Scope of cassation review: exclusion of subjective guilt and statutory limitations from appeal under Romanian criminal procedure law.

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 69 din data de 18 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Hunedoara, s-a dispus condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 2 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. din 1969 pe timp de 5 ani pentru infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (al cărui conţinut se regăseşte în art. 35 C. pen. - 4 acte materiale) şi art. 5 C. pen. i-a fost aplicată inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. din 1969 în condiţiile prev. de art. 71 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 81, 82 C. pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare pe durata acesteia, la care se adaugă 2 ani, rezultând astfel un termen de încercare de 4 ani; în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. din 1969, care reglementează situaţiile în care se revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În temeiul art. 1357 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă promovată de partea civilă Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură şi a fost obligată inculpata A. să plătească părţii civile suma de 647.152,09 RON daune materiale.

A fost menţinut sechestrul asigurător instituit în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 11/P/2017 din 28 iulie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia asupra bunurilor aparţinând inculpatei A.

A fost revocat sechestrul asigurător instituit în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 11/P/2017 din 28 iulie 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba Iulia asupra bunurilor aparţinând numitei B.

Împotriva Sentinţei penale nr. 69 din data de 18 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Hunedoara, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpata A. şi de partea civilă Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură.

Prin Decizia penală nr. 188 din 26 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Sentinţei penale nr. 69/2019 pronunţată la data de 18 iunie 2019 în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Hunedoara, şi în consecinţă:

A desfiinţat sentinţa penală atacată, cu privire la latura penală, în ceea ce priveşte legalitatea pedepsei principale aplicate inculpatei A., şi procedând la o nouă judecată în aceste limite:

A majorat de la 2 ani la 3 ani durata pedepsei închisorii aplicată inculpatei A. pentru comiterea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. (4 acte materiale), cu reţinerea art. 5 C. pen.

A majorat de la 4 ani la 5 ani termenul de încercare al pedepsei închisorii aplicate inculpatei în temeiul prevederilor art. 82 alin. (1) vechiul C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

A respins ca nefondate apelurile declarate de inculpata A. şi de partea civilă Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură împotriva Sentinţei penale nr. 69/2019 pronunţată la 18 iunie 2019 în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Hunedoara.

Împotriva acestei decizii, la data de 27 mai 2020 a declarat recurs în casaţie inculpata A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 19 iunie 2020, când s-a stabilit termen la data de 31 iulie 2020, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurenta inculpată a solicitat în esenţă, admiterea cererii de recurs în casaţie, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi respingerea acţiunii civile.

A precizat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documentele ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, doar atunci când au fost obţinute fonduri pe nedrept, cu intenţie directă, calificată prin scop, urmărindu-se ca prin săvârşirea infracţiunii să fie păgubit bugetul Uniunii, aspecte ce nu se regăsesc şi în prezenta cauză.

În acest sens, a arătat că art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 face distincţie între 3 categorii de abateri, nereguli, cu caracter sistemic şi de fraudă, ori neregulile reţinute în prezenta cauză nu se subscriu ilicitului penal, neputând fi asimilate unei fraude.

În ceea ce priveşte latura civilă, a susţinut că pentru recuperarea creanţei bugetare din constatarea unei nereguli definite de art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 este prevăzută o procedură specială şi obligatorie pentru structurile de control.

Aşadar, nefiind urmată această procedură în prezenta cauză, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 20, 21, 23, 43 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 acţiunea penală nu poate fi exercitată prealabil acestei proceduri speciale, acţiunea civilă fiind exercitată în afara cadrului stabilit de legea specială.

Cu privire la latura penală a cauzei, a arătat că respectivele contracte de asociere încheiate cu deţinătorii de animale sunt legale, primul contract a fost semnat în aceeaşi zi în care a fost semnat şi contractul de arendă, chiar dacă a fost înregistrat la Primărie după 3 zile.

De asemenea, a solicitat a se avea în vedere declaraţia de eligibilitate din anul 2012, declaraţie ce cuprinde menţiunea expresă că în situaţia unor clauze inexacte se va urma procedura administrativă, nu procedura penală.

Mai mult, a precizat că se impune examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva modului în care a fost aplicată legislaţia şi doctrina penală în materie, în sensul că reprezintă o încălcare a garanţiilor constituţionale privind acordarea beneficiului prezumţiei de nevinovăţie, precum şi a principiului in dubio pro reo.

Faţă de aspectele reţinute de judecătorul fondului, a apreciat că în raport de întregul material probator administrat în cauză se poate constata un dubiu că s-a săvârşit fapta pentru care a fost judecată inculpata.

Totodată, a mai susţinut că inculpaţii au pus în slujba comunităţii şi cu ajutorul funcţionarilor APIA care au avut la rândul lor o atitudine pozitivă şi au reuşit să obţină finanţările necesare întreţinerii şi dezvoltării păşunilor.

A mai solicitat a se constata că a intervenit prescripţia răspunderii penale, invocând în acest sens dispoziţiile Deciziei nr. 297/2018 pronunţată de Curtea Constituţională şi Decizia nr. 5/2019 - Recurs în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpată A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, recurenta inculpată a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurenta inculpată a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, în sensul că inculpata nu a urmărit obţinerea fondurilor pe nedrept, cu scopul de a păgubi bugetul Uniunii Europene.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpată, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei inculpate de a dispune achitarea sa, motivat de împrejurarea că nu este dovedită intenţia de a frauda bugetul Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doar neprevederea în legea penală ce subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

În acest context argumentativ, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documentele ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei şi vinovăţia inculpatei nu mai pot fi analizate de către instanţa de control judiciar în calea de atac a recursului în casaţie.

Referitor la critica recurentei inculpate privind incidenţa prescripţiei răspunderii penale în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 297/2018 pronunţată de Curtea Constituţională, Înalta Curte reţine că prin decizia anterior menţionată nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părţi a acestuia, instituţia întreruperii cursului prescripţiei fiind în esenţă constituţională. Instanţa de control constituţional a statuat că întreruperea cursului termenului de prescripţie devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie.

Aşadar, Înalta Curte constată pe de o parte, că nu s-a împlinit termenul de prescripţie pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, acesta se împlineşte în luna martie 2023, iar, pe de altă parte, intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu poate face obiectul analizei în acest cadru procesual, ci poate constitui eventual un motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că şi critica referitoare la soluţionarea în mod greşit a laturii civile, nu poate fi analizată din perspectiva cazului de casare pentru care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie.

Prin urmare, criticile recurentei inculpate exced analizei instanţei de recurs în casaţie, aspectele invocate neputând fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatei este prevăzută de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există şi a fost corect încadrată juridic, că a fost săvârşită de inculpată cu forma de vinovăţie cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acesteia sunt neîntemeiate.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva Deciziei penale nr. 188 din 26 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A. împotriva Deciziei penale nr. 188 din 26 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM