Defamation claim revived: retrial ordered over newspaper article despite ECHR public-interest defense.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub dosar nr. x/2010, reclamanţii A. şi B., în calitate de asociaţi şi administratori ai C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 550.000 RON în favoarea reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse demnităţii, onoarei, cinstei şi reputaţiei acestora prin insulte, calomnii, defăimări şi aprecieri nefavorabile; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii se arată de către reclamanţi că, prin articolul publicat în ziarul "G.", editat de pârâtă la data de 13.02.2010 sub titlul E., pentru agenda Inspecţiei muncii, a Gărzii Financiare şi a ANAF" li s-a adus atingere onoarei, demnităţii, cinstei şi reputaţiei prin afirmaţiile folosite care nu corespund adevărului, fiind lipsite de vreun temei legal sau probatoriu.

Reclamanţii apreciază că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, invocând ca temei legal al cererii dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

Pârâta S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive arătând că articolul la care fac referire reclamanţii a fost publicat la rubrica "Biroul de relaţii cu publicul", la solicitarea unor angajaţi ai societăţii C. Deoarece pârâta nu este autoarea materialului publicat se apreciază că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active susţine că în cuprinsul articolului nu se precizează numele reclamanţilor aşa încât s-ar putea aprecia că textul priveşte alte persoane.

Pe fond, pârâta solicită respingerea acţiunii susţinând că în conţinutul materialului nu se aduce atingere demnităţii şi onoarei celor doi reclamanţi, cele afirmate de autorii materialului fiind adevărate.

Prin sentinţa civilă nr. 2629/2011 pronunţată de Tribunalul Alba, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a fost respinsă acţiunea, reclamanţii fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei în sumă de 2000 RON.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost soluţionat de Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 152/2011 în sensul respingerii acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2601/2012 în sensul admiterii acestuia, al casării deciziei civile atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că pârâta este cea care a editat ziarul în care a apărut articolul defăimător la adresa reclamanţilor şi că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond.

Din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, respectiv nu a verificat dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, împărtăşind punctul de vedere al instanţei de fond potrivit căruia în cauză societatea nu răspunde pentru fapta proprie întrucât aceasta nu a fost săvârşită de organele acesteia.

Investită fiind cu rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2629/2011, prin decizia civilă nr. 53/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a procedat la admiterea acestuia în sensul desfiinţării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Alba a pronunţat sentinţa civilă 1023/2013 prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâtă şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:

Excepţia privind lipsa calităţii procesuale active invocată de pârâtă a fost apreciată neîntemeiată întrucât din certificatul constatator emis de O.R.C. rezultă că reclamanţii sunt asociaţi persoane fizice ai C.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la data de 13.02.2010, în ziarul "G." editat de S.C. D. S.R.L. a fost publicat articolul intitulat E. - Pentru agenda Inspecţiei Muncii, a Gărzii Financiare şi a ANAF .

În cuprinsul articolului se face referire la opinia unui grup de muncitori angajaţi ai C., potrivit căreia condiţiile de muncă asigurate de patronat nu sunt dintre cele mai bune, precum şi la atitudinea conducerii societăţii manifestată faţă de muncitorii care, la cea mai mică abatere, sunt sancţionaţi într-un mod aparte, respectiv prin retragerea a 5-10 bonuri de masă, neplata orelor suplimentare, tăieri de prime, chiar şi concedieri.

La data de 16.02.2010, în urma unui control efectuat de I.T.M. Alba la societatea administrată de reclamanţi, a fost încheiat procesul-verbal nr. x prin care, urmare a deficienţelor constatate în legătură cu nerespectarea prevederilor legislative în domeniul RM, s-au dispus aplicarea unor măsuri fie permanente, fie prin stabilirea unui termen de realizare a acestora, în cuprinsul aceluiaşi act făcându-se menţiunea că neîndeplinirea acestora atrage sancţionarea contravenţională. Cu ocazia efectuării acestui control s-a reţinut că, deşi potrivit prevederilor actului adiţional la ROI societatea acordă fiecărui angajat câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare prestată, cu toate acestea, angajatorul nu respectă aceste dispoziţii, salariaţilor fiindu-le diminuate numărul tichetelor de masă cu titlu de sancţiune, contrar prevederilor legale.

