Decizia nr. 341/A/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005, a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (44 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (responsabil fiscal al unei asociaţii fără personalitate juridică) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 20/21.04.2015 la 12.06.2015.

II. În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (35 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (administrator sau director general al unei societăţi comerciale) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 4 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, stabilindu-se un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 C. pen., iar, în temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus frecventarea a două programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Poliţiei Locale a Sectorului 1 Bucureşti sau în cadrul C., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare, în condiţiile legii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă, atrăgându-i-se, totodată atenţia asupra dispoziţiilor art. 93 alin. (5) şi art. 96 C. pen.

S-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 20.04.2015 la 18.06.2015.

III. În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 5 C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, a fost condamnat inculpatul D. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (10 acte materiale), iar, în temeiul art. 65 alin. (1), (2) C. pen. (1969) a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 3 ani, făcându-se aplicarea art. 71 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969).

În baza art. 861 alin. (1) C. pen. (1969) s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, în care inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu la datele fixate de această instituţie; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a permite controlarea mijloacelor lui de existenţă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale sub supraveghere.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969).

IV. În baza art. 377 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului E. din infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (35 acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul E. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. a fost interzisă, ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (asociat sau administrator al unei societăţi comerciale) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii sunt concurente cu infracţiunile pentru care inculpatul E. a fost condamnat la:

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. (1969) prin Sentinţa penală nr. 617 din 02.08.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1674 din 07.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală,

- 3 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 295 din 09.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 991 din 16.06.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

- 2 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 1142 din 05.05.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1245 din 15.09.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. (1969) aplicată prin Sentinţa penală nr. 617 din 02.08.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1674 din 07.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în pedepsele ei componente pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (1969),

- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 40 C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., a fost contopită pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă cu pedepsele de 8 ani, 8 ani, 2 ani, 3 ani şi respectiv 2 ani închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare la care adaugă sporul obligatoriu de 7 ani închisoare reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 15 ani închisoare, în regim de detenţie, iar, în temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (asociat sau administrator al unei societăţi comerciale) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 45 alin. (5) C. pen.

Au fost anulate mandatele de executare a pedepsei nr. x/26.04.2016, nr. y/20.09.2016 şi nr. z/16.06.2016 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 21.04.2015 la 18.06.2015, precum şi perioadele executate anterior de la 06.10.2009 la 02.03.2011 şi de la 12.05.2015 la zi.

V. În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului F. din infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (33 acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (33 acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul F. la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis, ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (cea de contabil) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 20.04.2015 la 18.06.2015.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea specială, în folosul statului, a sumei de 2.056.955,37 RON dobândită de inculpatul E. prin săvârşirea infracţiunii.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. a fost menţinută măsura asiguratorie instituită prin ordonanţa procurorului din data de 22.04.2015 asupra sumei de 140.000 de RON aflată în contul deschis la G. SA - Agenţia Victoria nr. x, sumă consemnată de inculpata A. pe seama şi la dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti conform Recipisei de consemnare nr. x şi chitanţei nr. x/1, ambele din data de 21.04.2015, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

Au fost ridicate celelalte măsuri asigurătorii instituite prin ordonanţa procurorului din 22.04.2015 asupra: cotei de 1/2 din cota indiviză de 85% deţinută de numiţii A. şi H. asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 13, înscris în cartea funciară cu nr. x a mun. Bucureşti, sector 4; cotei de 1/2 din cota indiviză de 85% deţinută de numiţii A. şi H. asupra imobilului compus din construcţii în suprafaţă totală de 595,98 mp situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 13, sector 4 şi teren aferent în suprafaţă de 61,93 mp, înscris în cartea funciară cu nr. x a municipiului Bucureşti, sector 4;

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. a fost menţinută măsura asiguratorie instituită prin ordonanţa procurorului din 23.04.2015 asupra cotei de 60% din imobilul - apartamentul nr. x situat în jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Voluntari, judeţ Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând inculpatului B., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

A fost ridicată măsura asiguratorie instituită prin ordonanţa procurorului din 23.04.2015 asupra sumei de 202.268,51 RON existentă în contul deschis de către partea responsabilă civilmente SC I. SRL la J. SA nr. x .

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanţa procurorului din 20.04.2015 asupra sumei de 1,44 euro existentă în contul inculpatului F. deschis la K. SA şi a sumei de 176.694,25 RON existentă în contul inculpatului F. nr. x deschis la L. SA, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanţa procurorului din 20.04.2015 asupra sumei de 732.855,80 RON existentă în contul deschis la M. SA nr. x având ca împuternicit/beneficiar pe inculpatul E., cont deschis pe numele mamei acestuia, N. şi asupra sumei de 239,53 RON din contul SC O. SRL Bucureşti şi respectiv de 262,19 RON din contul O. deschise la J. SA în vederea confiscării speciale şi a garantării executării cheltuielilor judiciare.

S-a constatat că prin recipisa de consemnare nr. x inculpatul E. a consemnat la 31 august 2016 suma de 25.000 RON la dispoziţia instanţei.

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 256 C. proc. pen. s-a dispus anularea celor 44 de facturi fiscale emise de SC P. SRL şi înregistrate în evidenţa contabilă a Biroului de Executori Judecătoreşti Asociaţi A., H. Şi Q., în valoare totală de 9.242.844,80 RON, a celor 35 de facturi fiscale emise de emise de către SC P. SRL şi înregistrate în evidenţa contabilă a SC R. SRL, în valoare totală de 12.094.546,53 RON, precum şi a celor 10 facturi fiscale emise de emise de SC P. SRL şi înregistrate în evidenţa contabilă a SC I. SRL, în valoare totală de 5.680.700 RON.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, s-a dispus ca o copie a dispozitivului să fie comunicată Oficiului Naţional al Registrului Comerţului în vederea efectuării de menţiuni în registrul comerţului

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii A. la plata sumei de 23.000 RON, inculpatul B. la plata sumei de 12.000 RON, inculpatul D. la plata sumei de 12.000 RON, inculpatul E. la plata sumei de 32.000 RON şi inculpatul F. la plata sumei de 33.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2014 din 17 decembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpaţilor: A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - faptă din perioada septembrie 2011 - noiembrie 2014 (44 de acte materiale); B., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - faptă din perioada ianuarie 2012 - februarie 2015 (35 de acte materiale);

D., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. - faptă din perioada august 2012 - decembrie 2013 (10 acte materiale); E., arestat în altă cauză, pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (autor inculpat A.) - faptă din perioada septembrie 2011 - noiembrie 2014 (44 de acte materiale); complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (autor inculpat B.) - faptă din perioada ianuarie 2012 - februarie 2015 (35 de acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

şi art. 5 alin. (1) C. pen. (autor inculpat D.) - faptă din perioada august 2012 - decembrie 2013 (10 acte materiale), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.; F., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (autor inculpat A.) - faptă din perioada septembrie 2011 - noiembrie 2014 (44 de acte materiale); complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (autor inculpat B.) - faptă din perioada ianuarie 2012 - februarie 2015 (35 de acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

şi art. 5 alin. (1) C. pen. (autor inculpat D.) - faptă din perioada august 2012 - decembrie 2013 (10 acte materiale), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în esenţă, că în perioada 2011 - 2015, SC P. SRL, având ca administrator de drept pe martora S., dar controlată în fapt de inculpaţii E. şi F., a emis facturi fiscale de prestări servicii fictive mai multor contribuabili, dintre care cea mai mare pondere o au Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. (având ca responsabil fiscal pe inculpata A.), SC R. SRL Bucureşti (administrată de inculpatul B.) şi I. SRL Bucureşti (administrată de inculpatul D.).

Cei trei contribuabili beneficiari au înregistrat în evidenţele contabile şi declaraţiile fiscale achiziţia "serviciilor" prestate de SC P. SRL, înregistrarea acestor cheltuieli nereale având ca efect diminuarea bazei impozabile luată în calcul la stabilirea impozitului pe venit (în cazul Biroului de executori judecătoreşti) sau impozitului pe profit (în cazul celor două societăţi comerciale), dar şi majorarea bazei de calcul pentru TVA deductibilă în cazul tuturor celor trei agenţi economici, care astfel s-au sustras de la plata unei datorii fiscale, reprezentând debit principal în cuantum de 8.424.120 RON, compus din TVA de plată în cuantum de 5.149.577 RON şi impozit pe profit în cuantum de 3.274.543 RON.

Astfel, s-a reţinut că inculpata A., în calitate de responsabil fiscal al Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., a înregistrat în evidenţele contabile un număr total de 44 de facturi emise, în perioada 2011-2014, de SC P. SRL pentru servicii fictive, având ca efect sustragerea de la plata unei datorii fiscale de 2.961.563 RON, din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON, SC R. SRL - 35 de facturi emise în perioada 2012-2015 de SC P. SRL, având ca efect sustragerea de la plata unei datorii fiscale de 3.901.467 RON, din care TVA în cuantum de 2.340.880 RON şi impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON, iar SC I. SRL un număr total de 10 facturi emise în perioada 2012 - 2013 de SC P. SRL, având ca efect sustragerea de la plata unei datorii fiscale de 1.561.090 RON, din care TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON şi impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON.

Pentru ca SC P. SRL să nu figureze în evidenţele organelor fiscale cu datorii aferente facturilor emise, inculpatul F., de profesie contabil, a înregistrat, în evidenţele contabile, achiziţii fictive de la SC O. SRL, SC T. SRL şi SC U. SRL, pentru care deţinea certificat de semnătură electronică digitală pentru depunerea online a declaraţiilor fiscale, în perioada 2011 - 2015, SC P. SRL declarând achiziţii în valoare de 3.837.311 RON de la SC U. SRL, 8.337.021 RON de la SC T. SRL şi respectiv 15.070.058 RON de la SC O. SRL.

În ce-l priveşte pe inculpatul E., s-a reţinut, că, în calitate de administrator de fapt al SC P. SRL Bucureşti, în perioada 2011 - 2014, a pus la dispoziţia inculpatei A. un număr de 44 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea biroului, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON, respectiv inculpatului B., director general al SC R. SRL, un număr de 35 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive, în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON.

Totodată, în sarcina aceluiaşi inculpat, s-a reţinut că, în perioada 2012 - 2013, în calitate de administrator de fapt al SC P. SRL, a pus la dispoziţia inculpatului D., administrator al SC I. SRL un număr de 10 facturi fiscale (tabelul nr. 4 din rechizitoriu) privind operaţiuni fictive, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON.

În ce-l priveşte pe inculpatul F., s-a reţinut, că, în calitate de contabil al SC P. SRL, l-a sprijinit pe inculpatul E., înregistrând în contabilitatea acestei societăţi, achiziţii fictive de la SC U. SRL, SC T. SRL şi SC O. SRL, pentru ca SC P. SRL să nu figureze cu datorii la bugetul statului aferente prestărilor de servicii fictive facturate: în perioada 2011 - 2014 Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. prin 44 de facturi, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON; în perioada 2012 - 2015, către SC R. SRL prin 35 de facturi, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON, iar, în perioada 2012-2013, către SC I. SRL prin 10 facturi, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON.

În sarcina inculpatului B., s-a reţinut, că, în calitate de director general al SC R. SRL, în perioada 2012-2015, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, conform unui număr de 35 de facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro - la un curs mediu din perioada 2012 - februarie 2015 de 4,4449 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro/Cursul-de-schimb-3544.aspx), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON.

În sarcina inculpatului D., s-a reţinut, că, în calitate de administrator al SC I. SRL, în perioada 2012-2013, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL, conform unui număr de 10 facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro - la un curs mediu din perioada 2012 - 2013 de 4,4375 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro/Cursul-de-schimb-3544.aspx), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON.

S-a arătat că situaţia de fapt expusă a rezultat în urma coroborării următoarelor probe şi mijloace materiale de probă: rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică întocmite de către specialiştii ANAF detaşaţi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; declaraţiile fiscale ale societăţilor comerciale implicate şi alte înscrisuri provenind de la organele fiscale, declaraţiile inculpaţilor A., B., D., E., F. şi S., declaraţiile suspecţilor V. şi W.; declaraţiile martorilor X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., H., Q., FF., GG., HH., II., JJ., KK.; procese-verbale de percheziţie domiciliară şi înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării acestora; documente contabile ale societăţilor; înscrisuri provenind de la instituţii financiare - acte de deschidere conturi, extrase de cont şi documente justificative; alte înscrisuri puse la dispoziţie de părţi şi subiecţi procesuali.

Prin încheierea din 14 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A., B., E. şi F., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii A., B., D., E. şi F., hotărâre rămasă definitivă prin respingerea, ca nefondate, a contestaţiilor inculpaţilor E., B., A. şi F., prin încheierea nr. 863 din 09 iunie 2016 a instanţei supreme.

