi presa are datoria de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ea nu trebuie să depăşească, între alte limite, pe aceea a protecţiei reputaţiei altora (cauza Lingens c Austria).

Obiectul libertăţii de exprimare se referă la ce anume se poate exprima liber. Particularizând la domeniul presei, obiectul libertăţii de exprimare îl reprezintă informaţiile corecte de interes public, precum şi opiniile sau comentariile cu privire la situaţii ori evenimente concrete.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate şi viaţa privată şi să fie obligaţi pârâţii la plata de despăgubiri reprezentând daunele morale rezultate din încălcarea acestor drepturi; obligarea pârâţilor să publice dispozitivul sentinţei pe prima pagină a ziarului, etc.

Reclamantul a arătat în motivarea acţiunii că aceste drepturi, garantate atât de Constituţie cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au fost încălcate în mod repetat de către pârâţi prin publicarea unei serii de articole în cotidienele "G.", "H." şi "I.".

Reclamantul a indicat un număr de 6 articole publicate de către pârâţi şi a dezvoltat pentru fiecare în parte care au fost afirmaţiile şi informaţiile oferite opiniei publice prin care s-a adus atingere onoarei şi reputaţiei, motivat de faptul că au depăşit limitele libertăţii de exprimare pe de o parte, iar pe de altă parte, unele afirmaţii nu au avut corespondent în realitate, nu au avut o bază factuală minimă.

Dacă în privinţa raportului dintre dreptul la liberă exprimare al pârâţilor şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, la onoare, la demnitate şi reputaţie, instanţele au analizat în mod detaliat şi argumentat inexistenţa unei depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare raportat la baza minimă factuală reprezentată de comunicatele Direcţiei Naţionale Anticorupţie, se constată însă că instanţa de apel nu a analizat depăşirea limitelor libertăţii de exprimare cuprinsă în articolul "J." în care pârâţii jurnalişti au afirmat că reclamantul "a fost surprins pe camerele video, instalate în biroul său, în timp ce întreţinea relaţii sexuale cu avocata X, trimisă în judecată alături de magistrat".

În condiţiile în care, comunicatele D.N.A. nu au făcut trimitere la existenţa unor astfel de fapte, iar pârâţii nu au făcut nici dovada privind existenţa unei minime baze factuale în publicarea acestei informaţii cu caracter de certitudine, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale cu privire la această faptă, care este distinctă şi respectiv să analizeze dacă publicarea acestei informaţii a respectat limitele dreptului la libera exprimare şi dreptul la demnitate, onoare, viaţa privată a reclamantului.

Instanţa de apel a omis să analizeze existenţa sau inexistenţa unei răspunderi civile delictuale rezultate din publicarea articolului mai sus menţionat şi în care s-au făcut afirmaţii cu caracter de certitudine privind comportamentul imoral al reclamantului, care ar fi întreţinut raporturi sexuale la birou cu o avocată, viaţa de familie, onoarea şi demnitatea reclamantului fiind evident afectate prin publicarea unei astfel de informaţii.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia şi a se înainta cauza spre rejudecare la instanţa de apel care va analiza existenţa sau inexistenţa unei răspundări civile numai în privinţa publicării articolului mai sus menţionat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 401A din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza la aceiaşi instanţă spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2013.