Reţine I.T.M. că aplicarea unei atare sancţiuni disciplinare, ar necesita efectuarea unei cercetări disciplinare din partea angajatorului câtă vreme faptele imputabile salariaţilor sunt săvârşite în timpul programului de lucru şi în executarea raportului de muncă.

Cu privire la sancţionarea prin avertisment a salariaţilor conform art. 264 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, s-a reţinut că actul prin care se aplică sancţiunea este "referatul administratorului societăţii" care este semnat inclusiv de persoana sancţionată, practică ce contravine dispoziţiilor art. 268 din Codul muncii. Acelaşi organ de control apreciază că angajatorul, pentru fapte definite la modul general prin " face greşeli" sau " nu-şi îndeplineşte sarcinile de serviciu", aplică sancţiuni diferite - respectiv reţinere tichete de masă într-un caz şi avertisment în celălalt - iar ambiguitatea cu care este descrisă fapta face ca sancţiunea aplicată să nu aibă finalitatea urmărită de angajator.

Raportat la prima de prezenţă s-a reţinut în cuprinsul aceluiaşi proces-verbal de control că, deşi prin actul adiţional la ROI au fost stabilite criteriile de acordare a acestor prime, nu există niciun document care să justifice sumele acordate diferenţiat, pe categorii de personal.

Din anexa nr. 2 la procesul-verbal de control rezultă că societatea patronată de reclamanţi a mai fost supusă unui control similar la data de 12.03.2009 (anterior publicării articolului din presa locală), ocazie cu care s-a întocmit procesul-verbal nr. x prin care au fost dispuse un număr de 10 măsuri obligatorii pentru remedierea deficienţelor constatate şi intrarea în legalitate, măsuri care, la data efectuării controlului din 16.02.2010, s-au dovedit a fi fost parţial îndeplinite, motiv pentru care societatea a fost sancţionată contravenţional cu amendă în sumă de 5.000 RON. Printre măsurile nerealizate în perioada 12.03.2009-16.02.2010 se numără şi cele vizând acordarea echipamentului individual de protecţie pentru muncitori, desemnarea prin decizia angajatorului a personalului care se ocupă cu activitatea de prevenire şi protecţie, etc.

Raportat la condiţiile de muncă existente şi de care beneficiază angajaţii societăţii, martorul audiat în faţa instanţei a declarat că acestea erau improprii desfăşurării activităţii (mult zgomot, temperatură foarte ridicată hidratare necorespunzătoare a angajaţilor, lipsa aerului), aspectele relatate de acesta coroborându-se cu raportul privind starea de sănătate a angajaţilor în relaţie cu factorii de risc de la C. întocmit de S.C. F. S.R.L. la 23.12.2009.

Acţiunea formulată de reclamanţi a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală directă, formă a răspunderii ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârşită de însăşi persoana în sarcina căreia se naşte obligaţia la reparaţie, iar ca temei subiectiv, culpa acelei persoane.

Instanţa a procedat la examinarea proceselor-verbale întocmite de I.T.M. cu ocazia controalelor efectuate în anul 2009 şi respectiv în 2010 la societatea patronată de reclamanţi, tocmai pentru a supune analizei sale îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru angajarea în speţă a răspunderii civile delictuale.

Tribunalul a reţinut că din interpretarea articolului pe care reclamanţii îşi fundamentează acţiunea, rezultă cu certitudine că autorii acestuia au obţinut informaţii de la angajaţii societăţii C., dovadă în acest sens fiind înscrisul intitulat "scrisoare deschisă patronilor de la C.".

S-a avut în vedere că, exercitarea unei activităţi permise de lege, respectiv fapta de a informa opinia publică în legătură cu un subiect considerat de interes public în zonă, nu poate avea neapărat şi nu are în cazul concret analizat un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, majoritatea aspectelor invocate în articol cu privire la angajaţii societăţii la care reclamanţii sunt patroni s-au dovedit a fi reale, iar pe de altă parte, aceştia nu au probat prejudiciul moral suferit în urma publicării respectivului articol în presa locală. Veridicitatea informaţiilor preluate de pârâtă de la angajaţii C. rezultă că a fost verificată anterior publicării articolului, câtă vreme cele inserate în cuprinsul acestuia pretins calomnios şi defăimător de către reclamanţi, se confirmă prin actele depuse la dosar şi la care s-a făcut referire mai sus, respectiv procesele-verbale de control ale ITM Alba, măsurile stabilite şi parţial realizate, declaraţii de martor aspecte ce conduc la concluzia că fapta ilicită nu există.

În plus articolul este prezentat aproape integral prin folosirea formulei interogative, iar dacă a existat o sensibilizare a opiniei publice, probele administrate în cauză dovedesc conduita reclamanţilor faţă de angajaţi, respectiv sancţionarea acestora în afara procedurilor legale prin diminuarea numărului de tichete de masă, condiţii de muncă nu tocmai corespunzătoare, temerea muncitorilor că vor fi concediaţi.

Prin urmare, nu s-a reţinut că articolul publicat de pârâtă conţine aprecieri ce nu corespund realităţii ori lipsite de suport probatoriu, iar cât priveşte susţinerea reclamanţilor potrivit căreia pârâta nu le-a acordat dreptul la replică, aceasta nu a fost avută în vedere câtă vreme nu a fost dovedită, la dosar nefiind depusă o cerere adresată pârâtei în acest sens şi care să confirme un atare refuz al acesteia.

În concluzie, instanţa a apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cerute de prevederile art. 998 - 999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în speţă nefiind probate nici fapta ilicită şi nici prejudiciul moral pretins prin acţiunea formulată, împrejurare faţă de care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii care au solicitat schimbarea acesteia şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 59/12.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1023/2013 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2010 şi a obligat apelanţii să plătească intimatei pârâte S.C. D. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că litigiul de faţă pune problema libertăţii de exprimare, apărată de articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie şi stă la baza noţiunii de societate democratică, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. În ceea ce priveşte libertatea presei, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce reprezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde o obligaţie a ziariştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi rolul de câine de pază al democraţiei.

În speţă, reţine instanţa de apel că, prin articolul apărut în ziarul G. la data de 13.02.2010 se face referire la opinia unui grup de muncitori angajaţi ai societăţii C., care doreau să atragă atenţia asupra condiţiilor de lucru asigurate de patronii de origine italiană şi de atitudinea conducerii societăţii faţă de muncitori. În practica Curţii Europene s-a făcut o distincţie importantă între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, întrucât existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Or, din probele administrate în faţa instanţei de fond rezultă că în mare parte, existenţa faptelor imputate în articolul incriminat, a fost dovedită.

Astfel, în urma controlului efectuat de ITM Alba la societatea administrată de reclamanţi, a fost încheiat procesul-verbal nr. x/16.02.2010 prin care s-au constatat deficienţe în legătură cu nerespectarea prevederilor legale în domeniul raporturilor de muncă, s-a dispus aplicarea unor măsuri şi s-au stabilit termene de realizare a acestora. S-a dovedit realitatea celor imputate referitoare la nerespectarea legislaţiei muncii în cazul comiterii unor abateri disciplinare, respectiv neefectuarea unei cercetări prealabile şi a procedurii prevăzute de legislaţia muncii care ar trebui să se finalizeze cu o decizie de sancţionare emisă în temeiul art. 252 Codul muncii, care să poată fi atacată în instanţă. De asemenea, în acelaşi proces-verbal s-a reţinut că nu au fost realizate măsurile dispuse prin procesul-verbal de control încheiat la data de 12.03.2009 (anterior publicării articolului), în special cele privind acordarea echipamentului individual de protecţie pentru muncitori, iar condiţiile improprii de muncă au fost probate cu declaraţia martorului audiat în cauză.

S-a reţinut că faptele afirmate au avut o bază factuală suficientă, ceea ce exclude caracterul ilicit al faptei imputate reclamanţilor. În ceea ce priveşte caracterul judecăţilor de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, Curtea europeană şi-a exprimat în mod constant tendinţa de a acorda presei garanţii solide împotriva acuzaţiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariştii nu trebuie să fie obligaţi să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate atunci când acţionează cu bună-credinţă, bazându-se pe afirmaţii credibile (cauza Dalban contra României).

În consecinţă, atunci când jurnalistul nu poate dovedi întrutotul exactitatea afirmaţiilor sale, trebuie verificată atitudinea subiectivă a acestuia în raport cu adevărul afirmaţiilor sale şi scopul demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public local, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, chiar dacă aceasta implică în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia. Astfel înţeleasă, buna credinţă a ziariştilor le va atrage protecţia articolului 10, chiar dacă în speţă nu reuşesc să facă proba verităţii (Cauza Radio France şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României).

