Absolute nullity of first-instance corruption judgments due to lack of specialized panel composition under Law No. 78/2000

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI - PENAL 1 2020

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Deliberând asupra apelurilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin rechizitoriul nr. x/2010 din data de 23.12.2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

a) A. sub aspectul instigării la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 47 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, combinat cu art. 297 alin. (1) cu referire la art. 309 şi art. 5 C. pen., constând în aceea că, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Prahova, în cursul anului 2008, l-a determinat pe preşedintele Consiliului de Administraţie al SC B. SA, C., să-şi încalce atribuţiile de serviciu, în baza Procurii autentificate sub numărul x/25.03.2008, împuternicindu-l să vândă integral activul D. prin negociere, prin precizarea unei valori minime care nu era prevăzută într-un raport de evaluare întocmit în vederea vânzării, procură emisă cu depăşirea competenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 104 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, act neprevăzut de dispoziţiile art. 106 din acelaşi act normativ şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, art. 106 şi art. 109 alin. (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 577/2002, iar acesta a încheiat unui număr de 9 contracte de vânzare-cumpărare în perioada 11.06.2008 - 04.07.2008, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, având ca rezultat cauzarea unui prejudiciu în sumă de 17.603.853,34 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de preluare a bunurilor vândute şi preţul vânzării, precum şi obţinerea unor foloase necuvenite de către reprezentanţii mai multor societăţi comerciale care au achiziţionat diverse părţi ale activului menţionat la valori sub preţul de piaţă practicat în perioada respectivă;

b) C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 C. pen., cu referire la art. 309 şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., constând în aceea că în perioada decembrie 2005 - iulie 2008, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a prejudiciat SC B. SA cu suma totală de 18.694.990,34 RON. În acest sens, a semnat contractul de servicii nr. x/16.05.2008, temei pentru plata sumei de 55.112,58 RON, având ca obiect investiţii care nu erau benefice societăţii, cu o valoarea mai mare decât valoarea prevăzută în buget, în lipsa vizei de control financiar preventiv propriu, document sustras de la controlul de legalitate şi regularitate prevăzut de dispoziţiile art. 7 lit.

a) din O.G. nr. 119/1999, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit.

f) din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, cu consecinţa prejudicierii societăţii cu suma menţionată şi obţinerea de foloase necuvenite de către partea contractantă; a semnat contractul de lucrări nr. x/16.05.2008, temei pentru plata sumei de 31.725,22 RON, având o valoarea mai mare decât valoarea prevăzuta în buget, în lipsa vizei de control financiar preventiv propriu, document sustras de la controlul de legalitate şi regularitate prevăzut de dispoziţiile art. 7 lit.

a) din O.G. nr. 119/1999, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit.

f) din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, cu consecinţa prejudicierii societăţii şi a vizat situaţii de plată nereale; a semnat contractul de lucrări nr. x/06.05.2008, temei pentru plata sumei de 829.841,70 RON, având ca obiect investiţii la un bun care nu aparţinea societăţii şi nu erau benefice activităţii acesteia, la o valoare mai mare decât valoarea estimată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit.

f) din O.U.G. nr. 34/2006, în lipsa vizei de control preventiv propriu, cu consecinţa sustragerii actului de la controlul de legalitate şi regularitate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, şi a aprobat, în cadrul C.A., plata către SC E. SA în sumă de 19.599,50 RON reprezentând costul unui proiect întocmit necorespunzător, cu depăşirea competenţelor legale, prejudiciind societatea cu această sumă şi obţinând foloase necuvenite pentru partea contractantă; a angajat societatea la plata unor servicii de consultanţă juridică şi contabilă, în baza a 8 contracte şi a unui act adiţional, documente pe care le-a semnat fără existenţa unor referate de necesitate.

Contractele nr. x/03.01.2008, nr. y/01.08.2006, nr. z/01.03.2007 şi actul adiţional nr. x/16.03.2006 la contractul nr. x/02.12.2005 au fost semnate fără a fi vizate pentru control financiar preventiv propriu, cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, contractele nr. x/03.01.2008 şi nr. y/01.03.2007 fără viza compartimentului juridic, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 514/2003 şi contractele nr. x/17.07.2007 şi nr. y/03.01.2008, fără desfăşurarea unei proceduri de achiziţie publică, cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006.

În acest mod societatea a fost păgubită cu suma de 154.857,80 RON, fiind obţinute foloase necuvenite pentru părţile contractante; la cererea preşedintelui Consiliului Judeţean Prahova din acea perioadă, A., în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC B. SA, a semnat un număr de 9 contracte de vânzare-cumpărare, prin care a înstrăinat loturi din cadrul activului "D." către SC F. SRL Ploieşti, SC G. SRL Ploieşti, SC H. SRL Ploieşti, SC I. SRL Băneşti, SC J. SRL Ploieşti, SC K. SRL Ploieşti, SC L. SA Câmpina, SC M.

SRL Blejoi, SC N. SRL Băneşti, fără ca bunurile vândute să fi fost evaluate, fără desfăşurarea unei licitaţii publice, fără a fi împuternicit de Adunarea Generală a Acţionarilor mandatata special de Consiliul Judeţean, fără viza de control financiar preventiv propriu, sustrăgând operaţiunea economica de la controlul de legalitate şi regularitate prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, şi în baza unei procuri emise cu depăşirea competenţelor şi cu încălcarea dispoziţiilor legale, modalitate prin care societatea a fost prejudiciată cu suma de 17.603.853,34 RON, fiind obţinute foloase necuvenite de către persoanele care juridice care au cumpărat părţi din activ.

c) O. pentru complicitate la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 combinat cu art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar public, cunoscând că reprezentanţii SC B. SA, agent economic al cărui unic acţionar era Consiliul Judeţean Prahova, înstrăinează în mod nelegal activul D., fără organizarea unei proceduri de achiziţie publică, în perioada 11.06.2008 - 04.07 2008, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a autentificat contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu un număr de 9 agenţi economici, activele înstrăinate către SC G. SRL Ploieşti, SC H. SRL Ploieşti, SC J. SRL Ploieşti, SC K. SRL Ploieşti, SC L. SA Câmpina şi SC N. SRL Băneşti, fiind chiar sub limita preţurilor avute în vedere la acea data de Camera Notarilor Publici Prahova, modalitate prin care l-a ajutat pe preşedintele Consiliului de Administraţie al societăţii, C., să prejudicieze agentul economic cu suma de 17.603.853,34 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de preluare a bunurilor vândute şi preţul vânzării, fiind obţinute foloase necuvenite de către persoanele juridice care au încheiat respectivele contracte.

d) Procedura de cameră preliminară - cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 29.12.2015 sub nr. x/2015.

Prin încheierea din data de 21.03.2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate excepţiile privind nelegalitatea sesizării instanţei, nulitatea actelor de urmărire penală, nelegalitatea administrării probelor, nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală şi neregularitatea actului de sesizare invocate de inculpaţii A., C. şi O., iar în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării Curţii de Apel Ploieşti cu rechizitoriul nr. x/2010, emis la data de 23.12.2015 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, cu privire la inculpaţii A., C. şi O., trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor arătate mai sus.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus începerea judecăţii în cauză, urmând ca termenul de fond să fie fixat după rămânerea definitivă a încheieri.

În baza art. 249 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti asupra bunurilor proprietatea inculpaţilor, aşa cum acestea au fost individualizate prin Ordonanţa nr. x/P/2010 din data de 15.12.2015, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Încheierea a rămas definitivă la data de 17 mai 2016, ca urmare a respingerii contestaţiilor formulate de cei trei inculpaţi prin Încheierea nr. 721/17 mai 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. x/2015

Prin Sentinţa penală nr. 12 din data de 30 ianuarie 2017, în baza art. 50 raportat la art. 40 alin. (1) şi la art. 48 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., Curtea de Apel a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, competenţa de soluţionare a cauzei privind rechizitoriul nr. x/2010 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., C. şi O..

Declinarea a fost dispusă având în vedere că la termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2017, inculpatul A. a depus la dosar copia Hotărârii Camerei Deputaţilor din data de 16 ianuarie 2017, privind validarea unor mandate de deputat şi copia extrasului de pe site-ul Camerei Deputaţilor, din care rezultă că inculpata O. a fost aleasă ca deputat în Parlamentul României, validarea mandatul de deputat al inculpatei fiind făcută la data de 16 ianuarie 2017.

Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, printre altele, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membrii din România în Parlamentul European.

De asemenea, art. 48 C. proc. pen. stabileşte că dobândirea unei anumite calităţi de către un inculpat după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1) C. proc. pen.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat că dobândirea de către inculpata O. a calităţii de deputat în Parlamentul României determină schimbarea instanţei competente să soluţioneze în primă instanţă prezenta cauză, instanţa competentă fiind la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

La data de 3 februarie 2017 cauza a fost înregistrată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - Complet de 3 judecători.

II. Judecata în fond la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - Complet de 3 judecători, a debutat la data de 15 martie 2017 şi s-a încheiat la data de 29 octombrie 2018.

Prin Sentinţa penală nr. 699 din 04 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, în majoritate a fost schimbată încadrarea juridică, dintr-o infracţiune unică legală de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, reţinută în sarcina inculpatului C., prevăzută de art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 (cu privire la încheierea contractelor de servicii nr. x/16.05.2008, nr. y/16.05.2008, nr. z/06.05.2008, a 8 contracte şi a unui act adiţional de consultanţă juridică şi contabilă, precum şi cu privire la înstrăinarea bunurilor imobile din cadrul activului "D.", prin încheierea a 9 contracte de vânzare-cumpărare), în două infracţiuni unice legale, astfel:

- abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 (cu privire la încheierea contractelor de servicii nr. x/16.05.2008 şi nr. y/16.05.2008, precum şi la înstrăinarea bunurilor imobile din cadrul activului "D.");

- abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 [referitoare la încheierea contractului nr. x/06.05.2008, a celor 8 (opt) contracte şi a unui act adiţional de consultanţă juridică şi contabilă].

1. În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1 lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 [referitoare la încheierea contractului nr. x/06.05.2008 şi a celor 8 (opt) contracte şi a unui act adiţional de consultanţă juridică şi contabilă].

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

Latura penală

2. În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 şi art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul C. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave (10.717.081 RON).

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

3. În temeiul art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare şi 4 (patru) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave (10.674.784 RON).

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

4. În temeiul art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea la art. 309 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpata O. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare şi 2 (doi) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu, care a produs consecinţe deosebit de grave (10.674.784 RON).

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatei O. pedeapsa accesorie în conţinutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

5. Au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite în sarcina inculpaţilor C., A. şi O. prin Ordonanţa din data de 15 decembrie 2015, astfel:

· C., asupra acţiunilor/părţilor sociale deţinute la SC P. SA cu sediu social în mun. Ploieşti, respectiv 103.600 acţiuni (49.2698%) în valoare de 259.000 RON; SC Q. SRL cu sediu social în mun. Ploieşti, respectiv 19 părţi sociale (95%) în valoare de 190 RON, până la concurenţa sumei de 10.717.081 RON.

· A. asupra terenului situat în mun. Câmpina, jud. Prahova în suprafaţă măsurată de 8747 mp, ID electronic x şi părţilor sociale deţinute la SC R. SRL cu sediul social în mun. Câmpina, respectiv 4.199 părţi sociale (44.2%) în valoare de 41.990 RON; SC S. SRL cu sediul social în mun. Câmpina, respectiv 40 părţi sociale (40%) în valoare de 2.000 RON; SC T. SRL cu sediul social în mun. Câmpina, respectiv 10 părţi sociale (50%) în valoare de 100 RON, până la concurenţa sumei de 10.674.784 RON.

· O., asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. x, demisol, nr. carte funciară xbis, nr. cadastral x; 1bis, ID electronic x, achiziţionat conform actului notarial nr. x/19-12-2014 emis de U.; apartamentului situat în Bucureşti, str. x, mansardă, nr. cadastral x, ID electronic x, achiziţionat conform actului notarial nr. x/19-12-2014 emis de U.; apartamentului situat în Bucureşti, str. x, nr. cadastral x, ID electronic x, achiziţionat conform actului notarial nr. x/19-12-2014 emis de U., până la concurenţa sumei de 10.674.784 RON.

Latura civilă

6. În baza art. 19, art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de SC B. S.A şi obligă inculpaţii C., A. şi O., la plata, în solidar, către partea civilă a sumei de 10.674.784 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a înstrăinării bunurilor imobile din cadrul activului "D.".

A fost reţinută contribuţia egală la producerea acestui prejudiciu în sarcina inculpaţilor C. şi A., în cote de câte 40% şi în cotă de 20% pentru inculpata O..

În baza art. 19, art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de SC B. S.A şi a obligat pe inculpatul C. să plătească părţii civile suma de 42.297 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a încheierii contractelor de servicii nr. x/16.05.2008 şi nr. y/16.05.2008.

Cheltuieli judiciare

7. Inculpaţii C., A. şi O. au fost obligaţi la plata a câte 12.650 RON, cu titlu de cheltuielile judiciare către stat (cuantum total de 37.950 RON: 6.000 RON aferente fazei de urmărire penală; 6.450 RON aferente judecării în camera preliminară şi în fond; 25.500 costul expertizei judiciare din cursul judecăţii).

8. Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cursul camerei preliminare, în cuantum de 300 RON pentru fiecare dintre cei 3 (trei) inculpaţi asistaţi, precum şi pentru apărătorii desemnaţi din oficiu în faţa instanţei de fond, ale căror delegaţii au fost menţinute şi după prezentarea apărătorilor aleşi, în cuantum de câte 360 RON, pentru fiecare dintre cei 3 (trei) inculpaţi, au rămas în sarcina statului.

Cu opinie separată în sensul următor:

1. În temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (cu privire la încheierea contractelor de servicii nr. x/16 mai 2008 şi nr. 462/16 mai 2008, cu un prejudiciu total de 42.279 RON), prin schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen., condamnarea inculpatului C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 4 ani.

În temeiul art. 65 C. pen., aplicarea inculpatului C. pedeapsa accesorie a interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul C. va fi obligat a respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. şi obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, fără încuviinţarea instanţei, conform art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., fiind obligat să presteze şi muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la SC Servicii de gospodărire urbană Ploieşti SRL sau Administraţia Parcului memorial "V.".

Au fost menţinute măsurile asiguratorii luate asupra bunurilor inculpatului C. până la concurenţa sumei de 42.279 RON.

Inculpatul C. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 5.000 RON.

2. În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A. şi O. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 309 C. pen., respectiv art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 309 C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen. au fost menţinute măsurile asiguratorii luate faţă de cei doi inculpaţi.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în ceea ce îi priveşte pe cei doi inculpaţi au rămas în sarcina statului.

III. Judecata în apel

Împotriva Sentinţei penale nr. 699 din 04 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă SC B. SA şi inculpaţii C., O. şi A. cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 februarie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 6 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 23 martie 2020, având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, Ordinul nr. 71 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020, constatând existenţa unor motive obiective ce pun instanţa în imposibilitatea desfăşurării şedinţei de judecată la termenul fixat în data de 06 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din şedinţa de judecată cu termen la data 06 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgenţă instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 212 din data de 16 martie 2020 şi prelungită prin dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311 din data de 14 aprilie 2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel naţional şi a măsurilor de prevenire şi control a infecţiilor, în contextul situaţiei epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel naţional, pentru o perioadă de 30 de zile; precum şi dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311 din data de 14 aprilie 2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgenţă vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată şi citarea părţilor s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020, termen la care reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac.

Prin încheierea din 26 mai 2020 Înalta Curte, deliberând, faţă de cererile de amânare în vederea angajării de apărători aleşi, formulate de apelanţii inculpaţi O. şi C., dat fiind că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, văzând şi poziţia reprezentantului Ministerului Public, a apreciat că acestea sunt întemeiate, motiv pentru care, în temeiul art. 356 alin. (3) din C. proc. pen., le-a încuviinţat, cu precizarea că, în cauză, se acordă un singur termen pentru lipsă de apărare şi pentru pregătirea apărării.

La termenul din 15 iunie 2020, părţile au formulat concluzii cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 03 iulie 2019, decizie prin care instanţa de control constituţional a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către instanţa supremă a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Totodată, s-a pus în vedere părţilor să formuleze concluzii şi cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea şi aplicarea următoarelor dispoziţii legale comunitare:

1. Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20.05.2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, art. 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, adoptată în temeiul art. 83 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26.06.1995 trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să soluţioneze o excepţie procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituita României) şi să oblige o instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi instanţă?

2. Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii judecătoreşti a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei secţii a instanţei supreme (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la secţia penală a instanţei supreme)?

3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, care interpretează o normă inferioară Constituţiei, de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, normă interpretată în mod constant, în acelaşi sens, de o instanţă de judecată timp de 16 ani?

4. Conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Principiul liberului acces la justiţie, include specializarea judecătorilor şi înfiinţarea unor completuri specializate la o instanţă supremă?

Concluziile apărătorilor aleşi ai apelanţilor inculpaţi, ale reprezentantului Ministerului Public au fost detaliate, în încheierea din data de 15 iunie 2020, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va analiza cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009: "(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, procedura instituită de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene are la bază separaţia clară a funcţiilor judiciare între Curtea de Justiţie şi instanţele statelor membre, care presupune cooperarea loială între acestea, în scopul aplicării uniforme a dreptului Uniunii în cadrul acesteia.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, procedura instituită la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, pct. 83 şi Ordonanţa din 8 septembrie 2016, Google Ireland şi Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, pct. 14). Altfel spus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunţe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal şi nici să soluţioneze eventualele divergenţe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional.

Or, instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În materie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, acestor instanţe revenindu-le obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

În opinie majoritară se reţine că, asupra cererii de pronunţare a unei decizii preliminare, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate pronunţa numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal şi numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.

Chiar dacă în considerarea art. 267 al treilea paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, o întrebare invocată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac potrivit dreptului intern obligă instanţa să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, o asemenea obligaţie este înlăturată în ipoteza în care există deja o jurisprudenţă consacrată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În cauză, în cererea de pronunţare a unei decizii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se solicită interpretarea dispoziţiilor (i) art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană privind Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care prevăd "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor." (ii) art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene privind combaterea fraudei care prevăd "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii." (iii) art. 58 alin. (3) din Directiva (UE) 849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau a finanţării terorismului, care prevăd că "Statele membre se asigură că, în cazul în care obligaţiile se aplică persoanelor juridice pentru încălcări ale dispoziţiilor naţionale de transpunere a prezentei directive, sancţiunile şi măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere şi altor persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, sunt responsabile de încălcare." transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 129 din 11 iulie 2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial Nr. 589 din 18 iulie 2019; (iv) art. 4 din Directiva (UE) 1371/2017 din 5 iulie 2017 a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, care însă nu a fost transpusă până în prezent în legislaţia naţională; respectiv, dacă acestea trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să soluţioneze o excepţie procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţia României) şi să oblige o instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi instanţă?

În cererea de pronunţare Cererea de pronunţare a unei decizii preliminare nu se invocă o contrarietate între dreptul Uniunii şi legislaţia naţională care să justifice aplicabilitatea acestuia din urmă în speţă. În realitate, chestiunea de drept cu privire la care se doreşte a se pronunţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene urmăreşte examinarea unei eventuale incompatibilităţi între dreptul Uniunii, prin raportare la dispoziţiile invocate, şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 825 din 10 octombrie 2019.

Sub acest aspect, în opinie majoritară se constată lipsa legăturii dintre dispoziţiile dreptului Uniunii invocate şi limitele jurisdicţiei Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte posibilitatea acesteia din urmă de a soluţiona o excepţie procesuală, cu atât mai mult cu cât instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra unei excepţii, ci a soluţionat un conflict juridic de natură constituţională vizând modul de aplicare a unei dispoziţii din legislaţia naţională referitoare la constituirea unor completuri de judecată specializate.

Totodată, în ce priveşte aplicarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii, instanţa, în majoritate, constată că din jurisprudenţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene pot fi desprinse concluziile corespunzătoare, fără a exista vreo urmă de îndoială rezonabilă, astfel încât sesizarea privind pronunţarea unei decizii preliminare sub acest aspect nu apare ca fiind necesară pentru soluţionarea litigiului principal.

În concluzie, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ar putea furniza elemente de interpretare a dreptului Uniunii care să fie necesare soluţionării prezentei cauze.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

III.2. Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, prioritar evaluării criticilor referitoare la fondul acuzaţiilor penale, apreciază necesară examinarea motivelor de apel care aduc în discuţie neregularităţi procedurale sancţionabile cu nulitate absolută şi care, potrivit Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale ar impune desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că în timpul judecării apelurilor ce formează obiectul cauzei de faţă, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 417/2019 din 03 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.

După publicarea deciziei Curţii Constituţionale, atât reprezentantul Ministerului Public cât şi intimaţii inculpaţi au solicitat să se constate că decizia este obligatorie şi produce efecte asupra hotărârii apelate, întrucât completul de trei judecători care a pronunţat-o nu a fost specializat în materie de corupţie, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ceea ce atrage, în interpretarea dată de Curtea Constituţională, sancţiunea nulităţii absolute a sentinţei atacate.

Prin Decizia nr. 417/2019, Curtea Constituţională, în majoritate, a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Conform dispozitivului deciziei, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reţinut că "judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condiţiile în care competenţa revenea unuia specializat, atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate" (parag. 138), având în vedere că "art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că instanţa judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Or, în ipoteza dată, compunerea, respectiv alcătuirea instanţei cu judecătorii care pot face parte din complet, trebuie raportată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenţei unui corp de judecători specializaţi în materia infracţiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât şi din cea a obligaţiei legale de a organiza completuri specializate. Sancţiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. stabilind expressis verbis că - Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată." (parag. 139).

Curtea a constatat că prin "neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-şi misiunea constituţională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituţie, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanţei judecătoreşti.

În consecinţă, judecarea în primă instanţă a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acestei competenţe de judecată către completurile cu competenţă generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voinţa contra legem a puterii judecătoreşti, reprezentată, în cazul de faţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate ea însăşi refuza aplicarea unei norme juridice, ci doar competenţa de a o interpreta şi aplica; prin refuzul aplicării/neagrearea art. 29 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezavuat voinţa legiuitorului, a ignorat obligaţia sa de a constitui completuri specializate şi a redimensionat competenţa de judecată a completurilor cu competenţă generală de la nivelul său. Prin urmare, noua competenţă rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor la care face referire art. 29 din Legea nr. 78/2000 apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asumându-şi o competenţă contrară art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti." (parag. 167)

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Textul constituţional nu distinge în funcţie de tipul de decizie sau în funcţie de atribuţia în exercitarea căreia a fost pronunţată.

Ca urmare, şi deciziile prin care Curtea Constituţională soluţionează un conflict juridic de natură constituţională au acelaşi regim juridic stabilit de norma juridică mai sus enunţată.

Prin urmare, este incontestabil că dezlegarea instanţei de contencios constituţional are caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, şi, în virtutea acestui caracter, de la data publicării deciziei, este exclusă orice altă interpretare a prevederilor legale supuse analizei.

Aşadar, în raport de considerentele şi dispozitivul deciziei instanţei de control constituţional mai sus - menţionate, în opinie majoritară, se constată că Sentinţa penală nr. 699 din 04 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 a fost pronunţată de un complet nespecializat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Totodată, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 280 din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea procesului penal, atrag nulitatea actului atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În atare situaţie, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., care prevăd că o hotărâre pronunţată de un complet care nu a fost legal constituit este lovită de nulitate absolută, în majoritate, se apreciază că, atât sentinţa penală menţionată, cât şi toate actele efectuate de completul nelegal constituit în timpul cercetării judecătoreşti în fondul cauzei, sunt lovite de nulitate, prezenta cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanţei a cărei hotărâre se desfiinţează în raport cu dispoziţiile art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., "desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată (...) când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută".

Prin urmare, faţă de cele învederate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că în urma desfiinţării hotărârii atacate în integralitatea sa, au fost desfiinţate de drept şi toate actele procedurale întocmite, precum şi actele şi măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, inclusiv măsura procesuală a citirii actului de sesizare a instanţei.

În acest context, rejudecarea cauzei va începe de la faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare, această din urmă etapă fiind epuizată prin rămânerea definitivă a încheierii din data de 21.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. x/2015, urmare a respingerii, ca nefondate a contestaţiilor formulate de inculpaţii A., C. şi O., prin Încheierea nr. 721/17.05.2016 a judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. x/2015

În plus, procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal şi nu o etapă a judecăţii, astfel că rejudecarea nu va putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.

Un alt aspect ce se impune a fi analizat, în contextul pronunţării deciziei de trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, vizează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionarea a cauzelor după calitatea persoanei, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 40 din C. proc. pen. "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

De asemenea, art. 48 C. proc. pen. stabileşte că dobândirea unei anumite calităţi de către un inculpat după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1) C. proc. pen.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţă prezenta cauză este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca urmare a calităţii de deputat în Parlamentul României a inculpatei O.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, cu majoritate, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., va admite apelurile admite apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de partea civilă SC B. SA şi de inculpaţii C., O. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 699 din 04 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare secţie Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de partea civilă SC B. SA şi de inculpaţii C., O. şi A. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii C., O. şi A., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 220 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. admite apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de partea civilă SC B. SA şi de inculpaţii C., O. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 699 din 04 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Desfiinţează sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre rejudecare la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de partea civilă SC B. SA şi de inculpaţii C., O. şi A. rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii C., O. şi A., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 220 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că în cauză se impunea sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, care să interpreteze anumite prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectiv din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (Carta), cu relevanţă în litigiul pendinte.

Astfel, apreciez că interpretarea art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, a art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a art. 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 şi a art. 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 este imperios necesară pentru luarea deciziei în cauză. Totodată, interpretarea acestor dispoziţii este în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 2 Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 47 din Cartă, independenţa sistemului judiciar, în ansamblu său fiind o componentă a statului de drept.

Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi."

Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii."

25. Art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede că "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."

Art. 47 alin. (1) şi (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, are în vedere că: "(1) Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.

(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege."

Conform art. 58 alin. (1) şi (2) din Directiva (UE) 2015/849: "(1) Statele membre se asigură că entităţile obligate pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dispoziţiilor naţionale de transpunere a prezentei directive în conformitate cu prezentul articol şi cu art. 59 - 61. Orice sancţiune sau măsură rezultată este eficace, proporţională şi disuasivă.

(2) Fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a prevedea şi a impune sancţiuni penale, statele membre stabilesc norme privind măsurile şi sancţiunile administrative şi se asigură că autorităţile lor competente pot impune astfel de sancţiuni şi măsuri în cazul încălcărilor dispoziţiilor naţionale de transpunere a prezentei directive, asigurând totodată aplicarea lor."

Art. 4 alin. (1) din Directiva (UE) 2017/1371, alte infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, cu următorul conţinut: "(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că spălarea banilor astfel cum este descrisă la art. 1 alin. (3) din Directiva (UE) 2015/849, în care sunt implicate bunuri provenite din săvârşirea unor infracţiuni reglementate de prezenta directivă, constituie infracţiune.

(2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că corupţia pasivă şi activă constituie infracţiuni atunci când sunt săvârşite cu intenţie.

(a) În sensul prezentei directive, "corupţie pasivă" înseamnă acţiunea unui funcţionar public care, în mod direct sau printr-un intermediar, solicită sau primeşte avantaje de orice fel, pentru sine sau pentru o terţă parte, ori acceptă o promisiune referitoare la un astfel de avantaj pentru a acţiona sau a se abţine de la a acţiona în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuţiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

(b) În sensul prezentei directive, "corupţie activă" înseamnă acţiunea unei persoane care, în mod direct sau printr-un intermediar, promite, oferă sau acordă avantaje de orice fel unui funcţionar public, pentru sine sau pentru o terţă parte, pentru a acţiona sau a se abţine de la a acţiona în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuţiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii."

În condiţiile în care obiectul judecăţii în speţă îl constituie presupusa săvârşire a unor infracţiuni de abuz în serviciu se impunea ca, în raport cu principiul efectivităţii sancţiunilor penale în cazul activităţilor ilegale grave care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, să se stabilească dacă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că nu permit aplicarea de către instanţa naţională a unei decizii luate de o autoritate ce nu face parte din sistemul judiciar şi care statuează asupra temeiniciei unei căi ordinare de atac, impunând trimiterea spre rejudecare a cauzei, cu consecinţa repunerii în discuţie a acuzaţiei penale, prin reluarea judecăţii în primă instanţă.

Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, statele membre sunt chemate să ia măsuri efective şi disuasive în combaterea activităţilor ilegale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, pentru a le proteja în mod adecvat, inclusiv împotriva corupţiei care reprezintă o ameninţare deosebit de gravă la adresa acestora, aşa cum se reţine în preambulul Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017.

O societate caracterizată pe valorile justiţie este incompatibilă cu adoptarea unor măsuri contrare art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că obligaţiile ce incumbă statelor membre privesc în primul rând adoptarea măsurilor legislative necesare care să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi infracţiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii este conceput de o asemenea manieră încât nu prezintă un risc sistemic de impunitate cu privire la aceste fapte, precum şi să asigure protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor urmărite.

Totodată, instanţelor naţionale le revine sarcina de a asigura efectul deplin al obligaţiilor ce decurg din art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi de a lăsa neaplicate dispoziţii interne, care, în cadrul unei proceduri ce are ca obiect infracţiuni grave, se opun luării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea activităţilor ilegale ce pot prejudicia interesele financiare ale Uniunii.

Procesele penale în care instanţele de judecată iau hotărâri cu privire la dreptul Uniunii nu trebuie să fie împiedicate prin adoptarea de măsuri care nu sunt menite să descurajeze fraudele şi nu oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.

De asemenea, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană impune statelor membre obligaţia de a stabili un sistem de căi de atac şi proceduri care să asigure un control jurisdicţional efectiv în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Astfel, statele membre au obligaţia, în special de a garanta că instanţele naţionale care se pot pronunţa cu privire la chestiuni referitoare la aplicare sau interpretarea acestui drept îndeplinesc cerinţa de independenţă a judecătorilor, inclusă în conţinutul esenţial al dreptului fundamental la un proces echitabil.

Interpretarea Curţii se impune cu necesitate având în vedere că măsura de trimitere spre rejudecare impusă de un organ jurisdicţional exterior puterii judiciare afectează realizarea obiectivelor instituite prin Directiva(UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017, în ipoteza în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni penale efective şi disuasive, într-un termen rezonabil, existând şi riscul prescripţiei răspunderii penale în cazuri care vizează activităţi ilegale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii dată fiind complexitatea şi durata procedurilor până la adoptarea unei hotărâri definitive ca urmare a reluării judecăţii în primă instanţă. În fine, posibilitatea intervenirii prescripţiei lipseşte de eficienţă măsurile legislative de recuperare a produsului infracţiunii, instanţa naţională nemaiputând să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i decurg din dreptul Uniunii.

În acest context, este de menţionat că prezenta cauză cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 29 decembrie 2015 şi, urmare a declinării în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a competenţei de soluţionare a cauzei privind rechizitoriul nr. x/2010 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, la data de 3 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - Complet de 3 judecători, iar pe rolul instanţei de apel la data de 11 februarie 2020.

Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale referitoare la compunerea completelor specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a soluţiei impuse în mod explicit prin dispozitivul acesteia, prezenta cauză ar trebui rejudecată de prima instanţă, ceea ce ar aduce atingere caracterului efectiv impus de art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dar şi dreptului fundamental al acuzatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, în ultimul "Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare", publicat la 22.10.2019, s-au reţinut, între altele, următoarele:

"Creşterea puternică a presiunii exercitate asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea obiectivul de referinţă 1) a avut un impact şi asupra eficacităţii justiţiei în cauzele de corupţie la nivel înalt. Mai concret, Curtea Constituţională a fost sesizată de guvern cu privire la două conflicte juridice de natură constituţională în care era implicată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unul referitor la interpretarea normelor procedurale referitoare la constituirea completurilor de judecată în apel formate din 5 judecători şi altul referitor la componenţa completurilor de judecată formate din 3 judecători în cazurile de corupţie judecate în primă instanţă. Deşi deciziile Curţii Constituţionale nu privesc cauze care au fost deja închise, măsurile luate ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale privind completurile de judecată formate din 5 judecători au generat un climat de insecuritate accentuată (...). Deciziile Curţii Constituţionale au un impact direct asupra cauzelor de corupţie la nivel înalt aflate pe rolul instanţelor, putând duce la întârzieri şi la redeschiderea proceselor, şi chiar au permis, în anumite condiţii, redeschiderea mai multor cauze definitive. Nu se pot prevedea încă pe deplin consecinţele unei astfel de situaţii. Reverberaţiile negative clare ale acestei situaţii asupra procesului de justiţie au ridicat, totodată, la un nivel mai general, semne de întrebare cu privire la durabilitatea progreselor înregistrate până în prezent de România în lupta împotriva corupţiei (...)."

Prin intermediul celei de-a doua întrebări preliminare, apreciez că se impunea clarificarea unei problematici similare cu cea aflată deja pe rolul Curţii (a se vedea cauzele C- 357/19 şi C-547/19) şi care are în vedere posibilitatea ca "statul de drept" în sensul art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană să fie compatibil cu o intervenţie asupra justiţiei de natura celei realizate prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019. Altfel spus, se solicită o interpretare a noţiunii de "stat de drept" cu care operează art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin raportare la art. 47 din Cartă, în contextul unui litigiu care presupune aplicarea mai multor dispoziţii din dreptul Uniunii, precum şi care, conform acuzaţiilor formulate, prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

Importanţa Curţii Constituţionale în realizarea statului de drept şi respectul de care trebuie să se bucure deciziile acestei instituţii, pronunţate în limitele competenţelor sale constituţionale, sunt dincolo de orice îndoială.

Potrivit legii naţionale, Curtea Constituţională nu este cuprinsă în sistemul instanţelor de judecată şi nu are atribuţii de judecată. Astfel, potrivit Constituţiei României, Curtea Constituţională nu este o instanţă de judecată, nefăcând parte, de altfel, din autoritatea judecătorească. Instanţele de judecată sunt reglementate în Constituţia României la Titlul III Autorităţile Publice, Capitolul VI Autoritatea judecătorească, Secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti, în timp ce Curtea Constituţională beneficiază de o reglementare în cadrul unui titlu distinct, respectiv Titlul V Curtea Constituţională.

În acest context, cu referire la judecătorii care fac parte din Curtea Constituţională, este de menţionat şi faptul că aceştia sunt desemnaţi de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, inclusiv dintre foşti sau actuali membri ai partidelor politice.

Prin decizia sus-amintită, Curtea Constituţională a stabilit incidenţa sancţiunii nulităţii absolute cu privire la hotărârile pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia infracţiunilor de corupţie şi a indicat soluţia care urmează a fi pronunţată de către Completele de 5 judecători, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare, cu referire expresă la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., acţionând astfel ca o instanţă de judecată de drept comun.

În aceste condiţii, intervenţia Curţii de Justiţie este necesară pentru a clarifica noţiunea de "stat de drept" din perspectiva independenţei judecătorilor, în condiţiile în care Curtea Constituţională prin decizia amintită a intervenit practic în judecata unor cauze şi a instituit măsuri procedurale obligatorii care prin rezultatul lor, concretizat în reluarea unor procese în considerarea lipsei de specializare în materia infracţiunilor de corupţie a completurilor secţiei Penale din cadrul Înaltei Curţi, iar nu şi a judecătorilor care le-au compus, prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, prin riscul iminent de a se ajunge la crearea unui impunităţi cu privire la cei care au săvârşit fapte grave.

În opinia majoritară a Curţii Constituţionale, lipsa desemnării administrative de către colegiul de conducere al instanţei supreme de completuri specializate în materia infracţiunilor de corupţie "atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate." Fără a nega specializarea în materia infracţiunilor de corupţie a judecătorilor instanţei supreme care compun completurile de judecată, Curtea Constituţională face o delimitare expresă între completul de judecată, ca entitate abstractă şi membrii completului care compun completul de judecată, dând prevalenţă specializării completului şi nu specializării judecătorilor care compun completul de judecată.

Or, garanţia independenţei, inerentă misiunii instanţei, se impune nu numai la nivelul Uniunii, în privinţa judecătorilor şi a avocaţilor generali ai Curţii, astfel cum prevede art. 19 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, ci şi la nivelul statelor membre, în privinţa instanţelor naţionale care, precum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt chemate să statueze asupra unor chestiuni referitoare la interpretarea şi la aplicarea dreptului uniunii (hotărârea din 27.02.2018, Associaçao Sindical dos Juizes Portugueses, EU:C:2018:117, hotărârea Curţii - Marea Cameră pronunţată în cauza C-619/18 la 24.06.2019).

În ce priveşte domeniul de aplicare al art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea a reţinut că această dispoziţie vizează "domeniile reglementate de dreptul Uniunii", independent de situaţia în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul art. 5 alin. (1) din cartă, fiind necesar ca orice stat membru să se asigure că organismele care, în calitate de "instanţă", în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, îndeplinesc cerinţele unei protecţii jurisdicţionale efective (hotărârea Curţii - Marea Cameră pronunţată în cauza C-619/18 la 24.06.2019).

Noţiunea de independenţă presupune în special ca organismul respectiv să îşi exercite funcţiile jurisdicţionale în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare şi fără să primească dispoziţii sau instrucţiuni, indiferent de originea lor, şi să fie astfel protejat de intervenţii sau de presiuni exterioare, susceptibile să aducă atingere independenţei de judecată a membrilor săi şi să influenţeze deciziile acestora (hotărârea din 19.09.2006, Wilson - C-506/04, EU:C:2006:587 şi hotărârea din 16.02.2017 Margarit Panicello, C-503/15, EU:C:2017:126).

Or, stabilind calea de urmat, respectiv trimiterea cauzelor spre rejudecare în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Curtea Constituţională a acţionat ca o instanţă de control judiciar în cauzele aflate pe rolul Completului de 5 judecători, dând dispoziţii acestui complet cu privire la soluţia pe care trebuie să o pronunţe.

Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie, dar şi importanţa, atât în ordinea juridică a uniunii, cât şi în ordinea juridică naţională a principiului legalităţii, instanţa de trimitere apreciază că, tot cu referire la cea de-a doua întrebare, se impune şi lămurirea înţelesului noţiunii "de instanţă constituită în prealabil prin lege" din conţinutul art. 47 alin. (2) din Cartă, în sensul dacă se opune interpretării date de Curtea Constituţională privind caracterul nelegal al compunerii instanţei.

În condiţiile în care, potrivit legii naţionale, Curtea Constituţională nu este cuprinsă în sistemul instanţelor de judecată şi nu are atribuţii de judecată, o intervenţie arbitrară, prin care să se verifice legalitatea activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificare care să se substituie unor proceduri judiciare legale poate avea un impact negativ nu doar cu privire la independenţa justiţiei, ci chiar cu privire la fundamentele statului de drept, în funcţie de sensul pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene îl atribuie acestei noţiuni cu care operează art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În ceea ce priveşte cea de a treia întrebare, interpretarea Curţii de Justiţie este necesară pentru a clarifica dacă decizia Curţii Constituţionale, organ jurisdicţional exterior puterii judiciare, având competenţă exclusivă în statuarea asupra conflictelor constituţionale şi ale cărei dispoziţii sunt obligatorii erga omnes, face parte din categoria dispoziţiilor ce pot fi şi trebuie înlăturate pentru a asigura eficienţa deplină a normelor Uniunii, mai ales în contextul existenţei unei norme naţionale care permite sancţionarea disciplinară a judecătorului în cazul în care procedează la înlăturarea efectelor acesteia.

Această lămurire este indispensabilă deoarece în lipsa unui răspuns există un risc serios ca indiferent de răspunsul la întrebări, hotărârea Curţii de Justiţie să nu poată fi aplicată în dreptul intern.

Cea de a patra întrebare are în vedere solicitarea interpretării Curţii de Justiţie ca, în considerarea importanţei principiului independenţei judecătorului, să se justifice o extindere a legăturii cu dreptul Uniunii Europene şi la cauzele în care se aplică exclusiv legislaţia naţională atunci când acest principiu este periclitat de efectele deciziilor unui organ jurisdicţional, fie şi Curtea Constituţională.

Se pune, desigur, problema dacă instanţa europeană poate să cenzureze analiza pe care Curtea Constituţională a României a făcut-o sau este ţinută de constatările şi aprecierile organului naţional. În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu se află nici în situaţia de a cenzura analiza făcută de Curtea Constituţională, dar nici în situaţia de a se raporta, în mod absolut, la aceste constatări. Ceea ce se solicită instanţei europene este, în primul rând, o interpretare a noţiunii de "stat de drept", cu care operează art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu raportare la art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la art. 47 din Cartă, prin care să se stabilească dacă, într-o situaţie ca cea din speţă, activitatea instanţei supreme dintr-un stat membru poate fi controlată şi sancţionată prin intervenţia unui organ de natura Curţii Constituţionale a României. Apreciem că, pentru îndeplinirea acestui demers, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este liberă să facă propriile aprecieri privind situaţiile juridice relevante, în măsura în care acest lucru este necesar pentru explicitarea interpretării pe care înţelege să o dea articolelor supuse analizei.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, apreciez că în cauză se impunea sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, art. 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, adoptată în temeiul art. 83 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să soluţioneze o excepţie procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţia României) şi să oblige o instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi instanţă?

2. Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii judecătoreşti a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei secţii a instanţei supreme (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la secţia penală a instanţei supreme)?

3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, care interpretează o normă inferioară Constituţiei, de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, normă interpretată în mod constant, în acelaşi sens, de o instanţă de judecată timp de 16 ani?

4. Conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Principiul liberului acces la justiţie, include specializarea judecătorilor şi înfiinţarea unor completuri specializate la o instanţă supremă?

În mod corespunzător, până la soluţionarea cererii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, se impunea suspendarea judecării prezentei cauze, conform art. 2 alin. (3) teza a-II-a din Legea nr. 340/2009.

GGC - GV