Non-party's confiscation challenge inadmissible; quashed and remanded for merits review under ECHR property rights.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT- Structura Centrală, de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de apelanţii inculpaţi A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. împotriva Sentinţei penale nr. 809/F din 28 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a încheierii de şedinţă din data de 28 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul cu nr. x/2005

A desfiinţat, în parte, Sentinţa penală nr. 809/F din 28 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 şi integral încheierea de şedinţă din data de 28 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul cu nr. x/2005 şi rejudecând, printre altele, în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., art. 32 din Legea nr. 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) din C. proc. pen., art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., coroborate cu dispoziţiilor art. 32 lit.

d) din Codul familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea 71/2011 şi cu dispoziţiile art. 998 din vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 a menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţă nr. x/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Structura Centrala precum şi sechestrul asigurator instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A., C., F., B., D., E., H.

şi I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 (inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii), respectiv imobil teren plus clădire situat în Bucureşti, strada x nr. 17 - 23, având nr. CF x şi nr. cadastral x - x, respectiv imobilele menţionate şi descrise în cuprinsul contractului de dare în plată încheiat între J.

şi K. şi societatea L. SRL, reprezentată legal de către M., autentificat sub nr. x/18 septembrie 2014 de N. şi O., contract aflat la filele x din volumul 7 bis 3 al instanţei de apel bunuri indisponibilizate prin procesul-verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii nr. x septembrie 2014 întocmit de ANAF.

Dispunând astfel, Curtea de apel a reţinut că scopul luării acestor măsuri este acela de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune

În esenţă, instanţa de control judiciar a reţinut că, aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal derivă din specificul infracţiunii de spălare a banilor, fiind de esenţa acestei infracţiuni poziţionarea bunurilor obţinute în mod fraudulos în patrimoniile mai multor persoane, în scopul disimulării acestora. Este posibila aşadar confiscarea bunurilor dobândite prin fapta penală şi atunci când acestea au fost înstrăinate unui terţ, distincţia fiind analizata şi în doctrină în funcţie de buna sau reaua-credinţă a terţului subdobânditor şi de caracterul oneros sau gratuit al înstrăinării (Daniel Niţu "Modificările aduse în materia confiscării de prevederile Legii nr. 278/2006", publ. în Caiete de Drept Penal nr. 3/2006, p.59.).

De altfel, a reţinut instanţa de control judiciar, şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 2330 din 09 iunie 2011) s-a statuat că pentru aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu este necesară stabilirea calităţii de parte responsabilă civilmente a unui subiect de drept, în patrimoniul căruia au intrat în mod formal sume de bani fiind, cu atât mai mult fiind aplicabilă această soluţie în cazul măsurii sechestrului asigurător, în acest caz nefiind vorba despre o privare a terţului de dreptul său de proprietate, ci doar de limitarea temporară a dreptului său de dispoziţie.

Mai mult, instanţa a reţinut că nicio dispoziţie de drept material sau formal nu pune vreo condiţie de proprietate asupra acestui bunurilor prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., ceea ce înseamnă că aceste bunuri pot fi confiscate de la un terţi nepuşi sub urmărire, singura limită a acestui principiu fiind respectarea drepturilor terţilor de bună-credinţă.

A reţinut instanţa de control judiciar că "a nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal, consecinţa civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite (Constantin Mitrache, "Drept penal român. Partea Generală", Casa de editură şi presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1997, p. 168).

Totodată, având în vedere dispoziţiile legale existente, care nu permit luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din C. proc. pen. instanţa de apel a atras atenţia apărătorilor inculpaţilor cu privire la necesitatea formulării de concluzii cu bună-credinţă, pentru evitarea confuziei între măsura de siguranţă a confiscării speciale, inclusiv măsura de siguranţă a confiscării speciale care poate afecta patrimoniul unor terţe persoane şi măsura confiscării extinse, care nu a putut fi luată în prezenta cauză.

Având în vedere cele expuse anterior curtea de apel a constatat că susţinerile inculpaţilor privind existenţa unei confiscări extinse în cazul în care ar fi impuse măsuri şi asupra bunurilor unor terţe persoane juridice nu au niciun suport. De asemenea s reţinut că standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului permit instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor unor terţi neparticipanţi în proces (a se vedea, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Salabiaku c. Franţei şi Pham Hoang c. Franţei, Silikiene c. Lituaniei), Curtea Europeană neconstatând nici încălcarea art. 6 din Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi statuând următoarele principii: instanţele pot acorda valoarea probatorie unei prezumţii de fapt, care în cazul îmbogăţirii ilicite, este faptul că diferenţa dintre patrimoniul real şi veniturile legale provine din săvârşirea altor infracţiuni, generatoare de profit, cu toate că această prezumţie nu trebuie să opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumţiei de nevinovăţie.

Din punct de vedere al caracterului personal al măsurii confiscării speciale, curtea de apel a constatat că cele două grupuri infracţionale constituite în relaţiile cu SC P. SA şi SC Q. au acţionat în mod concentrat fără a fi posibilă din punct de vedere obiectiv individualizarea sumelor de bani care au ajuns la fiecare dintre inculpaţi. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat imposibilitatea obiectivă de impunere a unor măsuri de confiscare specială faţă de fiecare dintre inculpaţi în parte, singura soluţie ce a putut fi dispusă fiind aceea a confiscării de la toţi inculpaţii a sumelor de bani reprezentând prejudiciul cauzat.

II. Împotriva acestei decizii penale a formulat contestaţie intitulată cerere de acordare a unui remediu efectiv, L. SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În susţinerea contestaţiei au fost invocate dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene cu raportare la dispoziţiile art. 21, art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, precum şi jurisprudenţa curţii supreme, respectiv Decizia nr. 640 din 4 mai 2016, Decizia nr. 850 din 07 iunie 2016, Decizia nr. 1498 din 05 decembrie 2016 şi Decizia nr. 1353 din 21 octombrie 2016.

Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte, secţia penală, prin Sentinţa penală nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 a constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

După pronunţarea Deciziei nr. 1207 din 14 octombrie 2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, L. SRL a formulat contestaţie la data de 10 iunie 2016.

Prin Decizia penală nr. 1182 din 21 septembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca tardivă, contestaţia formulată de contestatoarea L. SRL, împotriva Deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005.

S-a reţinut că prin Decizia nr. 24/2016 din data de 20 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. care nu permitea şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată (ci numai contestarea modului de aducere la îndeplinire a măsurii) este neconstituţională.

De asemenea, s-a menţionat că, ulterior pronunţării Deciziei 24/2016 a Curţii Constituţionale, prin O.U.G. nr. 18/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din data de 23 mai 2016), au fost aduse modificări atât C. proc. pen., cât şi Legii nr. 304/2004 (privind organizarea judiciară), pentru punerea de acord a dispoziţiilor acestora, între altele, cu decizia anterior citată a Curţii Constituţionale.

Totodată, s-a reţinut că, prin art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. (introdus prin O.U.G. nr. 18/2016), s-a reglementat contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii, prevăzându-se, în mod expres, competenţa materială de judecare a contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii în cursul judecăţii în sarcina instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat încheierea atacată.

Potrivit dispoziţiilor art. 2501 C. proc. pen., împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare.

Contestaţia a fost formulată la data de 10 iunie 2016, după modificarea C. proc. pen. şi reglementarea posibilităţii de a exercita calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, printre altele, de către instanţa de apel.

Ca atare, Înalta Curte, secţia penală s-a apreciat că, respectiva cale de atac nu a fost exercitată în termenul de 48 de ore, prevăzut de art. 2501 C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte a constatat că ulterior modificărilor legislative intervenite prin O.U.G. nr. 18/2016, L. SRL avea deschisă calea contestaţiei, însă aceasta a exercitat-o după împlinirea termenului prevăzut de lege, acest aspect fiind evaluat prin decizia penală anterior evocată, sens în care s-a apreciat că o nouă contestaţie a fost apreciată ca fiind inadmisibilă.

III. Împotriva Sentinţei penale nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019, în temeiul dispoziţiilor art. 425 1 alin. (3) din Codul de procedură penală, L. SRL a formulat contestaţie, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători sub nr. x/2020, fiind stabilit termen în mod aleatoriu la data de 15 iunie 2020, când reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei.

Analizând excepţia inadmisibilităţii contestaţiei invocată de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Prezenta cauză are ca obiect contestarea măsurii dispuse direct prin decizie penală, în ultim grad de jurisdicţie, privind confiscarea de la inculpatul A. a imobilului teren plus clădire situat în Bucureşti, strada x nr. 17 - 23, având nr. CF x şi nr. cadastral x, respectiv imobilele menţionate şi descrise în cuprinsul contractului de dare în plată încheiat între J. şi K. şi societatea L. SRL, contract aflat la filele x din volumul 7 bis 3 al instanţei de apel, bunuri indisponibilizate prin procesul-verbal de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.09.2014 întocmit de ANAF, aparţinând societăţii comerciale SC L. SRL (număr de înregistrare în registrul comerţului x, CUI: x), societatea cu privire la care s-a reţinut în cuprinsul Deciziei penale nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală," că este controlată în proporţie de 100% de fosta soţie a inculpatului B.".

