Police officer's abuse-of-office conviction upheld; annulment appeal dismissed as unfounded.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constat următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 780 din data de 4 aprilie 2019 a Judecătoriei Giurgiu, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (5) şi alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

În baza art. 396 alin. (3) şi alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 80 din C. pen., s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

În temeiul art. 81 din C. pen., s-a aplicat inculpatului un avertisment.

S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x din data de 5 septembrie 2015.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi petentul B..

Prin Decizia penală nr. 1/A din data de 6 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu împotriva Sentinţei penale nr. 780 din 4 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/2017, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

Potrivit art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 din C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015).

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni şi 20 de zile (ce reprezintă 1/3 din cealaltă pedeapsă), în final pedeapsa aplicată în sarcina inculpatului fiind de 2 ani, 2 luni şi 20 de zile de închisoare.

Potrivit art. 45 alin. (1), alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen., s-a aplicat alături de pedeapsa principală anterior menţionată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 2 ani, 2 luni şi 20 de zile pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen., de 2 ani şi 6 luni.

Pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării pe o perioadă de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.. Pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. se va executa în cazul anulării/revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 93 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Giurgiu, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; f) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate; g) să presteze 80 de zile de muncă în folosul comunităţii în cadrul Bibliotecii judeţene C. sau Serviciilor Locale Giurgiu, ambele din judeţul Giurgiu. În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere datele să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Giurgiu.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cauzele de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi asupra dispoziţiilor art. 97 din C. pen. privind anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la latura civilă, desfiinţarea înscrisurilor şi plata cheltuielilor judiciare.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de petentul B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că doar apelul Ministerului Public este fond şi, întrucât situaţia de fapt nu a fost contestată, ci doar încadrarea faptelor în norma de drept prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 republicată, va analiza doar în ce măsură faptele săvârşite se încadrează în norma juridică a abuzului în serviciu.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că la data de 05 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Şoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140km/h. Deşi a constatat contravenţia săvârşită de acesta, inculpatul nu a aplicat sancţiunea avertismentului faţă de autorul contravenţiei, în raport cu care nu a dispus nici o măsură, (i-a permis astfel exercitarea în continuare a dreptului de a conduce vehicule) ci faţă de inculpatul E., tatăl contravenientului.

Curtea a arătat că inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru că ar fi aplicat sancţiunea avertismentului şi nu pe cea a amenzii, posibilitate prevăzută de O.U.G. nr. 195/2002, ci pentru că nu a sancţionat persoana care a şi săvârşit contravenţia.

S- a apreciat că fapta inculpatului de a sancţiona o altă persoană decât pe cea care a săvârşit contravenţia, respectiv omisiunea sancţionării contravenientului, constituie neîndeplinirea unui act, respectiv constatarea contravenţiei săvârşite de D., iar prin aceasta a fost vătămată activitatea şi interesele legitime ale Poliţiei Române. Prin lăsarea nesancţionată a persoanei care a încălcat dispoziţiile legale referitoare la regimul circulaţiei pe drumurile publice, inculpatul a nesocotit obligaţiile legale de sancţionare, iar faptul că s-a aplicat totuşi avertismentul faţă de o altă persoană nu echivalează cu îndeplinirea atribuţiilor de către inculpat. Dimpotrivă, reţinând că acestei persoanei i s-au încălcat drepturile prin interzicerea posibilităţii de a mai conduce în condiţiile în care nu a comis nici o faptă contravenţională, se reţine că inculpatul a acţionat abuziv, încălcându-şi obligaţiile de serviciu.

Curtea a constatat că prin omisiunea de a aplica sancţiunea prevăzută de lege persoanei care a încălcat dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 inculpatul şi-a nesocotit obligaţiile, încălcând obligaţia lucrătorilor de poliţie de constatare a faptelor contravenţionale (art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002). Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu a avut ca rezultat permiterea şi lăsarea dreptului de circulaţie unei persoane care a depăşit limita de viteză, fapt ce lezează valoarea socială ocrotită, fiind încălcat interesul general referitor la interdicţia de a permite exercitarea dreptului de a conduce faţă de contravenienţii care au condus cu depăşirea limitelor legale de viteză cu mai mult de 50 de km/oră. Totodată, s-a evitat măsura suspendării permisului de conducere pentru D.

Referitor la vătămarea intereselor legitime ale Poliţiei, Curtea a menţionat că este evident că permiţând contravenientului D. să conducă în continuare autovehicule, deşi sancţiunea complementară obligatorie era suspendarea dreptului pe o perioadă de 90 de zile, s-a produs o lezare a interesului public (care trebuie să fie apărat de poliţie), creându-se condiţii de periclitare a siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.

Pe de altă parte, s-a apreciat că sunt îndeplinite şi condiţiile prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru că fapta inculpatului A. a avut ca urmare obţinerea de către martorul D. a unui folos necuvenit, în sensul că a avut posibilitatea de a utiliza permisul de conducere şi în perioada de 90 de zile în care acestuia ar fi trebuit să i se suspende dreptul de a conduce autovehicule.

Curtea arată că noţiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor, nu are un caracter echivoc, întrucât reflectă că folosul astfel obţinut este legal nedatorat, are caracter de retribuţie, constituind o plată ori o răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracţiunilor de abuz în serviciu. Având în vedere că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate, cum sunt reglementate şi în actele normative internaţionale.

În consecinţă, Curtea a constatat că fapta inculpatului A. de a-şi încălca atribuţiile de serviciu referitoare la constatarea contravenţiilor rutiere, prin aceea că la data de 5 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Şoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140 km/h, împrejurări în care nu a îndeplinit un act, respectiv constatarea contravenţiei săvârşite de D., încălcând astfel dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei Române, în referire la constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, potrivit legii, precum şi dispoziţiile art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (în sensul că nu a aplicat măsurile legale faţă de conducătorul auto care a săvârşit contravenţia), corelativ cu vătămarea bunei activităţi a Poliţiei Române întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu asimilat infracţiunilor de corupţie prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi a decis condamnarea acestuia.

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că agentul de poliţie A. a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x din 5 septembrie 2015, în care a atestat, în fals, că numitul E., tatăl contravenientului, ar fi condus motocicleta x, iar această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prev. şi pedepsită de art. 321 alin. (1) C. pen., iar pentru inculpatul E., infracţiunea este săvârşită în forma complicităţii.

S-a arătat că cele două infracţiuni au obiecte juridice diferite, ocrotirea relaţiilor referitoare la activitatea de serviciu - în cazul infracţiunii de abuz în serviciu şi relaţiile sociale referitoare la încrederea pe care trebuie să o inspire un înscris întocmit de un funcţionar public - în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual. În opinia Curţii de apel, dacă inculpatul A. nu ar fi aplicat nici o sancţiune contravenţională, s-ar fi reţinut doar infracţiunea de abuz în serviciu, dar în momentul în care acesta a hotărât împreună cu complicitatea inculpatului E. să consemneze în mod fals că acesta ar fi comis contravenţia, s-a consumat şi infracţiunea de fals intelectual.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 17 februarie 2020.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurentul a arătat că în sarcina sa s-a reţinut că la data de 5 septembrie 2015, orele 15:28, având calitatea de agent constatator în cadrul Poliţiei Municipiului Giurgiu - Biroul Rutier, l-a depistat în trafic, cu aparatul radar, pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. x, pe Şoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu viteza de 140 km/oră, depăşind limita legală pe acest sector de drum.

În împrejurarea arătată, a întocmit procesul-verbal de contravenţie nr. x din 05 septembrie 2015, în care a consemnat că numitul E. a condus motocicleta marca x cu număr de înmatriculare x pe Şoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ de 140 km/h, aplicându-i acestuia sancţiunea avertismentului şi nu amenda contravenţională. În ce priveşte prejudiciul, s-a reţinut că ar consta într-o stare de pericol şi în vătămarea bunei activităţi a Poliţiei Române prin neîntocmirea actului constatator şi neaplicarea unei amenzi.

Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 297 din C. pen., a solicitat să se constate că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că: "în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea reţine că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală."

Curtea Constituţională a constatat că "legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale", făcând astfel trimitere la alte forme de răspundere extrapenală (disciplinară, administrativă sau civilă) şi că "sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind abuzul în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau a unor proceduri penale ordinare".

În ce priveşte regimul juridic al contravenţiilor, a arătat că este reglementat prin O.G. nr. 2/2001, iar potrivit art. 6 din acelaşi act normativ "avertismentul şi amenda se pot aplica oricărui contravenient persoană fizică sau juridică". Art. 7 din O.G. nr. 2/2001 prevede că avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă, dar şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 2/2001, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoane anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori. Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Raportat la textele legale menţionate anterior, recurentul a susţinut că, în calitate de agent constatator, la momentul constatării contravenţiei în cuprinsul Procesului-verbal de contravenţie nr. x din 5 septembrie 2015, avea posibilitatea să aplice una din sancţiunile contravenţionale principale (avertisment sau amenda contravenţională) prevăzute de textele legale incriminatoare, sancţiunea urmând a fi aplicată în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuind să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinând seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

De asemenea, a arătat că a constatat săvârşirea unei contravenţii, iar pentru menţionarea unei alte persoane în calitate de contravenient i-a fost aplicată o sancţiune penală, în contextul analizării elementului material al faptei de fals intelectual.

Cu privire la contravenţia constatată, recurentul a precizat că avea posibilitatea să aplice sancţiunea avertismentului şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevedea această sancţiune. Prin urmare, în calitate de agent constatator, ţinând seama de împrejurările în care a fost comisă fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, avea posibilitatea să aplice contravenientului sancţiunea avertismentului verbal sau scris, dacă aprecia că această sancţiune este suficientă pentru apărarea valorilor sociale ocrotite de legea contravenţională, "situaţie în care nu se poate vorbi de cauzarea unei pagube în sensul cerut de lege."

Referitor la prejudiciu, recurentul a precizat că prin rechizitoriu s-a reţinut ca acesta ar consta într-o stare de pericol şi în vătămarea bunei activităţi a Poliţiei Române; în opinia sa, important este faptul că în cauză nu există constituire de parte civilă.

În privinţa urmării imediate a infracţiunii de abuz în serviciu, a făcut trimitere la considerentele deciziei Curţii Constituţionale menţionate anterior, în cuprinsul căreia s-a reţinut că "infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube sau unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu".

De asemenea, a făcut trimitere la literatura de specialitate, arătând că opinia exprimată este în sensul că urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ al abuzului în serviciu. Această urmare este condiţionată de producerea sau cauzarea unei pagube aduse în patrimoniul unei persoane fizice sau unei persoane juridice ori de o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice. Prin cauzarea unei pagube se înţelege producerea unei pierderi materiale suferită de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al abuzului în serviciu, generate de actul abuziv al funcţionarului public sau al altei persoane care exercită un serviciu de interes public. De asemenea, prin vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială adusă intereselor unor asemenea persoane.

Cum potrivit art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001, "Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale", prin aplicarea unui avertisment (sancţiune prevăzută de lege), în situaţia în care aplicarea unei amenzi contravenţionale nu era obligatorie, nu există prejudiciu în cauză.

Totodată, recurentul a arătat că a întocmit un proces-verbal de constatare a unei sancţiuni contravenţionale, împrejurare în care nu se poate reţine că a procurat un folos necuvenit în patrimoniul unei persoane, astfel că nu este realizat nici elementul circumstanţial agravant necesar pentru reţinerea formei agravate a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Prin urmare, atâta timp cât a constatat fapta contravenţională şi avea posibilitatea legală de a sancţiona pe contravenient şi cu sancţiunea avertismentului verbal, neaplicarea sancţiunii contravenţionale a amenzii nu se circumscrie laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sarcina sa. Mai mult, atâta timp cât avea posibilitatea aplicării sancţiunii avertismentului nu se poate afirma că a urmărit sau acceptat că prin aplicarea acestei sancţiuni contravenţionale ar produce o pagubă (care s-ar fi produs, eventual, în bugetul local al Primăriei Municipiului Giurgiu, instituţie care, de altfel, nu a fost identificată ca având legitimitate procesuală în cauză). În plus, nu se poate vorbi de un prejudiciu cert, care să poată atrage răspunderea sa, cu atât mai mult cu cât se constată caracterul incert, îndoielnic al acestuia, iar posibilitatea agentului constatator de a aplica amenzi contravenţionale este definitorie în materie contravenţională.

Faţă de aceste argumente, având în vedere şi decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior, recurentul a susţinut că operează o răspundere extrapenală, care poate fi stabilită în sarcina sa odată cu sancţionarea disciplinară (eventual) pentru fapta dedusă judecăţii şi, în consecinţă, că sunt incidente prevederile art. 396 alin. (5) şi alin. (10) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din C. pen., iar apelul pachetului trebuia respins pentru pe acest considerent şi menţinută hotărârea instanţei de fond.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (5) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., să se pronunţe o soluţie de achitare pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală.

Prin Încheierea din data de 15 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1/A din data de 06 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 7 şi s-a fixat termen la data de 27 octombrie, cu citarea recurentului inculpat.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpat îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. De asemenea, s-a apreciat că îndeplineşte condiţia prevăzută de 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi motivarea acestuia.

S-a reţinut că cererea de recurs în casaţie, este admisibilă din perspectiva dispoziţiilor art. 440 alin. (1) C. proc. pen., motivul invocat încadrându-se în cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel. (...) verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Tot în jurisprudenţă s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată corespunde tiparului de incriminare al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Din această perspectivă, se constată că, prin decizia penală nr. 1/A din data de 06 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (faptă din data de 5 septembrie 2015), reţinându-se în fapt, în esenţă, că, "la data de 5 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. în timp ce conducea motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Şoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140 km/h, împrejurări în care nu a îndeplinit un act, respectiv constatarea contravenţiei săvârşite de D., încălcând astfel dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei Române, în referire la constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, potrivit legii, precum şi dispoziţiile art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (în sensul că nu a aplicat măsurile legale faţă de conducătorul auto care a săvârşit contravenţia), corelativ cu vătămarea bunei activităţi a Poliţiei Române".

