Extraordinary appeal as impermissible substitute for ordinary appeal against recognition of foreign criminal judgment under specificity rule

Asupra apelului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 192/F din data de 02 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 (x/2020, în baza art. 431 C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de petentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 91/F din 17 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

De asemenea, a fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 627 RON, s-a achitat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel, la data de 13 iulie 2020, sub numărul x/2020, petentul A. a formulat contestaţie în anulare cu privire la Sentinţa penală nr. 91/F din 17 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În motivarea contestaţiei în anulare, bazată pe dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., petentul a arătat că prin sentinţa anterior menţionată a fost recunoscută condamnarea la o pedeapsă de 12 ani 6 luni şi 1 zi închisoare ce i-a fost aplicată de Tribunalul Provincial din Valencia pentru infracţiunile de agresiune şi trafic de persoane, deşi la momentul predării de către autorităţile române către cele spaniole în executarea unui mandat european de arestare, arătase că nu renunţă la regula specialităţii.

A susţinut contestatorul că infracţiunea de trafic de persoane pentru a cărei săvârşire a fost condamnat de către instanţele spaniole nu figura în mandatul european de arestare, astfel că intra sub regula specialităţii.

Acesta a mai arătat că la momentul recunoaşterii hotărârii de condamnare, Curtea de Apel Bucureşti nu a observat acest lucru, astfel că se impune anularea sentinţei atacate şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, care să nu includă şi pedeapsa aplicată de autorităţile spaniole pentru infracţiunea de trafic de persoane.

Curtea a constatat că, potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

1. Cu referire la situaţia juridică a contestatorului, Curtea a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 187 din 4 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală (Dosar nr. x/2015) s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 6 august 2015 de Judecătoria de Primă instanţă şi Instrucţie din Catarroja (Valencia) faţă de numitul A., arestarea acestuia pentru o perioadă de 29 de zile şi predarea către autorităţile spaniole cu respectarea regulii specialităţii.

Din considerentele hotărârii rezultă că predarea a vizat faptele prevăzute de art. 96 alin. (1) pct. 3, 16 şi 28 din Legea nr. 302/2004, adică infracţiunile de trafic de persoane (art. 96 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 302/2004, forma în vigoare la data pronunţării hotărârii), răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici (art. 96 alin. (1) pct. 16 din Legea nr. 302/2004, forma în vigoare la data pronunţării hotărârii) şi viol (art. 96 alin. (1) pct. 28 din Legea nr. 302/2004, forma în vigoare la data pronunţării hotărârii).

Sub aspectul situaţiei de fapt prezentate în cuprinsul mandatului emis de autorităţile din regatul Spaniei, rezultă că persoana solicitată era cercetată pentru următoarele:

"În data de 30 octombrie 2014, A., în compania numiţilor B., C. şi D. au luat-o în jurul orelor 11 a.m. pe E. în TURNU MĂGURELE (România) pentru a o lua în Spania, făcând-o să creadă că acolo se va întâlni cu mama acesteia.

În data de 1 noiembrie 2014, au condus-o într-un apartament situat în Ronda Este nr. 2 din localitatea Catarroja (Valencia) şi după amiază. A. a prins-o de păr şi i-a spus că dacă nu se culcă cu el o va omorî şi o va tăia în bucăţi, lovind-o în coaste cu pumnul, E. a acceptat de frică, astfel încât agresorul şi-a introdus organul genital în cavitatea bucală a acesteia, ejaculând în interior de patru ori.

În data de 1 noiembrie 2014, A., împreună cu B., C. şi D., au obligat-o prin intimidare să se prostitueze în apropierea unui poligon industrial din localitatea Catarroja (Valencia), unde a întreţinut relaţii sexuale cu doi bărbaţi, aceştia achitând în totalitate o sumă de bani, numiţii A., B.. C. ŞI D. neacordându-i prezervative în ciuda solicitării acesteia.

La data de 2 octombrie 2014, au ţinut-o închisă cu cheia într-o cameră din locuinţa mai sus menţionată, eliberând-o luni, 3 noiembrie 2014 pentru a o duce în alt loc din apropiere către un concesionar x din localitatea Catarroja pentru a se prostitua din nou împotriva voinţei acesteia, până la ora cinci după amiaza. Ulterior au condus-o la domiciliul mai sus menţionat pentru a se spăla şi a-i cumpăra haine pentru a se prostitua în apropierea locului mai sus menţionat, întotdeauna sub supravegherea numiţilor A. ŞI D., împreună cu B., C.. ajungând să întreţină relaţii sexuale cu doi bărbaţi ce au achitat anterior, reuşind să scape cu ajutorul unui client neidentificat ce a dus-o la poliţie."

2. Curtea a constatat şi că prin Sentinţa penală nr. 91/F din 17 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (dosar nr. x/2018) s-au dispus recunoaşterea şi punerea în executare a Sentinţei penale nr. 770/2016 din 2 decembrie 2016 pronunţată de Audiencia Provincial din Valencia, secţia a 4-a, definitivă la data de 4 septembrie 2017, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4.561 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, cu scopul exploatării sexuale, prev. de art. 177 bis alin. I b) C. pen. spaniol, în concurs ideal cu infracţiunea de prostituţie, prev. de art. 77 C. pen. spaniol, cu deducerea perioadelor executate.

Din considerentele sentinţei menţionate rezultă că prin hotărârea pronunţată de Audiencia Provincial din Valencia, secţia a 4-a - Regatul Spaniei, s-a dispus condamnarea numitului A. la o pedeapsă de 4.561 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, cu scopul exploatării sexuale prev. de art. 177 bis, alin. (1) b) din C. pen. spaniol în concurs ideal cu art. 77 C. pen. spaniol, cu o infracţiune referitoare la prostituţie prev. în art. 188.1 din C. pen. spaniol, în sarcina sa fiind reţinute următoarele:

"În octombrie 2014, inculpata C., cunoscând-o din liceu pe E. şi din cartierul localităţii unde locuiau amândouă, Turnu Măgurele şi profitând de relaţia proastă pe care aceasta o avea cu tatăl său, a contactat-o pe aceasta în câteva rânduri, aceasta având 18 ani împliniţi cu doar o lună în urmă şi i-a oferit ajutorul său pentru a putea să călătorească din România în Spania cu scopul de a o căuta sau găsi pe mama sa, pe care E. nu o mai văzuse de când era mică, deoarece aceasta părăsise domiciliul, fapt pentru care E. a acceptat fiind înşelată, până în punctul de a o pune pe o femeie la telefon care s-a prefăcut că este mama sa şi care i-a spus să o însoţească pe C. în Spania pentru a se întâlni cu ea.

De asemenea inculpaţii au avertizat-o să nu spună nimănui că urma să plece şi să nu ia valiza, deoarece în Spania îi vor cumpăra haine. Călătoria organizată de către inculpaţii A. şi D. s-a iniţiat pe data de 30 octombrie 2014, deplasându-se inculpaţii C. împreună cu colegul său B. şi E. dinspre localitatea Turnu Măgurele înspre F., într-un autoturism cu doi indivizi neidentificaţi, continuând până la Timişoara, localitate apropiată de frontieră, unde C. şi B. stabiliseră să fie luaţi de A. şi D. cu autoturismul acestuia din urmă, marca x gri, cu nr. de înmatriculare x trecând toţi cinci graniţa, conducând pe rând D. şi A., şi înnoptând în autoturism, până când la data de 1 noiembrie au ajuns la Catarroja. Au dus-o pe E. în locuinţa situată pe strada x nr. 2-4-35 cu acest scop D. şi A., prin intermediul unui cuplu de români care figurau ca şi chiriaşi. Ajunşi în locuinţă a înştiinţat-o că urma să practice prostituţia şi să le înmâneze lor câştigurile, dacă nu dorea să le facă rău membrilor din familia sa, fapte ce i-au creat acesteia o teamă care alături de vârsta sa, de lipsa de dezvoltare a personalităţii sale, a situaţiei sale în Spania, fără a cunoaşte limba şi fără a avea bani sau vreun contact la care să apeleze, au făcut-o să accepte.

Inculpaţii care i-au cerut încă din momentul călătoriei să le înmâneze telefonul mobil şi actele sale, i-au indicat tinerii că atunci când o vor duce să se prostitueze îi vor da cartea de identitate, iar dacă ar fi fost obiectul unui control al poliţiei, ea trebuie să declare că exercită prostituţia. E. era dusă cu maşina în locurile alese de inculpaţi şi se prostitua în baza instrucţiunilor primite de la aceştia şi sub controlul lor direct, câteodată B. şi A. rămânând în maşină şi C. într-un parc din apropiere, iar în alte dăţi fiind supravegheată din maşină de A. şi D., aceştia din urmă rămânând prin apropiere. E. locuia la menţionatul domiciliu al inculpaţilor şi-i era interzis să iasă singură pe stradă.