La termenul din 27 octombrie 2016, inculpaţii B., D., E. şi F. au solicitat ca judecarea cauzei să se facă conform procedurii simplificate, iar apărătorul inculpatei A. a solicitat acordarea unui termen pentru a da posibilitatea acesteia să îşi exercite dreptul la aplicarea procedurii simplificate, pentru ca, la termenul din 24 noiembrie 2016, inculpata A., asistată de apărător ales, să arate că nu înţelege să beneficieze de dispoziţiile legale privind aplicarea procedurii simplificate şi că doreşte să îşi precizeze poziţia procesuală după ce instanţa îi va încuviinţa administrarea probei cu expertiză . La acelaşi termen de judecată, Curtea a admis cererile inculpaţilor B., D. şi E. de judecare a cauzei în formă simplificată, respingând-o pe cea a inculpatului F. întrucât declaraţiile sale nu corespund cu situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu.

Conform adresei nr. x/12.09.2016, Administraţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 19.677.993 RON compusă din: Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. - 2.981.563 RON; SC P. SRL - 10.708.078 RON; SC R. SRL - 4.329.868 RON şi SC I. SRL - 1.658.484 RON, solicitând obligarea inculpaţilor şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, în conformitate cu legislaţia fiscală în vigoare, ce urmează a fi calculate de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data executării integrale a plăţii.

În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpaţii E., F., D., B. şi A., iar, la solicitarea inculpaţilor A. şi F., s-a procedat la readministrarea probelor contestate, fiind reaudiaţi martorii: LL., DD., MM. şi EE., precum şi reprezentanta părţii responsabilă civilmente SC P. SRL - S., fiind depuse înscrisuri şi concluzii scrise de către inculpaţii: A., B., E., D. şi F..

La termenul din 23 februarie 2017, au fost respinse, ca nefiind utile soluţionării cauzei, cererea în probaţiune a inculpatei A., constând în întocmirea unui raport de expertiză fiscală, precum şi cea a parchetului constând în efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă, iar, la 14 iunie 2017, au fost respinse cererile în probaţiune ale inculpatei A., privind reaudierea martorilor H., NN. şi OO..

Analizând probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, Curtea a reţinut aceeaşi situaţie de fapt precum cea indicată în actul de sesizare al instanţei:

Astfel, s-a reţinut că SC P. SRL, administrată în fapt de inculpatul E., a întocmit, prin martora S., facturi privind servicii de consultanţă fictive, transmise prin poşta electronică aceluiaşi inculpat sau inculpatului F., contabilul societăţii, ulterior, documentele fiscale fiind puse la dispoziţia inculpaţilor A., B. şi D., care le-au înregistrat în contabilitatea societăţilor pe care le administrau respectiv controlau, deşi serviciile nu au fost niciodată prestate de către SC P. SRL, scopul fiind acela de a înregistra cheltuieli şi TVA deductibilă şi astfel să îşi diminueze datoria fiscală (impozitul pe venit/profit şi respectiv TVA de plată).

Întrucât facturile emise de SC P. SRL au generat datorii fiscale însemnate, inculpatul F., de profesie expert contabil, pentru a întări rezoluţia infracţională a celorlalţi inculpaţi şi a crea o aparenţă de legalitate documentelor contabile emise, astfel încât activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi să nu fie descoperită, a înregistrat în evidenţele contabile şi declaraţiile fiscale ale acestei societăţi, achiziţii fictive de la SC O. SRL şi SC T. SRL, ambele având ca administrator de drept pe martora S., dar controlate în fapt de către inculpaţii E. şi F., precum şi de la SC U. SRL, administrată de martorul V., pentru care evidenţa contabilă era ţinută tot de inculpatul F. şi care, deşi firma nu mai avea activitate, a depus declaraţii aferente semestrului al II-lea al anului 2011, fără a-l înştiinţa pe administrator.

În acest sens, inculpatul F. a întocmit declaraţii fiscale în care a menţionat o activitate comercială nereală atât pentru SC P. SRL, cât şi pentru celelalte trei societăţi furnizoare ale acesteia, mai exact a întocmit deconturi de TVA - declaraţia 300, în care a înscris achiziţii de pe teritoriul ţării cu TVA, deşi în realitate acestea nu au fost efectuate sau, deşi în declaraţiile informative 394 a înscris operaţiunile, în decontul de TVA nu le-a mai înregistrat, aspecte care au determinat ca societăţile implicate să termine perioada fiscală fără a figura cu datorii la bugetul statului,

În vederea desfăşurării activităţii infracţionale, la data de 27 mai 2011, Biroul Executorilor Judecătoreşti A., H. şi Q. a încheiat un contract de consultanţă cu SC P. SRL, care s-a obligat să aducă beneficiarului clienţi noi, iar beneficiarul să plătească prestatorului un comision în valoare de 50% din valoarea onorariilor încasate de la clienţii noi aduşi de prestator, astfel încât în perioada 01 septembrie 2011 - 05 noiembrie 2014, SC P. SRL a emis către Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi A., H. şi Q. un număr de 44 facturi fiscale în valoare totală de 9.242.844 RON (inclusiv TVA), înregistrate în contabilitate şi achitate în integralitate, reţinându-se că, deşi exista obligaţia de întocmire a unei anexe în care să fie menţionaţi clienţii aduşi de prestator, precum şi valoarea onorariului încasat de beneficiar de la fiecare client, că, deşi a plătit către SC P. SRL suma de 9.242.844 RON, inculpata A. a prezentat doar 2 anexe: pe prima din 31 august 2011 fiind specificat că SC P. SRL a adus 6 clienţi, valoarea totală a onorariilor încasate fiind de 1.154.596 RON (TVA inclus), din care, o cotă de 50% (577.298 RON) a plătit-o către SC P. SRL, în timp ce pe a doua din 20 septembrie 2011, s-a menţionat că SC P. SRL a adus 4 clienţi, valoarea totală a onorariilor încasate fiind de 547.000 RON (TVA inclus), din care, o cotă de 50% (273.500 RON) se cuvenea SC P. SRL, constatându-se, aşadar că, din totalul sumei de 9.242.844 RON, inculpaţii A. şi E. au întocmit documente justificative doar pentru 850.798 RON. În acest sens au fost apreciate ca fiind relevante declaraţiile martorilor X., Y., Z., AA., BB. şi CC., reprezentanţii persoanelor juridice înscrise în anexe, care au negat implicarea vreunui reprezentant al SC P. SRL în relaţia cu biroul de executori judecătoreşti, depoziţii care se coroborează cu cele ale inculpatului E. şi cu datele rezultate din verificarea în declaraţiile 394 a clienţilor menţionaţi în cele două anexe .

Conform Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 14 mai 2015 întocmit de specialiştii antifraudă detaşaţi în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin înregistrarea în contabilitatea Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. a celor 44 de facturi, s-a diminuat TVA de plată cu suma de 1.731.453,82 RON, iar impozitul pe venit cu suma de 1.192.625 RON, repartizat pe fiecare dintre cei trei executori judecătoreşti, bugetul de stat fiind prejudiciat cu suma de 2.924.078,72 RON, iar potrivit Raportului de expertiză contabilă judiciară, în specialitatea fiscalitate, întocmit de către un expert judiciar, cu participarea a doi experţi parte desemnaţi la solicitarea inculpatei, s-a stabilit că, în perioada 2011 - 2014, biroul de executori a înregistrat în contabilitate un număr de 44 de facturi fiscale emise de SC P. SRL, în valoare totală de 9.242.844,80 RON, că impozitul pe venit aferent acestor facturi este de 1.172.625 RON (ca urmare a faptului că plata facturii nr. x din 05.11.2014 s-a efectuat în două tranşe, din care una de 155.000 RON (125.000 RON + TVA) la data de 16.02.2015, iar termenul de depunere a declaraţiilor de venit pentru anul 2015 este 15 martie 2016), că TVA - debit principal de la plata căruia s-a sustras acest contribuabil este de 1.788.937,69 RON, dar şi că aceste sume au fost achitate integral, fiind depuse declaraţiile anuale de venit 204 şi declaraţiile asociaţilor privind veniturile realizate din România 200 rectificative, prin care aceste cheltuieli au fost reconsiderate ca fiind nedeductibile şi de asemenea, prin decontul de TVA al lunii aprilie 2015, depus la organul fiscal la 25.05.2015, obligaţia de plată a fost corectată în plus cu suma de 1.788.938 RON virată la bugetul statului la 15 mai 2015.

Curtea a constatat că diferenţa dintre suma reprezentând TVA aferentă acestor facturi stabilită de specialiştii detaşaţi la parchet (1.731.453,82 RON) şi cea stabilită de experţi (1.788.937,69 RON) provine dintr-un calcul eronat al specialiştilor în ceea ce priveşte TVA aferent facturilor din anul 2013, care aşa cum au reţinut experţii este de 694.490,32 RON şi nu de 637.006,45 RON.

În acord cu experţii judiciari, Curtea a apreciat că, în relaţia cu SC P. SRL, cheltuielile efectuate privind PP. SA, QQ., RR. SA şi SS. nu pot fi considerate deductibile fiind încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal şi normele metodologice de aplicare a acestui text de lege.

Contrar susţinerilor inculpatei A., Curtea a apreciat că, din declaraţiile martorilor propuşi de acesta, respectiv DD. EE. şi MM. nu rezultă că SC P. SRL ar fi intermediat relaţia dintre PP. SA cu biroul de executori judecătoreşti, ori dintre alţi clienţi şi acest birou, întrucât inculpatul E. nu a oferit nicio consultanţă cu privire la negocierea contractelor sau încheierea acestora, aspect confirmat în declaraţiile date de acest inculpat.

În acelaşi timp, Curtea a reţinut, contrar susţinerilor inculpatei A., că numita S. a declarat că a cunoscut-o pe inculpata A. când i-a dus acesteia, la birou, o factură trimisă de inculpatul E.

Curtea nu a primit solicitarea inculpatei A. de fi înlăturate din materialul probatoriu şi declaraţiile inculpatului E., întrucât acesta este interesat în reducerea limitelor de pedeapsă, în condiţiile în care declaraţiile date de acesta se coroborează cu restul materialului probatoriu administrat în cauză.

Deşi aceeaşi sucursală a TT. SA figurează şi în dosarele de executare silită nr. x/2014, y/2014, z/2014, w/2014, t/2014, s/2014 şi u/2014, Curtea a apreciat că susţinerile inculpatei A. privind realitatea operaţiunilor consemnate în cuprinsul celor 44 de facturi fiscale sunt în nefondate, fiind contrazise de probatoriul administrat, declaraţiile sale fiind înlăturate, cu excepţia celei date în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, la data de 21 aprilie 2015 în Dosar nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, în care a recunoscut parţial săvârşirea faptelor.

Deşi inculpata A. a solicitat şi reducerea impozitului pe venitul datorat cu suma de 237.806 RON aferentă facturilor primite de la SC P. SRL în anul 2014 (în valoare totală de 1.486.290,32 RON) întrucât asociaţii ar fi fost în termenul de depunere a declaraţiilor 200, cererea a fost apreciată ca nefondată întrucât din adresa nr. x/15.04.2015 emisă de Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice Bucureşti a rezultat că biroul a depus formularul 204, înregistrat sub nr. x/16.03.2015, prin care a declarat, ca şi cheltuieli deductibile, suma de 3.806.809 RON, în care au fost incluse şi cheltuielile efectuate cu SC P. SRL, iar, ulterior şi formularele 200, în care au fost preluate şi cheltuielile asocierii proporţional cu cota de participare, toate aceste declaraţii producând efectul urmărit de inculpata A., respectiv diminuarea obligaţiei fiscale de plată, context în care s-a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală s-a consumat la data consemnării în actele contabile a cheltuielilor care au avut la bază operaţiuni nereale.

Faptul că inculpata, după ce a luat la cunoştinţă că este cercetată în prezenta cauză, a depus declaraţii rectificative, în sensul eliminării cheltuielilor efectuate cu SC P. SRL din rândul celor deductibile a fost apreciat de Curte ca reprezentând un demers al în vederea acoperirii pagubei efective cauzate bugetului statului prin activitatea infracţională, aspect avut vedere la individualizarea pedepsei, însă care nu conduce la înlăturarea răspunderii penale.

Curtea a apreciat că nu pot fi primite solicitările inculpatei A., de a nu se ţine seama de expertizele efectuate în cursul urmăririi penale, întrucât nu au fost întocmite de către experţi fiscali, cu motivarea că, alături de considerentele încheierii din 23 februarie 2017 prin care s-a respins motivat solicitarea de efectuare a unui nou raport de expertiză judiciară, s-a reţinut că expertizele respective nu au fost contestate în cursul urmăririi penale sau în etapa camerei preliminare, iar concluziile lor se coroborează cu înscrisurile de la dosar, nefiind contestate de ceilalţi inculpaţi, împrejurare în care, judecătorul fondului le-a reţinut în favoarea inculpatei, la analiza aplicabilităţii art. 10 din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce priveşte pe SC R. SRL, coordonată în calitate de director general de către inculpatul B., din analiza documentelor ridicate, a rezultat că SC P. SRL a facturat către aceasta servicii de consultanţă, pe facturi fiind înscrisă menţiunea "plată conform contract", fără a fi ataşate documente justificative, care să ateste realitatea operaţiunilor, reţinându-se, totodată, că, în contractele de prestări servicii nr. x/05.10.2011, nr. y/29.06.2012, nr. z/10.07.2012 şi contractul de furnizare nr. x/01.03.2012, precum şi în procesele-verbale de "acceptanţă" a unor servicii, nu sunt menţionate serviciile prestate, persoana din cadrul SC P. SRL care le-a prestat şi nici durata prestării acestor servicii sau alte date de natură să indice în mod concret în ce au constat acestea .

Conform Raportului de constatare tehnico - ştiinţifică din 11 mai 2015, ale cărui concluzii nu au fost contestate de niciunul dintre inculpaţi, în perioada ianuarie 2012 - martie 2015, SC R. SRL a înregistrat, în evidenţa contabilă, 35 facturi însumând o valoare totală (inclusiv TVA) de 12.094.546,53 RON, reprezentând achiziţii de servicii de la SC P. SRL, prin înregistrarea în evidenţele contabile şi fiscale a acestor operaţiuni fictive, impozitul pe profit fiind diminuat cu 1.560.587 RON, iar TVA cu 2.340.880 RON, obligaţia fiscală totală datorată bugetului de stat fiind diminuată cu suma de 3.901.467 RON.

Deşi iniţial, inculpatul B. nu a recunoscut săvârşirea faptei încercând să inducă în eroare organele de urmărire penală, din declaraţiile martorilor HH. şi II. a rezultat că el se ocupa de contractele cu această societate, pentru ca, ulterior, să recunoască săvârşirea infracţiunii şi să depună eforturi pentru acoperirea prejudiciului cauzat bugetului, în cuantumul stabilit prin raportul de constatare, depoziţiile sale coroborându-se cu cele ale inculpatului E. şi ale numitei S., din care rezultă că toate activităţile facturate erau efectuate de către angajaţii SC R. SRL, dar scriptic apăreau executate de SC P. SRL, că banii au fost încasaţi prin bancă şi apoi au fost retraşi în numerar şi restituiţi în cea mai mare parte inculpatului B., după reţinerea unui comision de 12%.

S-a mai reţinut că SC R. SRL a virat suma de 3.901.467 RON stabilită de raportul de constatare, conform art. 10 din Legea nr. 241/2005 în perioada 15.05.2015 - 17.08.2015 .

În faţa instanţei de fond, inculpatul B. a recunoscut săvârşirea faptelor şi a solicitat ca judecarea cauzei să se facă în baza probelor administrate la urmărire penală, cererea sa fiind admisă.

Acelaşi mod de operare a fost folosit şi în relaţia cu SC I. SRL, administrată de inculpatul D., care a înregistrat în contabilitate cheltuieli nereale de la SC P. SRL respectiv 10 facturi fiscale fictive în care la denumirea produselor era înscrisă menţiunea "plată conform contract" .

Pentru justificarea acestor cheltuieli, inculpaţii E. şi D. au plăsmuit contractul de prestări servicii nr. x/03.12.2011 având ca obiect consultanţă în afaceri şi management, la care au mai adăugat actul adiţional nr. x/09.01.2013 şi patru procese-verbale din 30.03.2012, 31.05.2012, 27.12.2012 şi 02.04.2013, în care au specificat serviciile prestate de SC P. SRL, respectiv optimizarea structurii de furnizori/clienţi, intrarea pe piaţa de tipografii, intrarea pe piaţa de online, dezvoltarea de programe de analiză, atragerea de investitori străini, realizarea unei anumite cifre de afaceri, diverse softuri/aplicaţii de analiză, de strâns date din piaţă, etc.

Inculpatul D. a recunoscut fictivitatea operaţiunilor, precizând că nu i-au fost livrate achiziţiile contractate, iar o mare parte din facturile înregistrate nu au fost nici măcar achitate (au fost achitate primele 4 facturi şi parţial cea de a 5-a, în valoare totală de 1.965.800 RON conform constatărilor din raportul de expertiză), declaraţiile sale coroborându-se cu cele ale inculpatului E. şi ale numitei S..

Inculpatul E. a declarat că a convenit cu D. ca SC P. SRL să emită către SC I. SRL, facturi fiscale fictive reprezentând prestarea unui serviciu de consultanţă pentru obţinerea unei linii de credit, sumele aferente acestor facturi, în valoare totală de 5.680.700 RON, fiind încasate prin bancă şi retrase în numerar, după care restituite în mare parte inculpatului D., după ce E. îşi reţinea un comision de 12%.

Conform Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, în perioada august 2012 - decembrie 2013, SC I. SRL a înregistrat în evidenţa contabilă zece facturi însumând o valoare totală (inclusiv TVA) de 5.680.700 RON şi reprezentând achiziţii de servicii de la SC P. SRL, impozitul pe profit fiind diminuat cu 547.726 RON şi TVA cu 929.759,32 RON, obligaţia fiscală totală fiind de 1.477.485,32 RON.

Din concluziile Raportului de expertiză contabilă judiciară, efectuată în cursul urmăririi penale, la solicitarea inculpatului D., a rezultat că obligaţia totală diminuată de SC I. SRL prin înregistrarea achiziţiilor de servicii de la SC P. SRL a fost de 1.561.090 RON, din care impozit pe profit 541.331 RON şi TVA 1.019.759 RON., diferenţa în minus provenind dintr-o eroare materială.

În procedura de dispunere/efectuare a expertizei fiscale, la solicitarea inculpatei A., au fost admise obiective în ceea ce priveşte contribuabilii reprezentanţi de inculpaţii A., B. şi D., experţii stabilind că societăţile implicate în circuitul fictiv nu au achitat vreo sumă de bani la bugetul statului.

Ulterior, inculpatul D. a întreprins demersuri în vederea achitării sumelor suplimentare datorate bugetului statului, sens în care SC I. SRL a depus declaraţii rectificative, declarând ca nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit, facturile menţionate anterior. Plăţile efectuate pentru acoperirea debitelor astfel rezultate au fost în cuantum de 505.000 RON impozit pe profit şi respectiv 325.000 RON TVA. La momentul efectuării raportului de expertiză (06 octombrie 2015) s-a constat că, în urma plăţilor efectuate, au rămas de achitat, următoarele diferenţe: 36.331 RON impozit pe profit şi 694.759 RON TVA . Conform certificatului de atestare fiscală nr. x/21.06.2016 SC I. SRL nu figura cu obligaţii fiscale de plată.

În faţa instanţei de judecată, inculpatul D. a recunoscut săvârşirea faptelor în modalitatea reţinută în actul de sesizare al instanţei şi a solicitat ca judecarea cauzei să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, cererea sa fiind admisă.

Curtea a reţinut că inculpatul E. a recunoscut săvârşirea faptelor, iar în faţa instanţei de judecată a solicitat ca judecarea cauzei să se facă conform procedurii simplificate, cererea sa fiind admisă.