În legătură cu această faptă, recurentul a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate, întrucât el, în virtutea atribuţiilor de serviciu a aplicat sancţiunea avertismentului, iar prin fapta sa nu s-a creat nicio pagubă, în sensul că nu a fost vătămată buna activitate a Poliţiei Române, prin aplicarea sancţiunii contravenţionale a avertismentului putându-se crea, cel mult o pagubă bugetului local al Primăriei Municipiului Giurgiu. Mai mult decât atât, afirmă că vătămarea trebuie să aibă un anumit grad de intensitate pentru a fi atrasă răspunderea penală în cauză, ceea ce nu e cazul în prezenta speţă.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 297 alin. (1) C. pen., "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică".

Dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 statuează că "în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime."

Obiectul juridic special al infracţiunii de abuz în serviciu constă în relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea bunului mers al activităţii persoanelor juridice de drept public sau privat şi apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva abuzurilor funcţionarului public.

Elementul material la infracţiunea de abuz în serviciu constă alternativ dintr-o inacţiune (omisiune) sau dintr-o acţiune (comisiune), respectiv din: neîndeplinirea unui act ori din îndeplinirea actului în mod defectuos. Prin urmare, elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni.

Prin expresia "nu îndeplineşte un act" se înţelege acea activitate prin care funcţionarul public omite, nu efectuează un act care trebuia să fie îndeplinit potrivit atribuţiilor de serviciu, adică un act ce "cădea" în sarcina sa de realizare.

Urmarea imediată a acţiunii-inacţiunii care constituie elementul material la modalitatea tip constă în crearea unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Înalta Curte constată că în raport de situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, inculpatul A. nu a fost trimis în judecată pentru că ar fi aplicat sancţiunea avertismentului şi nu pe cea a amenzii numitului E., ci pentru că la data de 5 septembrie 2015, în jurul orei 15:30, când se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, deşi l-a depistat în trafic cu aparatul radar pe numitul D. conducând motocicleta marca x cu nr. de înmatriculare x pe Şoseaua Portului din municipiul Giurgiu, cu o viteză de aproximativ 140 km/h, şi a constatat contravenţia săvârşită de acesta, nu a aplicat nicio sancţiune faţă de D. (autorul contravenţiei), ci faţă de tatăl contravenientului, E..

Acţionând în această manieră, respectiv prin neaplicarea sancţiunii contravenţionale persoanei depistate în trafic conducând motocicleta cu o viteză mai mare decât limita legală, inculpatul a comis fapta de abuz în serviciu în modalitatea omisiunii sancţionării adevăratului contravenient, întrucât în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu a îndeplinit un act, încălcând dispoziţiile legale privitoare la regimul circulaţiei pe drumurile publice şi referitoare la obligaţia lucrătorilor de poliţie de constatare şi sancţionare a faptelor contravenţionale (art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 şi art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 - norme legale încălcate identificate de instanţa de apel, care reglementează, pe de o parte, atribuţiile poliţistului, pe de altă parte, cele care reglementează regimul contravenţiilor).

Potrivit art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

Astfel că, prin fapta sa, inculpatul A. i-a asigurat numitului D. un folos necuvenit, în sensul că acesta din urmă a avut posibilitatea de a conduce autovehiculul şi în perioada de 90 de zile în care acestuia ar fi trebuit să i se suspende dreptul de a conduce autovehicule, fiind realizat, aşadar, elementul circumstanţial agravant necesar pentru reţinerea formei agravate a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, că sub acest aspect sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu.

În ceea ce priveşte prejudiciul, se constată că în cauză a fost reţinută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în modalitatea producerii unei vătămări asupra interesului public (care trebuia să fie protejat de poliţie) creându-se condiţiile de periclitare a siguranţei pe drumurile publice.

Critica recurentului că nu sunt îndeplinite elementele tipicităţii obiective, întrucât prin fapta sa nu a fost vătămată activitatea şi interesele legitime ale Poliţiei Române, urmarea imediată fiind unul din elementele laturii obiective ale abuzului în serviciu, nu se circumscrie cazului de casare invocat.

Înalta Curte reţine că într-adevăr urmarea imediată a acţiunii/inacţiunii constituie elementul material la modalitatea tip şi constă în crearea unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 "nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală" .

Însă analiza intensităţii vătămării produse prin fapta ilicită este o chestiune de apreciere a împrejurărilor cauzei (fiind necesară pentru delimitarea răspunderii penală de celelalte forme de răspundere juridică), care intră în atributul exclusiv al instanţei de fond/apel şi care, prin urmare, nu poate fi cenzurată în cadrul prezentului demers judiciar.

Astfel cum s-a mai precizat, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casaţie nu are în vedere elemente de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate reevalua materialul probator şi nu poate să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea care a fost menţionată în hotărârea atacată (Decizia penală nr. 1/RC din data de 3 ianuarie 2019).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1/A din data de 6 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1/A din data de 06 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM