Admissibility of constitutional challenge to public hearing and judicial cost provisions in revision proceedings lacking causal nexus to the case

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin Decizia penală nr. 23/CA din 15 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, printre altele, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 424 alin. (1) teza finală C. proc. pen., precum şi a art. 272 coroborat cu art. 275 C. proc. pen.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că sesizarea instanţei de contencios constituţional implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normelor legale criticate

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

Curtea, făcând evaluarea primelor două condiţii, a constatat că acestea apar a fi îndeplinite în cauză, însă, a apreciat că lipsa condiţiei ca pretinsul viciu de neconstituţionalitate să aibă legătură cu cauza este de natură a conduce la sancţiunea inadmisibilităţii.

S-a arătat că jurisprudenţa a stabilit că pentru a determina existenţa unei legături dintre norma contestată şi soluţia dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procesual al excepţiei, se impune o evaluare concretă şi nu una formală a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare, întrucât prin acest mijloc sunt stabilite limitele investirii instanţei de contencios constituţional.

Raportat la prezenta cauză, analiza efectuată de Curtea de Apel Timişoara a condus la concluzia că pretinsul viciu de neconstituţionalitate nu poate avea nicio înrâurire asupra soluţiei care s-ar pronunţa în cauza de faţă ce are ca obiect calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate tot în legătură cu o cale extraordinară de atac, respectiv revizuirea.

S-a mai reţinut că, în cuprinsul sesizării, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că dispoziţiile care reglementează conţinutul dispozitivului şi consemnarea pronunţării soluţiei în şedinţă publică sunt în contradicţie cu normele de tehnică legislativă şi sunt neclare. De asemenea, a criticat dispoziţiile care reglementează modul de stabilire a cheltuielilor judiciare, din perspectiva faptului că nu stabilesc criterii obiective de determinare şi sunt discriminatorii.

Curtea a arătat că, în condiţiile în care, cazul de contestaţie în anulare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 426 lit. g) din C. proc. pen., vizează nulitatea unei hotărâri pentru nerespectarea caracterului public al şedinţei de judecată, iar petentul şi-a argumentat cererea pe situaţia contrară, respectiv caracterul nepublic al şedinţei de judecată, este evident faptul că aspectele criticate nu pot avea, în mod real, o legătură concretă cu soluţia ce ar urma să se pronunţe în cauza ce are ca obiect examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, neexistând cazul invocat de petent.

S-a mai menţionat că procedura reglementată de art. 431 din C. proc. pen., cu care a fost investită curtea în prezentul dosar, priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, respectiv îndeplinirea condiţiilor în care poate fi exercitată contestaţia în anulare şi anume hotărârile ce pot fi atacate, cazul care o justifică, titularul cererii şi termenul de introducere. În condiţiile în care, ab initio, cazul invocat de petent nu justifică admiterea căii extraordinare de atac, întrucât se întemeiază pe o ipoteza nereglementată de lege, este evident că nu poate fi identificată o legătură cu prezenta cauza.

De asemenea, s-a reţinut că petentul a formulat critici în legătură cu modul de stabilire a cheltuielilor judiciare, însă s-a apreciat că acestea nu îndeplinesc cerinţa de a fi în legătură cu cauza. Pe de o parte, aspectul de inadmisibilitatea invocat mai sus, este aplicabil şi în ceea ce priveşte această cerere, iar pe de altă parte, în conţinutul cererii de contestaţie în anulare, petentul nu a formulat critici în legătură cu modul de stabilirea a cheltuielilor judiciare, instanţa de control judiciar nefiind sesizată în sensul de a efectua un control asupra modului de stabilire a cheltuielilor.

Suplimentar, s-a arătat că, în mod constant, Curtea Constituţională a statuat că determinarea acestor cheltuieli nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, realizându-se potrivit prevederilor art. 272 - 275 din C. proc. pen.

Împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în termen legal, a formulat recurs contestatorul A.

Cauza având ca obiect recursul declarat de contestator a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, secţia penală, la data de 6 august 2020, fiind fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, cu citarea recurentului la locul de deţinere şi cu asigurarea apărării.

Analizând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul contestator A., cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, a invocat în faţa Curţii de Apel Timişoara excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 407 alin. (7) din C. proc. pen. şi ale art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., în ceea ce priveşte sintagma "pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică". Autorul excepţiei a susţinut, în esenţă, că aceste texte de lege nu respectă normele de tehnică legislativă, fiind neclare, fapt ce ar conduce la încălcare dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

De asemenea, a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., cu privire la modul de stabilire a cheltuielilor judiciare, susţinând că sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, contravenind, astfel, dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării, Înalta Curte reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte subliniază că, dacă evaluarea primelor trei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a patra cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Raportat la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Analizând condiţiile enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată de contestatorul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, ce are ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. g) din C. proc. pen. şi are în vedere dispoziţii legale în vigoare, referitoare la pronunţarea în şedinţă publică a hotărârii, prev. de art. 404 alin. (7) din şi art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., precum şi dispoziţiile art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., privitoare la cheltuielile de judecată.

De asemenea, se constată că dispoziţiile legale criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la condiţia legăturii dintre excepţia invocată cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită în speţă.

În acest sens, se reţine că, în cauză, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva unei decizii pronunţate în apel în procedura examinării admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a revizuirii.

Criticile contestatorului au vizat faptul că decizia pronunţată de instanţa de apel, în procedura admisibilităţii în principiu a revizuirii, a fost soluţionată în şedinţă publică, iar nu în camera de consiliu, ipoteză care, în opinia contestatorului s-ar circumscrie cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen.

Or, dimpotrivă, dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., vizează situaţia inversă, în care anularea unei hotărâri definitive intervine dacă şedinţa de judecată în apel nu a fost publică.

Aşadar, Înalta Curte constată că argumentele contestatorului nu au legătură cu soluţionarea cauzei ce are ca obiect contestaţia în anulare întrucât, chiar dacă instanţa de contencios constituţional s-ar pronunţa asupra criticilor de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor 404 alin. (7) din şi art. 424 alin. (1) teza finală din Codul de procedură, decizia Curţii Constituţionale nu ar fi de natură să producă efecte directe asupra hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Timişoara.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că se urmăreşte un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, ci recurentul contestator tinde la completarea şi modificarea dispoziţiilor privind cheltuielile de judecată din C. proc. pen.

Înalta Curte aminteşte că această atribuţie nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În consecinţă, este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu evidenţiază o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.

Pentru considerentele expuse, constatând legală şi temeinică soluţia criticată pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 alin. (7) din C. proc. pen. şi art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., precum şi a art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 23/CA din data de 15 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 404 alin. (7) din C. proc. pen. şi art. 424 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., precum şi a art. 272 coroborat cu art. 275 din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 23/CA din data de 15 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 9 septembrie 2020.

Procesat de GGC - LM