Inculpatul D. după ce a stabilit cu A. s-a deplasat pentru a-l lua din Benetuser până într-un loc din Franţa unde locuia A. şi de acolo au mers amândoi până în Timişoara cu singurul scop de a-i transporta pe coinculpaţii B. şi C. împreună cu tânăra pe care au captat-o până în Catarroja unde urma să o oblige să exercite prostituţia. Sâmbătă pe data de întâi, E. a rămas în apartament iar după amiază A. a intrat în camera fetei, a apucat-o în mod violent de păr şi a strigat la ea că dacă nu întreţine relaţii sexuale cu el o va omorî şi tăia în bucăţi, lovind-o în piept, reuşind astfel să-i bage penisul în gură şi să ejaculeze în interiorul gurii acesteia de cel puţin două ori. În aceeaşi seară, A., B. şi C. au dus-o pe E. în sensul giratoriu din Charco, din localitatea Catarroja şi, ameninţând-o cu moartea, au obligat-o să se prostitueze şi să le înmâneze lor câştiguri le, zicându-i că avea faţă de ei o datorie de 2000 euro din sumele pe care le-au investit în călătoria acesteia şi că dacă nu acceptă îi vor face rău familiei sale din România. E. a întreţinut relaţii cu doi clienţi fără ca inculpaţii să-i dea prezervative ori alt mijloc de protecţie împotriva bolilor de transmitere sexuală sau sarcină.

În aceeaşi noapte, E., care nu vorbea spaniola, a fost identificată de doi agenţie ai Poliţiei Locale, fără însă a cere ajutor, din cauza supravegherii la care era supusă de către inculpaţii, din maşină. Pe data de 3, luni dimineaţa E. a fost condusă, după ce au ameninţat-o, din nou de către inculpaţii D. şi A. pe aria de serviciu unde se afla un concesionar x, pentru a se prostitua, întreţinând relaţii sexuale cu doi clienţi. Mai târziu pe la orele 17:00 au dus-o la locuinţă şi i-au spus să facă un duş,lucru pe care l-a făcut, au mers la magazinul G. în apropierea locuinţei cu scopul de a-i cumpăra haine pentru a exercita prostituţia, intrând doar D. şi A., lăsând-o pe E. în maşină sub supravegherea lui C. şi B., iar după ce au cumpărat hainele, au dus-o să se prostitueze într-un loc din apropiere, unde supravegheată ca de obicei a întreţinut relaţii sexuale cu doi bărbaţi. După amiază, E. văzând că unul dintre şoferi şi posibil client avea un telefon mobil, s-a apropiat de maşină şi i-a cerut ajutorul folosind traducătorul din x pentru a se putea înţelege cu el, acesta din urmă ducând-o cu maşina până în cartierul Gărzii Civile din Alfatar, plecând imediat, dar E. putând să denunţe faptele. Nu a fost demonstrat că pe perioada şederii E. în locuinţă ar fi fost încuiată în cameră cu cheia şi cu gratii la geam, trebuind să ceară să i se deschidă pentru a putea merge la toaletă."

S-a reţinut că faptele menţionate în hotărârea de condamnare pronunţată de autorităţile spaniole au corespondent în legea penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. şi viol prev. de art. 218 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 C. pen., astfel că s-a procedat la recunoaşterea hotărârii şi transferarea persoanei condamnate în România.

Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin neapelare, numitul A. nedeclarând nici o cale de atac împotriva acesteia (în acest sens, declaraţia petentului dată în faţa autorităţilor spaniole, f. 30 Dosar nr. x/2018).

Raportat la cele arătate, instanţa a constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cazului de contestaţie în anulare de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. Astfel, în primul rând Sentinţa penală nr. 91/F din 17 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală nu reprezintă o hotărâre prin care să se fi dispus condamnarea contestatorului.

Practic, condamnarea acestuia s-a dispus de către o instanţă din Regatul Spaniei, Curtea de Apel Bucureşti nefăcând altceva decât să recunoască hotărârea pronunţată de instanţa străină. De asemenea, în cadrul procedurii de recunoaştere, Curtea de Apel Bucureşti nu putea dispune încetarea procesului penal pentru vreuna din infracţiunile judecate de autorităţile judiciare spaniole.

În mod evident, dacă numitul A. avea nemulţumiri privind modalitatea în care instanţele române au dispus recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii de condamnare pronunţate de instanţa spaniolă, avea dreptul de a declara apel împotriva acesteia însă, după cum s-a arătat deja, la momentul comunicării soluţiei, contestatorul a arătat expres că nu înţelege să facă acest lucru.

În aceste condiţii, calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare nu poate fi folosită ca un substitut pentru neexercitarea căii de atac ordinare a apelului, legea procesual penală neoferind părţii un drept de opţiune între acestea. Totodată, criticile contestatorului privind nerespectarea regulii specialităţii de către instanţa spaniolă puteau fi prezentate în faţa instanţelor din Regatul Spaniei prin exercitarea căilor de atac reglementate de procedura penală din această ţară.

Drept urmare, prin prezenta cerere contestatorul urmăreşte de fapt ca instanţele române să pronunţe o soluţie asupra unei infracţiuni judecate deja definitiv de autorităţile judiciare ale unui stat străin, aspect care excede scopului unei contestaţii în anulare.

Împotriva Sentinţei penale nr. 192/F din data de 2 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a formulat prezentul apel contestatorul condamnat A.

Înalta Curte, analizând apelul de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale, fiind o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură (error in procedendo).

Potrivit art. 426 C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunţată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Potrivit art. 431 C. proc. pen., instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, în camera de consiliu, verificând dacă aceasta este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este din cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care nu sunt la dosar.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de lege, invocarea de motive care se sprijină pe cazurile prevăzute în art. 426 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, iar examinarea temeiniciei contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu. Prin urmare, dacă nu este îndeplinită una dintre cerinţele de a căror îndeplinire cumulativă este condiţionată admiterea în principiu, contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.

Astfel, instanţa care procedează la judecarea contestaţiei în anulare verifică îndeplinirea următoarelor condiţii: dacă cererea se referă la o hotărâre penală definitivă supusă contestaţiei în anulare; dacă cererea a fost făcută în termenul prevăzut de lege; dacă se întemeiază pe un caz din cele prevăzute în art. 426 C. proc. pen., dacă sunt dovezile necesare sau sunt invocate dovezile care confirmă acest caz.

În speţa de faţă, contestatorul A. a invocat cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., susţinând că a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Înalta Curte arată că acest caz de contestaţie în anulare este incident în situaţia în care, deşi existau probe la dosar sau date din care să rezulte incidenţa situaţiilor impeditive prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) - h), j) din C. proc. pen., prima instanţă sau instanţa de apel, comiţând o eroare de drept procesual, nu a analizat din oficiu sau ca urmare a apărărilor părţilor existenţa şi efectele acestor impedimente, dispunând o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Or, raportat la motivele invocate de către apelantul contestator în susţinerea cazului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se constată că acesta a fost invocat în mod formal.

Astfel, instanţa constată că toate criticile formulate de către contestator reprezintă nemulţumirile acestuia privind modalitatea în care instanţele române au dispus recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii de condamnare pronunţate de instanţa spaniolă, critici ce puteau fi invocate în cadrul procedurii de recunoaştere a respectivei hotărâri şi pe care, la acel moment, a înţeles să nu le formuleze întrucât nu a declarat nicio cale de atac, aşa cum reiese din declaraţia sa din faţa autorităţilor judiciare spaniole.

De asemenea, Înalta Curte constată că hotărârea a cărei anulare se solicită nu reprezintă o hotărâre prin care să se fi dispus condamnarea contestatorului, ci este o hotărâre prin care a fost recunoscută o pedeapsă dispusă de către o instanţă străină (Sentinţa penală nr. 770/2016 din 2 decembrie 2016 pronunţată de Audiencia Provincial din Valencia, secţia a 4-a, definitivă la data de 4 septembrie 2017) astfel încât nu se poate dispune în acest cadru procesual încetarea procesului penal pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat de către instanţa din Spania.

În consecinţă, instanţa de control judiciar, în acord cu instanţa fondului, apreciază că prezenta contestaţie în anulare este utilizată ca un substitut pentru neexercitarea căii de atac ordinare a apelului împotriva sentinţei de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată de instanţa din Spania, aspect ce nu este permis de legea procesual penală.

Faţă de aceste aspecte, având în vedere motivele invocate de către apelantul contestator care prin prezentul demers procesual urmăreşte ca instanţele române să se pronunţe cu privire la infracţiunile judecate în mod definitiv de autorităţile judiciare ale unui stat străin, precum şi cazul de contestaţie în anulare invocat care presupune existenţa unei hotărâri prin care s-a dispus condamnarea (deşi existau probe cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal), Înalta Curte constată legală şi temeinică sentinţa penală atacată, neexistând motive pentru anularea acesteia astfel încât instanţa de control judiciar, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 192/F din data de 02 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 192/F din data de 2 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2020.

Procesat de GGC - LM