Retroactive effect of constitutional interpretation on final criminal convictions: exclusion of Decizia 405/2016 from decriminalization under Art. 595 C. proc. pen.

Asupra contestaţiilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 595 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi formulate de petenţii condamnaţi A. şi B..

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi petenţii condamnaţi la plata sumei de 200 RON fiecare, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 22.01.2019 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, sub nr. x/2019, cauza având ca obiect cererea de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, formulată de petentul A., condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, prin Sentinţa penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din 2 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Cu privire la admisibilitatea cererii, petentul condamnat a făcut trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională, precum şi că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională.

A mai arătat petentul că, în ciuda faptului că hotărârea de condamnare a rămas definitivă ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, prin care s-a dezincriminat infracţiunea pentru care a fost condamnat, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât caracterul dezincriminator al deciziei menţionate anterior a fost clarificat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018, care a unificat în mod implicit o practică judiciară neunitară sub acest aspect. Astfel, în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat problema aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, însă nu a calificat-o drept decizie cu caracter dezincriminator, aceeaşi optică fiind împărtăşită de instanţa supremă şi cu ocazia soluţionării recursului în casaţie declarat împotriva deciziei de condamnare.

Petentul condamnat A. a apreciat că, în aceste condiţii, singurul mijloc procesual de valorificare a efectului dezincriminator al Deciziei nr. 405/2016 este cel reglementat de art. 595 C. proc. pen., în caz contrar ajungându-se la situaţia absurdă în care i s-ar refuza principial beneficiul dispoziţiilor art. 4 C. pen., invocându-se orientarea instanţelor spre o interpretare care s-a dovedit ulterior eronată, ceea ce ar însemna că puterea publică şi-ar invoca propria culpă în defavoarea unei persoane particulare. Mai mult, s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă de a i se refuza beneficiul dezincriminării, în timp ce unei persoane care a comis o faptă de acelaşi tip cu cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, dar care se află încă în cursul judecăţii în primă instanţă sau în apel, acest beneficiu să-i fie acordat din simplul motiv că Decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018, prin care s-a consfinţit explicit caracterul dezincriminator al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, a apărut în timpul cât procesul său este încă pe rol.

Pe cale de consecinţă, o soluţie de respingere a cererii, ca inadmisibilă, ar conduce la încălcarea unui principiu fundamental, ale cărui efecte sunt radicale, obligatorii şi nelimitate în timp, creându-se astfel un precedent judiciar periculos prin aceea că s-ar lăsa la liberul arbitru al instanţelor decizia de a stabili, în mod subiectiv şi discreţionar, căror persoane le vor fi aplicate efectele legii de dezincriminare şi cărora nu. Mai mult, constatarea unei inadmisibilităţi a cererii ce formează obiectul cauzei ar contrazice implicit şi jurisprudenţa CEDO.

Cu privire la fondul cererii, petentul condamnat a învederat că, în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, infracţiunea de abuz în serviciu poate fi reţinută doar în situaţia în care atribuţia de serviciu încălcată este prevăzută într-o lege sau ordonanţă a guvernului, iar nu una prevăzută în legislaţia secundară. Or, în prezenta cauză, atribuţiile de serviciu cu privire la care s-a reţinut că ar fi încălcate nu erau stabilite prin lege, ci prin Carta Universitară, astfel încât fapta pentru care petentul a fost condamnat a fost dezincriminată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 C. pen. şi art. 595 C. proc. pen.

Tot la data de 22.01.2019 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, sub nr. x/2019, cauza având ca obiect cererea de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, formulată de petentul B., condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, prin Sentinţa penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din 2 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 26 rap. la art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen. din 1969. Prin aceeaşi hotărâre, petentul a fost condamnat şi la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu referire la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000, dispunându-se contopirea celor 2 pedepse, iar la pedeapsa cea mai grea s-a adăugat un spor de 2 ani, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.

În susţinerea cererii, petentul B. a invocat, în esenţă, aceleaşi argumente cu cele cuprinse în cererea formulată de petentul A., susţinând că infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu pentru care a fost condamnat a fost dezincriminată, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 C. pen. şi art. 595 C. proc. pen.

Instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2019 a dispus scoaterea acestuia de pe rol şi înaintarea sa în vederea discutării reunirii cu dosarul nr. x/2019.

Prin încheierea din data de 18.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a dispus reunirea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019, fiind incident cazul de reunire prevăzut de art. 43 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.

S-a dispus ataşarea dosarului de fond nr. x/2012

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a respins, ca nefondate, cererile de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, formulate de petenţii condamnaţi A. şi B., pentru următoarele considerente:

Prin Sentinţa penală nr. 115 din 23.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A., în temeiul art. 297 alin. (1) cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. (art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.), la 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată.

În temeiul art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 68 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore, de la data de 24 martie 2009 la data de 25 martie 2009.

De asemenea, a dispus condamnarea inculpatului B., în temeiul art. 26 rap. la art. 248 C. pen. cu ref. la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., la 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată.

În condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6, 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din noul C. pen., a dispus condamnarea inculpatului B. la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

În condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa de 7 ani închisoare, pe care a sporit-o cu 2 ani, în final inculpatul urmând să execute 9 ani închisoare.

În condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe toată durata executării pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe timp de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore, de la data de 24 martie 2009 la data de 25 martie 2009.

Prin Decizia penală nr. 266/A din 2.08.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii B., C., D., E., F., G., H. şi I. împotriva Sentinţei penale nr. 115/F din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală. A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

- cu referire la inculpatul A.:

A constatat că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă.

A menţinut pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanţa de fond pentru infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior), a art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.

A menţinut pedeapsa complementară dispusă de instanţa de fond pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., dispunând şi interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.

A menţinut pedeapsa accesorie dispusă de instanţa de fond constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., dispunând şi interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 lit. g) C. pen.

- cu referire la inculpatul B.:

A constatat că legea penală mai favorabilă este legea penală anterioară.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în pedepsele componente: 2 pedepse de câte 7 ani închisoare, aplicate de instanţa de fond pentru infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 248 C. pen. anterior - art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a art. 5 C. pen. şi pentru infracţiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior cu referire la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi în sporul de 2 ani închisoare.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, a înlăturat sporul de 2 ani închisoare.

A menţinut pedepsele de câte 7 ani închisoare aplicate de instanţa de fond conform încadrărilor juridice menţionate şi, pe lângă fiecare pedeapsă, a aplicat pedeapsa complementară pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, precum şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.

În baza art. 33 - 35 C. pen. anterior, a dispus contopirea pedepselor şi executarea pedepsei celei mai grele, respectiv 7 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior.

A reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 595 alin. (1) C. proc. pen., "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen..".

De asemenea, potrivit art. 4 C. pen., "legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi".

S-a constatat că cererile deduse judecăţii se întemeiază pe două decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8.07.2016 şi Decizia nr. 651 din 25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018.

Prin Decizia nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8.07.2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Prin Decizia nr. 651 din 25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. De asemenea, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională.

Astfel, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 651 din 25.10.2018, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, art. 595 alin. (1) C. proc. pen. a căpătat următoarea configuraţie:

"Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa sau o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normei de incriminare, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen..".

În primul rând, s-a constatat că în cauza de faţă nu este incidentă ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., întrucât decizia Curţii Constituţionale despre care se susţine că ar fi constatat neconstituţionalitatea nomei de incriminare în baza căreia petenţii au fost condamnaţi, respectiv Decizia nr. 405 din 15.06.2016, a intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţate faţă de aceştia, iar nu ulterior (decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 2.08.2017, iar decizia nr. 405 din 15.06.2016 produce efecte juridice din data de 8.07.2016, data publicării în Monitorul Oficial). Prin urmare, instanţa care a soluţionat apelul a avut în vedere Decizia nr. 405 din 15.06.2016 a Curţii Constituţionale la momentul pronunţării hotărârii definitive, analizând în ce măsură faptele săvârşite de către inculpaţi realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, în noua sa configuraţie.

Totodată, a fost avut în vedere faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016 nu a constatat neconstituţionalitatea normei de incriminare a abuzului în serviciu în ansamblul său, ci doar a unui element constitutiv al acesteia, astfel cum însăşi instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 651 din 25.10.2018 (paragraful nr. 44). În cuprinsul acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a realizat o distincţie între deciziile prin intermediul cărora se constată neconstituţionalitatea întregului text de incriminare, oferind ca exemplu Decizia nr. 363 din 7.05.2015, prin care a fost declarată neconstituţională infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 şi deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea doar a unui/unor element/e constitutiv/e din conţinutul normei de incriminare, menţionându-se cu titlu de exemplu chiar Decizia nr. 405 din 15.06.2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu.

Practic, s-a constatat că, urmare a Deciziei nr. 405 din 15.06.2016, infracţiunea de abuz în serviciu are următoarea definiţie legală:

"Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică."

De altfel, a fost avut în vedere şi faptul că în considerentele deciziei instanţei de apel s-a reţinut că "instanţa de apel apreciază că această decizie a Curţii Constituţionale nu este de natură a influenţa în concret răspunderea penală a inculpaţilor pentru că, potrivit încadrării faptelor pentru care aceştia (exceptându-i pe cei doi deja arătaţi) au fost trimişi în judecată (fie autori, fie participaţie secundată sub forma complicităţii), faptele au fost încadrate juridic în infracţiuni potrivit legii penale anterioare, faptele constituind infracţiuni şi potrivit legii penale actuale, inculpaţii fiind trimişi în judecată pentru încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia primară".

Astfel, s-a apreciat că este eronată teza invocată de petenţii A. şi B., în sensul că instanţa de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a calificat în mod greşit efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel rezultând în mod clar că decizia Curţii Constituţionale a produs o reconfigurare a elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, fapta constituind infracţiune doar dacă funcţionarul public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii (adică a legislaţiei primare - legi emise de Parlament şi ordonanţe ale Guvernului) şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Or, la aceeaşi concluzie a ajuns şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 651 din 25.10.2018 (elocvent fiind paragraful nr. 44, citat chiar în cuprinsul cererilor introductive formulate de petenţi).

Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care s-ar accepta că dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. sunt aplicabile inclusiv în cazul deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normei de incriminare intervenite anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel cum au susţinut petenţii, s-a apreciat că cererile formulate de aceştia sunt vădit neîntemeiate, câtă vreme instanţa care a dispus condamnarea lor definitivă a dat aceeaşi interpretare efectelor Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 ca şi Curtea Constituţională, astfel cum s-a arătat mai sus. Aşadar, aserţiunile petenţilor, referitoare la o pretinsă orientare a instanţelor spre o interpretare care s-a dovedit ulterior eronată, nu au putut fi primite.

În altă ordine de idei, s-a reţinut că a face o nouă analiză asupra întrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu pentru care s-a dispus condamnarea petenţilor, în condiţiile în care aceasta a fost realizată atât de către instanţa care a soluţionat cauza în fond, cât şi de instanţa de apel, ar echivala cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii de condamnare. Dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. nu au fost edictate pentru a rejudeca fondul unei cauze ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat raportul juridic penal de conflict, ci pentru a oferi părţii interesate mijlocul procedural de a solicita înlăturarea consecinţelor condamnării în situaţia în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, intervine o lege care dezincriminează fapta pentru care s-a dispus condamnarea sau care prevede o pedeapsă mai uşoară, ori o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normei de incriminare (în lumina Deciziei nr. 651 din 25.10.2018).

Or, în cauza de faţă, decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, pe lângă faptul că a intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, nu a constatat neconstituţionalitatea în ansamblu a infracţiunii de abuz în serviciu, ci doar a unui element constitutiv. Astfel cum s-a arătat în precedent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţă învestită cu soluţionarea apelului, a analizat în ce măsură faptele imputate petenţilor A. şi B. realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, raportându-se la noua configuraţie a acestei infracţiuni, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016.

În consecinţă, în baza art. 595 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile de înlăturare a pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei legi penale noi formulate de petenţii condamnaţi A. şi B..

Împotriva Sentinţei penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, au formulat contestaţie contestatorii A., B., S.C. J. S.A., K. S.A. şi S.C. L. S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei penale a instanţei supreme la data de 18 aprilie 2019, sub numărul x/2019.

În esenţă, pe calea contestaţiilor promovate, s-a susţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 poate fi considerată echivalentă cu o lege de dezincriminare parţială în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu şi, chiar dacă aceasta a intervenit anterior rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, ar trebui să beneficieze de dispoziţiile art. 595 C. proc. pen. şi persoanele faţă de care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, dar faţă de care nu a fost aplicată o decizie a Curţii Constituţionale de dezincriminare.

Astfel, s-a apreciat că, deşi instanţa de fond a reţinut că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu s-a constatat neconstituţionalitatea în ansamblu a prevederilor privind abuzul în serviciu, ci doar a unui element constitutiv al infracţiunii, efectul deciziei este dezincriminator atunci când funcţionarul public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu încalcă o dispoziţie dintr-o lege primară sau dintr-o ordonanţă de urgenţă.