Instanţa a considerat că demersul jurnalistic nu a fost efectuat cu rea-credinţă, respectiv nu a avut scopul de a afecta în mod gratuit reputaţia patronilor societăţii C., ci de a atrage atenţia instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu (Inspecţia Muncii, Garda Financiară, ANAF) asupra condiţiilor de lucru în cadrul societăţii, condiţii relevate chiar de muncitorii angajaţi ai societăţii în cauză. Instanţa de apel a apreciat că articolul incriminat se poate încadra în sfera de protecţie a articolului 10 din Convenţia europeană, atât timp cât libertatea jurnalistică de exprimare cuprinde şi recurgerea la o anumită doză de exagerare şi chiar de provocare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând hotărârea din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. .

În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că au investit instanţa cu judecarea unei cauze având ca obiect stabilirea daunelor morale ca urmare a lezării demnităţii, onoarei, cinstei şi reputaţiei ce li s-a adus prin insultele, calomniile defăimările şi aprecierile nefavorabile aduse prin articolul publicat în ziarul G. şi nicidecum cu analizarea modului de atribuire a tichetelor de masă sau de atribuire a echipamentului de protecţie şi a unui act de control efectuat de către ITM. Susţin că instanţa de apel a făcut abstracţie de conţinutul articolului şi de probele administrate în cauză, fără a analiza şi verifica susţinerile dacă injuriile, calomniile, expresiile triviale, ameninţările pot constitui o informare a opiniei publice.

Susţin recurenţii că pârâta lansează un atac virulent la adresa lor în articolul de ziar publicat, acuzându-i de săvârşirea unor fapte de natură penală şi de alte fapte, printr-un limbaj neadecvat, exemplificând prin redarea unor citate din publicaţia incriminată. Consideră că li se aduce astfel o denigrare prin acuza săvârşirii infracţiunii de dare de mită membrilor organelor de control ai instituţiilor statului abilitate în astfel de activităţi şi prin acuza supunerii muncitorilor angajaţi unui regim de sclavie.

Articolul de ziar publicat de către pârâtă, pentru care aceasta şi-a asumat întreaga răspundere, conţine o serie de insulte ce le aduc o gravă atingere onoarei, reputaţiei, cinstei şi demnităţii, redând citate din articolul publicat, susţinând că invective au fost folosite prntru a le leza demnitatea netutând fi evocate în scpo a evidenţia vreun fapt real care să susţină acuzaţiile defăimătoare şi lipsite de orice probitate sau deontologie profesională. Semnalează recurenţii că articolul de presă conţine şi o serie de ameninţări la adresa lor exemplificând prin redarea unor extrase în sensul susţinerilor formulate.

Consideră recurenţii că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită constă în publicarea de către pârâtă a articolui de presă, fără consultarea lor prealabilă, fără a li se acorda un drept la replică şi mai ales, fără a se verifica veridicitatea faptelor relatate, limbajul folosit şi eventualele probe aduse în sprijinul celor afirmate.

Prejudiciul adus prin acest articol de presă constă în lezarea gravă a demnităţii, onoarei, cinstei şi reputaţiei lor prin insultele, calomniile, defăimările şi aprecierile nefavorabile ce sunt lipsite de vreun temei moral, legal ori probatoriu, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind evidentă, prin publicarea articolului de presă calomnios şi plin de insulte cauzându-le daune ca urmare a lezării onoarei şi reputaţiei. De asemenea şi culpa pârâtei este evidentă, aceasta publicând cu intenţie articolul respectiv, fără a verifica cele relatate.