Din examinarea Rechizitoriului emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, dat în Dosarul nr. x/2003 în data de 29 septembrie 2005, a Sentinţei penale nr. 809 din 28 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 şi a Deciziei nr. 1207 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a constatat faptul că SC L. SRL nu a avut nicio calitate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel şi nu au fost dispuse, pe parcursul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti, în fond, măsuri cu privire la aceasta.

Prin urmare, persoana juridică nu a fost citată în cauză pentru respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în latura sa civilă şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Măsura a fost dispusă direct prin Decizia penală nr. 1207 din 14 octombrie 2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care a hotărât, odată cu pronunţarea deciziei, şi menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. x/D/P/2003 din 12 ianuarie 2005 a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Structura Centrala precum şi sechestrul asigurator instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A., C., F., B., D., E., H. şi I., măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2005 (inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se afla bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabila ca provin din faptele penale deduse judecaţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii), bunurile indisponibilizate fiind destinate garantării executării măsurii confiscării speciale dispuse în cauză.

Eforturile contestatoarei de a supune fondul pretenţiilor cenzurii unui judecător au eşuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile, instanţa mărginindu-se la a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese nu erau admisibile în demersul urmărit.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că măsurile asigurătorii sau confiscarea presupun ingerinţe în exercitarea drepturilor reale asupra bunurilor, drepturi protejate de dispoziţiile art. 6 şi 13 din din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Dreptul la un proces echitabil prevede:

"1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei."

Totodată, potrivit art. 13 Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, -dreptul la un recurs efectiv - "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

Aşa cum s-a statuat cu valoare de principiu în jurisprudenţa Curţii Europene, textul trebuie interpretat în sensul că garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane care pretinde existenţa unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor sale apărate de Convenţie (CEDO, 6 sept. 1978, Klass şi alţii c. Germaniei, pg. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver şi alţii c. Regatului Unit, pg. 113). Recursul efectiv presupune existenţa unui recurs intern ce permite înlăturarea eventualei încălcări a Convenţiei, cu reparaţie subsecventă (CEDO, Conka contra Belgiei, pg. 75).

Art. 1 Protocolul 1, Protecţia proprietăţii - "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Art. 20 din Constituţie reclamă alegerea normei de favoare indiferent dacă aceasta este cea internă sau cea internaţională.

În examinarea admisibilităţii căii de atac şi a soluţiei din speţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că nu pot fi ignorate nici considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 24/2016, care fac referire la remedii efective, din perspectiva standardului de protecţie a drepturilor recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici caracterul continuu al ingerinţei, care o face în continuare actuală.

În acest context prezintă relevanţă considerentele Curţii Constituţionale în decizia menţionată, care a reţinut că "legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite.

Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a luării măsurii asigurătorii de către instanţă.

Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei în acest fel capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate.

Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri."

Or, prin măsura dispusă în speţă, faţă de o persoană care nu a participat în procesul penal şi care, pretinzând drepturi proprii asupra bunurilor indisponibilizate, nu a putut formula apărările în faţa instanţei care a dispus măsura, este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii invocată de reprezentantul Ministerul Public este nefondată, pentru următoarele considerente:

Faţă de contestatoare nu a existat un proces penal, iar măsura dispusă nu este consecinţa unei proceduri de care aceasta să fi fost înştiinţată, astfel încât caracterul definitiv al deciziei nu poate fi opus unei persoane care nici nu a fost parte şi nici nu şi-a putut formula apărări cu privire la măsurile dispuse asupra sa direct în faza executării deciziei respective ca urmare a evaluării situaţiei sale doar de către un organ administrativ.

Contestatoarea din prezenta cauză nu se regăseşte printre persoanele care au participat la judecata în primă instanţă şi asupra cărora instanţa de fond a dispus măsuri în soluţionarea acţiunii penale sau în soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale .

Totodată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată ca art. 13 din Convenţie deschide posibilitatea titularilor drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le garantează să solicite autorităţilor naţionale înlăturarea oricăror încălcări a acestora prin intervenţia lor directă înainte de a se recurge la protecţia internaţională. Instanţa de contencios european a statuat în mod constant că textul "garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. El are ca o consecinţă directa impunerea existenţei unui "recurs intern prin care instanţa naţională este învestită cu examinarea conţinutului plângerii" (CEDH, 21 februarie 1986, James şi alţii contra Regatului Unit, §84; CEDE, 8 iulie 1986, Lithgow şi alţii contra Regatului Unit, §205).

În ceea ce priveşte raportul dintre dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cele ale legislaţiei interne, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că acesta rezultă din coroborarea prevederilor art. 11 şi art. 20 cu cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră, pe de o parte, supremaţia legii fundamentale, şi, pe de alta parte, obligaţia interpretării dispoziţiilor constituţionale referitoare la drepturile omului în lumina Convenţiei europene şi a celorlalte tratatele internaţionale la care România este parte.

Ca atare, sub aspectul forţei juridice, prevederile Convenţiei, ale protocoalelor adiţionale precum şi întreaga jurisprudenţă a Curţii de la Strasbourg fac parte dintr-un bloc de convenţionalitate ce are aplicabilitate directă, forţă constituţională şi supralegislativă.

Concluzionând în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care deschid calea examinării fondului contestaţiei, au aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.

Totodată, pe fondul contestaţiei, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată criticile fondate, întrucât persoana juridică nu a beneficiat de accesul la o instanţă, măsura fiind dispusă direct în calea de atac a apelului, astfel cum s-a argumentat în cele ce preced.

Înalta Curte reţine că, deşi măsura contestată este consecinţa unei hotărâri definitive, soluţia de admitere a contestaţiei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare este determinată de faptul că faţă de contestatoare nu a existat un proces, aceasta nu a fost citată în vreo calitate în procesul în care s-au dispus măsurile asigurătorii şi s-a luat măsura confiscării asupra bunurilor sale, astfel încât nu a avut posibilitatea să prezinte instanţei apărări de fond sau procedurale referitor la măsurile dispuse cu privire la bunurile sale.

C. proc. pen. prevede că în cazul judecării cauzei în lipsa îndeplinirii procedurii de citare, soluţia legislativă este cea din art. 425 1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. şi anume admiterea contestaţiei şi (...) b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea.

Dublul grad de jurisdicţie în materia drepturilor protejate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 şi caracterul contradictoriu al procedurii presupun în primul rând o judecată a măsurii înainte ca aceasta să fie dispusă ceea ce în cauza de faţă lipseşte. Într-o decizie anterioară (Decizia nr. 1261 din 23 septembrie 2015, pronunţată în Dosar nr. x/2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat faţă de luarea unei măsuri care afectează drepturile patrimoniale că: "orice procedură în care se discută asupra intereselor şi drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilităţii intervenţiei celui interesat, naşte un viciu în considerarea garanţiilor recunoscute în contextul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, procedura devenind eminamente inechitabilă." Procedura este inechitabilă şi atunci când permite numai participarea procurorului, cu excluderea persoanei interesate şi asupra căreia se produc efectele hotărârii (Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 542 din 14 iulie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 707/21.09.2015; Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 506 din 30 iunie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 539/20.07.2015, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 599 din 21 octombrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 886/5.12.2014, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 641 din 11 noiembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 887/5.12.2014).

Aşadar, efectivitatea "remediului" oferit contestatoarei care se pretinde victimă a încălcării unei dispoziţii a Convenţiei Europene, de garantare a posibilităţii de a sesiza "autorităţile", se va realiza prin instituirea cadrului jurisdicţional, de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa care a dispus măsura, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, judecătorul naţional având obligaţia de a analiza, potrivit legislaţiei naţionale şi respectând această legislaţie, situaţia invocată de către persoana interesată.

În esenţă, nefăcând abstracţie de caracterul definitiv al hotărârii - Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 pe fondul său -, în rejudecare se vor acoperi toate lipsurile juridice mai sus evidenţiate - respectarea caracterului contradictoriu al procedurii-, urmând a se face cuvenitele aprecieri raportat la cele invocate de contestatoare, atât în drept cât şi în fapt, în funcţie de situaţia concretă dedusă judecăţii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite contestaţia formulată de contestatoarea L. SRL împotriva Deciziei penale nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, va desfiinţa decizia penală atacată şi şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluţionarea prezentei contestaţii vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de contestatoarea L. SRL împotriva Deciziei penale nr. 621 din 11 decembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Desfiinţează decizia penală atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluţionarea prezentei contestaţii rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.

GGC - GV