De asemenea, s-a făcut referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 651/2018, susţinându-se că este important a se stabili dacă, urmare a intervenirii acesteia, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 595 C. proc. pen.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea contestaţiilor formulate împotriva Sentinţei penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, desfiinţarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea cererilor promovate, urmând ca, în baza dispoziţiilor art. 595 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., să se dispună înlăturarea pedepsei închisorii ca urmare a intervenirii unei dispoziţii de dezincriminare, în ceea ce îi priveşte pe contestatorii condamnaţi A. şi B., pentru acesta din urmă doar sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu (fiind condamnat în cauză şi pentru săvârşirea unei alte infracţiuni).

Examinând contestaţiile formulate în cauză, prin prisma criticilor invocate şi prin raportare la dispoziţiile procesual penale incidente în materie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

Contestatorii condamnaţi A. şi B. şi-au întemeiat cererile promovate în cauză pe dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., solicitând înlăturarea pedepselor cu închisoarea aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave (de către cel dintâi), respectiv a celei de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată (de către cel de al doilea), ca urmare a intervenirii unei dispoziţii de dezincriminare, făcând trimitere în acest sens la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016. Totodată, a fost invocată în susţinerea contestaţiilor Decizia Curţii Constituţionale nr. 651 din 25.10.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională şi, de asemenea, că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din C. pen., care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională.

Potrivit dispoziţiilor art. 595 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.

Alineatul 2 al articolului anterior menţionat prevede că aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie.

Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înlăturarea sau modificarea pedepsei (atunci când prin legea nouă se prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară) operează numai atunci când intervine o lege care nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a dispus condamnarea.

Dispoziţiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. se impune a fi corelate cu prevederile art. 4 C. pen., potrivit cu care "legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi".

Or, în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (Sentinţa penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din 2 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală), nu a intervenit o lege penală de dezincriminare, în sensul cerut de dispoziţiile la care s-a făcut referire anterior.

Cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517 din 8.07.2016 - prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii" - Înalta Curte reţine două aspecte: primul constă în aceea că fapta de abuz în serviciu nu a fost dezincriminată printr-o altă decizie a Curţii Constituţionale, iar cel de-al doilea aspect vizează împrejurarea că decizia în discuţie a intrat în vigoare anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a contestatorilor A. şi B., fiind analizată de instanţa de apel în limitele stabilite de instanţa de contencios constituţional.

De altfel, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, despre care contestatorii au susţinut că ar putea fi considerată echivalentă cu o lege de dezincriminare parţială în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, este una de interpretare a normei de incriminare circumscrise dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., iar nu de dezincriminare a faptei, în sensul cerut de prevederile art. 595 alin. (1) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională adoptă acte jurisdicţionale care fac parte din ordinea normativă, nu acte normative de reglementare primară. Cele două tipuri de acte nu sunt echivalente cu privire la momentul şi consecinţele juridice ale aplicării lor. De aceea, regula comună a aplicării lor pentru viitor cunoaşte o excepţie care este de strictă interpretare şi care vizează - conform voinţei exprese a legiuitorului constituant - strict legea penală mai favorabilă, nu şi decizia Curţii Constituţionale.

Totodată, art. 147 alin. (4) din Constituţia României statuează că deciziile Curţii Constituţionale a României produc efecte doar pentru viitor. Aceasta înseamnă că, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, o decizie a Curţii Constituţionale se va aplica în două categorii de cauze: în primul rând, în cauza în care a fost invocată - astfel statuează chiar Curtea Constituţională în paragraful 30 al Deciziei nr. 866/2015, potrivit căruia constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia; în al doilea rând, ea se va aplica în cauzele aflate pe rol, aşa cum se statuează la punctul 4 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 319/2012, potrivit căruia instanţele judecătoreşti vor aplica deciziile Curţii Constituţionale numai în cauzele pendinte, la momentul publicării acestora, cauze în care dispoziţiile vizate de Curte sunt aplicabile.

Rezultă, aşadar, că Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României nu poate produce efecte şi în cauzele soluţionate definitiv la data publicării, în care nu s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

De altfel, însăşi Curtea Constituţională a stabilit că deciziile sale nu se aplică atunci când cauza este definitiv soluţionată întrucât, din momentul demarării procesului şi până la data soluţionării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului. Incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii.

Dacă decizia Curţii Constituţionale ar produce efecte retroactive, s-ar încălca într-un mod nepermis autoritatea de lucru judecat, ceea ce ar afecta principiul securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului.

Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii A., B., S.C. J. S.A., K. S.A. şi S.C. L. S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii A., B., S.C. J. S.A., K. S.A. şi S.C. L. S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 69/F din 21 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorii la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - MM