Recurenţii arată că, că C. a făcut obiectul unor activităţi de control din partea autorităţilor statului, mai ales pe linia respectării normelor legale de muncă, protecţia muncii şi sănătate în muncă, iar prin procesele-verbale de constatare nr. x/12.03.2009 Anexa nr. 6 şi nr. 26739/16.02.2010 Anexa nr. 4 nu s-au constatat fapte de genul celor cu care sunt calomniaţi şi insultaţi de către pârâtă în articolul de presă respectiv. Organele de control ale statului român nu au constatat nicio faptă dintre cele cu care am fost calomniaţi şi insultaţi de către pârâtă, iar salariaţii nu au avut de semnalat nicio neregularitate, contrar celor susţinute de către pârâtă, prin calomniile şi insultele folosite în cuprinsul articolului publicat.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care s-a susţinut neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei civile nr. 59/2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia întrucât în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au reţiunut că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată întrucât, din probele administrate în dosarul instanţei de fond, cele două procese-verbale de contravenţie a ITM Alba, declaraţiile martorilor, rezultă că toate afirmaţiile şi imputaţiile din articolul publicat au o bază factuală reală, nefiind realizată nicio dovadă a existenţei sau întinderii vreunui prejudiciu moral.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile de nelegalitate învederate prin cererea de recurs, a căror dezvoltare fac posibil încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază recursul declarat de reclamanţi ca fiind fondat, acesta urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse demnităţii, onoarei, cinstei şi reputaţiei acestora prin insultele, calomniile, defăimările şi aprecierile nefavorabile din cuprinsul articolului publicat în ziarul "G.", editat de pârâtă la data de 13.02.2010 sub titlul E., pentru agenda Inspecţiei muncii, a Gărzii Financiare şi a ANAF", invocând ca temei legal al cererii dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 din C. civ. din 1864, se pune în discuţie caracterul defăimător al afirmaţiilor publice efectuate de către intimată, dacă aceste afirmaţii au afectat dreptul la bună reputaţie şi dreptul la imagime al recurenţilor - reclamanţi şi dacă acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 998 din C. civ. din 1864 sau se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare, care se circumscriu libertăţii de exprimare, consacrate de art. 10 din CEDO.

În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, prin jurisprudenţa sa, CEDO a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, însă dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, "scopul legitim" fiind dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de parf. 2 al art. 10.

Trebuie avut în vedere că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

De asemenea, instanţa de contencios european a statuat în jurisprudenţa sa că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (cauza Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70), subliniind necesitatea găsirii unui echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă. Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie. (cauza Petrina contra România, par. 39).

Instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre contra României) şi a făcut constant referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 2009, par. 38).

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor care le incumbă, potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecinţă, elementele esenţiale care trebuie luate în condiderare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic (cauza Bugan contra România, cauza Dumitru contra România).

Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs apreciază că aceste componente esenţiale nu au fost analizate în concret de către instanţa de apel, care s-a limitat la o analiză generală a principiilor care guvernează exercitarea libertăţii de exprimare din perspectiva protecţiei oferite de art. 10 paragraful 1 din Convenţie, limitând verificarea faptelor afirmate doar la aspectele desprinse din examinarea proceselor-verbale întocmite de ITM Alba cu ocazia controalelor efectuate în anul 2009 şi respectiv 2010 la societatea administrată de reclamanţi.

Or. instanţa de apel nu a efectuat o analiză a ansamblului probator administrat în cauză în raport de criticile invederate în apel pentru a determina dacă intimata a acţionat cu bună credinţă, a respectat deontologia profesională şi nu a verificat dacă în raport de forma, stilul şi conţinutul concret al articolului publicat în data de 13.02.2010 sunt incidente dispoziţiile art. 998 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, încălcând îndrumările obligatorii, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., trasate prin decizia de casare nr. 2601/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-un ciclu procesual anterior.

În consecinţă, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii de interes general referitoare la activitatea societăţii la care reclamanţii sunt acţionari, instanţa de apel va analiza în concret conţinutul demersului jurnalistic din perspectiva formei, stilului şi a modalitatăţii de scriere a articolului şi va verifica dacă modul de redactare, respectiv termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul articolului publicat de intimatul-pârât se pot încadra în doza de exagerare a limbajului artistic şi erau necesari pentru transmiterea mesajului, chiar critic, al jurnalistului sau dacă termenii şi limbajul uzitat ating un anumit nivel de gravitate şi depăşesc limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare, fiind de natură să cauzeze un prejudiciu prin atingerea adusă dreptului la reputaţie şi dreptul la imagine al reclamanţilor.

În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, şi după analiza concretă şi completă a respectării dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze modul de aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează materia, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, în cazul în care se va declanşa un asemenea control.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 ali. 1 C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 59 din 12 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 59 din 12 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.