Admissibility of constitutional referral against Criminal Code Art. 155(1) limitation interruption already ruled unconstitutional

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, între altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., invocată de apelantul inculpat A., prin apărător ales.

Examinând cauza din perspectiva cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., instanţa Curţii de Apel Bucureşti a constatat următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă doar dacă nu este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi act normativ, în sensul ca aceasta să fie invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi să privească o dispoziţie dintr-o lege în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii şi care să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din perspectiva acestor cerinţe de admisibilitate reglementate de lege, Curtea de Apel a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost deja supuse controlului de constituţionalitate al instanţei de contencios constituţional, care prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018) a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În fapt, din argumentarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată în faţa instanţei de apel, s-a reţinut că ceea ce se contestă prin prisma dispoziţiilor legii fundamentale este evaluarea pe care practica judiciară o realizează în privinţa efectelor Deciziei nr. 297/2018, în sensul că această decizie ar avea un caracter interpretativ, prin considerentele ei stabilindu-se care sunt valenţele constituţionale ale interpretării ce trebuie dată dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., referitor la natura actelor care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, or, în aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, o atare chestiune juridică nu poate fi supusă controlului jurisdicţional al instanţei de contencios constituţional.

Împotriva acestei dispoziţii din încheierea din data de 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, inculpatul A. a declarat recurs, susţinând, potrivit criticilor formulate, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., invocată de apelantul inculpat A., nefiind îndeplinită cerinţa ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, instanţa supremă reţinând în completare următoarele aspecte:

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., se constatată că aceasta întruneşte doar condiţiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu şi pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, care, prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

Astfel, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât instituie, pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale (paragraful 22). Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Se constată că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragraful 24).

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că "prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale" (paragraful 31).

A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen. (paragraful 28).

Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29).

În concluzie, Curtea Constituţională a constatat că "soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragraful 34).

Pe de altă parte, se observă că, prin cererea formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., apreciind că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României întrucât nu răspund condiţiilor de claritate şi previzibilitate impuse cu titlu imperativ de legea fundamentală de vreme ce nu reglementează expres cazurile în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale. Or, aşa cum s-a arătat anterior, aceste aspecte criticate de apărare au fost avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, regăsindu-se printre argumentele ce au determinat declararea ca neconstituţională a soluţiei legislative care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, în Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a constatat că întrebările cu care a fost sesizată nu ridică veritabile probleme de drept întrucât Curtea Constituţională a furnizat, prin considerentele deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite acestei hotărâri.

În acest context, trebuie subliniat că, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Ca urmare, în condiţiile în care Curtea Constituţională a analizat deja constituţionalitatea textului de lege criticat, stabilind, cu valoare obligatorie, limitele în care judecătorul trebuie să aplice dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că cererea de sesizare formulată de recurentul inculpat A. nu întruneşte condiţia reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât, în mod corect, a fost respinsă de prima instanţă.

Pentru considerentele arătate, constatând că încheierea atacată este legală şi temeinică, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Va obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Încheierii din data de 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iulie 2020.

Procesat de GGC - LM