Cu privire la inculpatul F., care a solicitat achitarea în baza art. 396 alin. (1), (5) şi (10) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., precum şi respingerea acţiunii civile, Curtea a apreciat că declaraţiile cu privire la neimplicarea sa voită în activitatea infracţională desfăşurată de E. împreună cu ceilalţi inculpaţi sunt în mod vădit nesincere, fiind înlăturate din materialul probatoriu administrat, întrucât nu se coroborează cu niciun mijloc de probă, fiind contrazise de contribuţia sa efectivă la comiterea faptelor.

Astfel, au fost apreciate ca relevante declaraţia inculpatului E. din cursul urmăririi penale, informaţiile transmise de organele fiscale ce denotă comportamentul inculpatului, care, în calitatea sa de contabil, şi-a procurat certificat digital pentru depunerea declaraţiilor fiscale online pentru toate societăţile comerciale care figurează ca principalii furnizori ai SC P. SRL, faptul că activitatea SC P. SRL, SC U. SRL, SC T. SRL şi SC O. SRL îi era cunoscută, iar neconcordanţele în ceea ce priveşte sumele înscrise în decontul de TVA şi declaraţiile informative 394 se explica prin implicarea în activitatea infracţională, în cunoştinţă de cauză, că activitatea infracţională a fost desfăşurată o perioadă lungă de timp, în care au fost înregistrate în evidenţa contabilă a SC P. SRL un număr mare de facturi fictive şi de achiziţii nereale (2011 - 2014), declaraţiile numitei S., ale inculpatului F. în sensul că nu ar fi văzut niciodată contractele care fac obiectul prezentului dosar şi nici documentele justificative, înscrisurile ridicate în urma percheziţiilor efectuate referitoare la SC U. SRL (declaraţiile 300; declaraţia 394 "privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional"), faptul că SC P. SRL a înregistrat achiziţii de la SC U. SRL în valoare de 1.346.729 RON cu TVA în sumă de 323.215 RON, această din urmă societate, pentru care declaraţiile fiscale erau întocmite de inculpatul F.. Examinând facturile privind servicii de U. şi alte servicii, emise în perioada 2011 - 2012 de către SC U. SRL către SC P. SRL comparativ cu cele emise de către SC T. SRL către diferiţi clienţi în aceeaşi perioadă, s-a constatat că acestea au fost realizate cu ajutorul aceluiaşi program informatic, judecătorul fondului concluzionând că documentele fiscale au fost întocmite chiar de către inculpatul F..

În aceste împrejurări s-a apreciat că este evidentă implicarea inculpatului F., care prin întocmirea de declaraţii fiscale în care era prezentată o situaţie fiscală nereală, l-a sprijinit pe E., stimulându-l pe acesta să îşi continue activitatea infracţională, acesta intrând şi în celelalte legături infracţionale, respectiv cu inculpaţii B. (în perioada 2012 - 2015) şi D. (în perioada 2012 - 2013), dar şi cu alţi agenţi economici cărora le-au fost emise facturi în aceleaşi condiţii.

S-a mai reţinut că, după trimestrul 1 al anului 2012, în perioada 2012 - 2015, principalii "furnizori" ai SC P. SRL destinaţi unicului scop de a emite facturi prin care să se regleze nivelul livrărilor efectuate către contribuabilii conduşi de inculpaţii A., B. şi D. au fost SC T. SRL, controlată de inculpatul F. şi SC O. SRL, controlată de inculpatul E.. Rolul avut de SC U. SRL a fost preluat de SC T. SRL, imediat după ce calitatea de administrator a revenit inculpatei S., la 24 mai 2012, însă controlul asupra acestui agent economic a fost exercitat în continuare de F., aspect dovedit de faptul că toate documentele de înregistrare a societăţii au fost găsite la sediul său profesional, precum şi de faptul că, în documentele de la L. SA, acesta a figurat ca singur împuternicit, fiindu-i virate sume de bani de către persoanele pentru care ţinea evidenţele contabile, relevante fiind informaţiile INFOPC extrase cu privire la SC P. SRL şi extrasul de cont al SC T. SRL.

În anul 2013, inculpaţii E. şi F. au introdus în circuit şi SC O. SRL, pentru care au folosit acelaşi paravan, respectiv pe inculpata S., societate folosită până în 2015.

În ceea ce priveşte SC O. SRL şi SC T. SRL, s-a reţinut că, la percheziţia domiciliară efectuată la sediul profesional al inculpatului F., au fost găsite documente contabile secundare, aferente anilor 2014-2015 din care rezultă fără dubiu că acesta a întocmit declaraţiile fiscale false.

Faptul că inculpatul F. a acţionat în mod conştient în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale a rezultat şi din împrejurarea că, la 20 aprilie 2015, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la punctul de lucru nedeclarat al SC UU. SRL, când, fără a anunţa organele de cercetare ale poliţiei judiciare care efectuau percheziţia, a transmis online un decont de TVA (declaraţia 300) aferent lunii martie 2015 pentru SC P. SRL, prin care a declarat, în lipsa unor facturi de stornare, achiziţii de -11.855.235 de RON, cu TVA aferent de -2.845.256 de RON, cu privire la care a declarat că reprezintă totalitatea achiziţiilor înregistrate de la SC T. SRL şi SC O. SRL.

Din adresa nr. x/11.08.2015 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Tehnologia Informaţiei a rezultat că acest decont de TVA a fost transmis de către certificatul digital emis pe numele inculpatului F., în cursul efectuării percheziţiei domiciliare. Cu privire la acest aspect, s-a reţinut că inculpatul F. a recunoscut că el i-a solicitat colegei sale, martora LL. să transmită online decontul de TVA menţionat anterior, declaraţiile sale coroborându-se cu cele ale martorei LL.

Situaţia de fapt reţinută de Curte a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă: rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică întocmite de către specialiştii ANAF detaşaţi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; declaraţiile fiscale ale societăţilor comerciale implicate şi alte înscrisuri provenind de la organele fiscale, declaraţiile inculpaţilor A., B., D., E., F., declaraţiile suspecţilor V. şi W.; declaraţiile martorilor X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., H., Q., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., S., procese-verbale de percheziţie domiciliară şi înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării acestora; documente contabile ale societăţilor; înscrisuri provenind de la instituţii financiare - acte de deschidere conturi, extrase de cont şi documente justificative; alte înscrisuri depuse la dosar de inculpaţi.

Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele pentru săvârşirea cărora au fost trimişi în judecată inculpaţii A., B., D., E. şi F. există, au fost săvârşite de aceştia şi constituie infracţiuni.

Astfel, s-a reţinut că, în drept:

1. Fapta inculpatei A., care în calitate de responsabil fiscal al Societăţii Civile Profesionale - Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., în perioada 2011 - 2014, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, conform unui număr de 44 de facturi servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro - la un curs mediu din perioada 2011 - 2014 de 4,3894 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON realizează elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 de acte materiale).

2. Fapta inculpatului B., care în calitate de director general al SC R. SRL, în perioada 2012 - 2015, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, conform unui număr de 35 de facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro - la un curs mediu din perioada 2012 - februarie 2015 de 4,4449 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON realizează elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (35 de acte materiale).

3. Fapta inculpatului D., care în calitate de administrator al SC I. SRL, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL, conform unui număr de 10 facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro - la un curs mediu din perioada 2012-2013 de 4,4375 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON realizează elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale).

S-a arătat că inculpata A. este subiect activ al infracţiunii, deoarece răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii i-a revenit în fapt acesteia, chiar dacă în contractul de societate nu s-a menţionat în mod expres, iar inculpaţii B. şi D., în calitate de administratori ai SC R. SRL şi SC I. SRL, sunt obligaţi să conducă în mod corect evidenţele contabile conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.

S-a reţinut că elementul material îl constituie înregistrarea în evidenţele contabile ale celor trei contribuabili a unor facturi de prestări servicii fictive, iar urmarea socialmente periculoasă, prejudicierea bugetului de stat cu sumele menţionate anterior, care este în legătură de cauzalitate cu acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, s-a reţinut că inculpaţii au acţionat cu intenţie directă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pen., calificată prin scopul urmărit, respectiv acela de a nu plăti impozitul şi taxa pe valoare adăugată.

Referitor la inculpatul D., instanţa a constatat că în contextul intrării în vigoare a noii codificări, şi raportat la data săvârşirii infracţiunii continuate, devin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen., astfel încât, efectuând o analiză comparativă a tuturor normelor existente în cele două legi succesive, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă o reprezintă reglementarea anterioară deoarece permite, prin instituirea unor mijloace variate de individualizare a executării pedepsei, aplicarea unui tratament sancţionator mai blând, deşi, potrivit art. 42 C. pen. (1969), infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, potrivit art. 34 C. pen. (1969), faţă de 3 ani, cât prevede art. 36 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţii E. şi F., Curtea a reţinut că, atât timp cât prin săvârşirea repetată a faptelor de complicitate la infracţiunile la care se referă art. 9 din Legea nr. 241/2005, se încalcă de mai multe ori aceeaşi dispoziţie a legii, ca urmare a unei singure hotărâri infracţionale luate de autor, dusă la îndeplinire într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, se impune ca toate aceste acte, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să fie încadrate într-o infracţiune unică, continuată, de complicitate la evaziune fiscală.

4. Fapta inculpatului E., care în perioada 2011 - 2014, în calitate de administrator de fapt al SC P. SRL, a pus la dispoziţia inculpatei A., responsabil fiscal al Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., un număr de 44 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive, în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea Biroului, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON, a pus la dispoziţia inculpatului B., director general al SC R. SRL un număr de 35 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive, în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON, a pus la dispoziţia inculpatului D., administrator al SC I. SRL un număr de 10 facturi fiscale privind operaţiuni fictive, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiuni prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

5. Fapta inculpatului F. care în perioada 2011 - 2014, în calitate de contabil al SC P. SRL, l-a sprijinit pe inculpatul E., atât moral cât material, înregistrând în contabilitatea acestei societăţi achiziţii fictive de la SC U. SRL, SC T. SRL şi SC O. SRL, pentru ca SC P. SRL să nu figureze cu datorii la bugetul statului aferente prestărilor de servicii fictive facturate Societăţii Civile Profesionale - Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. prin 44 de facturi, SC R. SRL un număr de 35 de facturi fiscale şi respectiv SC I. SRL un număr de 10 facturi fiscale, acţiuni prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului F. într-o singură infracţiune de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 4/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Curtea a apreciat că se impune reţinerea aceluiaşi număr de acte materiale şi în cazul inculpatului F. întrucât complicitatea acestuia este de tip mediat, fiind complicele complicelui E., care a acţionat cu încălcarea legii penale, având reprezentarea că inculpatul F. va întreprinde demersuri pentru ca faptele sale să nu fie descoperite. Prin urmare, ori de câte ori inculpatul E. a pus la dispoziţia autorilor documentele necesare pentru ca aceştia să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, acesta a beneficiat de sprijinul moral (încurajarea) al inculpatului F., care apoi a efectuat înregistrările necesare pentru ca SC P. SRL, administrată în fapt de inculpatul E. să nu figureze cu datoria fiscală transferată de la beneficiarii finali prin emiterea facturilor fictive de prestări servicii către aceştia.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că nu are relevanţă pentru stabilirea răspunderii penale a inculpatului F., împrejurarea că eventuala infracţiune de evaziune fiscală sau de spălare de bani comisă de SC P. SRL sau de administratorii acesteia nu fac obiectul prezentei cauze.

Nu a fost omis faptul că prin circuitul fictiv gândit de inculpaţii E. şi F. şi din care făceau parte şi SC U. SRL, SC T. SRL şi SC O. SRL, aceştia au încercat să îngreuneze depistarea activităţii infracţionale de către organele abilitate să efectueze verificări fiscale, astfel că, pentru facturile emise de către inculpatul E., pentru servicii fictive către Biroului executorilor judecătoreşti asociaţi A., H. şi Q., SC R. SRL şi SC I. SRL, inculpatul F. înregistra în declaraţiile fiscale achiziţii de valori egale sau apropiate de la cele trei societăţi ale căror evidenţe contabile le ţinea, astfel încât taxei pe valoarea adăugată dedusă în mod nelegal de agenţii economici menţionaţi nu i-a corespuns o taxă pe valoare colectată de aceeaşi valoare care să fie virată bugetului de stat, iar impozitului pe venit/profit diminuat aferent cheltuielilor fictive înregistrate de cei trei beneficiari finali nu le-a corespuns o majorare şi o plată a impozitului pe profit de către celelalte societăţi de pe circuitul economic creat.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, Curtea a avut în vedere gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor săvârşite, prin raportare la circumstanţele reale în care a avut loc comiterea acestora, la numărul persoanelor participante, perseverenţa infracţională de care au dat dovadă inculpaţii, pusă în evidenţă de comiterea unor infracţiuni care presupun existenţa unei multitudini de acte materiale, precum şi că activitatea infracţională a fost desfăşurată pe o lungă perioadă de timp, într-un mod organizat, fiind rezonabil a se concluziona că aceasta avea un caracter de continuitate şi că nu ar fi încetat în lipsa intervenţiei organelor de urmărire penală.

Pe lângă aceste circumstanţe reale, cu privire la inculpata A., Curtea a reţinut şi faptul că aceasta, în calitate de responsabil fiscal al Biroului de executori, a înregistrat în evidenţele fiscale şi a achitat un număr de 44 de facturi fictive, în valoare totală de 9.242.844,80 RON, cauzând astfel un prejudiciu în cuantum de 2.961.563 RON, care a fost achitat în integralitate, că nu are antecedente penale, are 48 de ani, studii superioare, este executor judecătoresc, este căsătorită, nu a recunoscut faptele imputate, a încercat să se eschiveze de la răspundere, a depus declaraţii rectificative şi a achitat impozitele şi taxele aferente, aspecte, care, deşi justifică reţinerea art. 10 din Legea nr. 241/2005 totuşi, coroborate cu circumstanţele sale personale, precum şi cu prezentarea în faţa instanţei la termenele de judecată, nu constituie împrejurări care pot fi socotite şi reţinute ca circumstanţe atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare şi accesorii, instanţa a avut în vedere dispoziţiile penale şi criteriul constituţional al proporţionalităţii, şi jurisprudenţa Curţii europene, astfel încât s-a apreciat că natura faptelor, împrejurarea şi modalitatea în care au fost comise conduc la concluzia unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală, dar şi a celor de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (responsabil fiscal al unei asociaţii fără personalitate juridică), şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public.

Cu referire la inculpatul B. s-a reţinut, pe lângă circumstanţele reale expuse anterior, faptul că în calitatea de director al SC R. SRL a înregistrat în contabilitatea firmei şi a achitat 35 de facturi fictive, în valoare de 12.094.546,53 RON, cauzând astfel un prejudiciu părţii civile în cuantum de 3.901.467 RON, prejudiciu recuperat în totalitate, că are 33 de ani, cetăţenia română, studii superioare, este economist, căsătorit, are 2 copii minori, este o persoană foarte apreciată în mediul social din care provine şi nu are antecedente penale, că, deşi iniţial a adoptat o atitudine de negare a faptelor, ulterior, a recunoscut săvârşirea faptei, cererea sa ca judecarea cauzei să se facă în procedură simplificată fiind admisă. De asemenea, s-a reţinut că inculpatul B. a achitat, până la primul termen de judecată, prejudiciul, aspecte care au justificat reţinerea art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Curtea a mai reţinut şi faptul că a inculpatul a colaborat cu organele de urmărire penală, a formulat un denunţ la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov (înregistrat sub numărul x/P/2016), trimis spre instrumentare la Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Braşov, unde prin ordonanţa din 15.02.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, însă, întrucât până la acest moment nu au fost identificate suficiente probe care să conducă la efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de o anumită persoană, în cauză nu s-a putut face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

S-a mai reţinut că circumstanţele reale şi personale ale inculpatului fundamentează concluzia că aplicarea pedepsei, chiar fără executarea acesteia este suficientă, fiind însă necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată în condiţiile art. 91 C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., Curtea a reţinut că, în calitate de administrator al SC I. SRL, a înregistrat în contabilitatea firmei şi a achitat 10 facturi fictive în valoare de 5.680.700 RON, cauzând astfel un prejudiciu în cuantum de 1.561.090 RON, care a fost recuperat în totalitate, că are vârsta de 39 de ani, cetăţenia română, studii superioare, este căsătorit, nu are antecedente penale, a recunoscut săvârşirea faptei încă din cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată a solicitat ca judecarea cauzei să se facă în procedură simplificată, cererea fiind admisă.

De asemenea, s-a mai reţinut că a achitat, până la primul termen de judecată, prejudiciul, aspecte care au justificat reţinerea art. 10 din Legea nr. 241/2005, şi, totodată, a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 întrucât denunţul depus la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti (înregistrat sub numărul x/P/2012), s-a materializat prin identificarea şi tragerea la răspundere a unei persoanei .

În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie şi complementară, instanţa a apreciat că faţă de gravitatea infracţiunii comise, specificul acesteia, urmările produse bugetului de stat, cât şi jurisprudenţa Curţii europene, infracţiunea săvârşită creează o nedemnitate în exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţii sau funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, şi, având în vedere că infracţiunea a fost săvârşită în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, a fost interzis şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, Curtea a constatat îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 861 şi urm. C. pen. (1969) şi, ţinând seama de circumstanţele personale ale inculpatului şi cele reale ale săvârşirii faptelor, a apreciat că pronunţarea condamnării constituie un avertisment şi, chiar fără executarea pedepsei, inculpatul nu va mai săvârşi alte infracţiuni.

Referitor la inculpatul E., s-a reţinut că are 36 de ani, cetăţenia română, studii superioare, este necăsătorit, are un copil minor în întreţinere şi este cunoscut cu antecedente penale, că a recunoscut săvârşirea faptei încă din cursul urmăririi penale, a colaborat cu organele judiciare, iar în faţa instanţei de judecată a solicitat ca judecarea cauzei să se facă în procedură simplificată, cererea fiind admisă, că prejudiciul a fost recuperat în totalitate (consemnând suma de 25.000 RON la dispoziţia instanţei în vederea recuperării prejudiciului, manifestându-şi astfel intenţia de a participa la recuperarea prejudiciului); deşi a susţinut că, în vederea achitării prejudiciului, a consemnat la dispoziţia părţii civile suma de 87.000 RON, ce reprezintă o cauţiune ce i-a fost restituită într-o altă cauză penală, înscrisul nu a fost identificat la dosar.

Deşi inculpatul a solicitat reţinerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 întrucât prejudiciul a fost recuperat integral, judecătorul fondului a apreciat că cererea nu poate fi admisă întrucât plata integrală a prejudiciului reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, iar efectele sale nu pot fi extinse şi asupra celorlalţi participanţi, sens în care s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanţei supreme, prin Decizia nr. 9/2017.

Potrivit adresei nr. x/2015 din 08 aprilie 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acesta a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant la aflarea adevărului, cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 280 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 de către inculpatul VV., însă, conform adresei de la fila x, d.i.f., în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 (contrar menţiunilor din înscrisul de la fila x, d.u.p.).

Curtea a reţinut că inculpatul F. este în vârstă de 29 de ani, are cetăţenia română, studii superioare, este expert contabil, necăsătorit şi nu are antecedente penale, că, pe parcursul procesului penal, a recunoscut înregistrarea facturilor în contabilitate, însă a negat faptul că ar fi cunoscut că sunt fictive, deşi nu erau însoţite de documente justificative, a recunoscut fictivitatea achiziţiilor înregistrate în contabilitatea SC P. SRL, susţinând însă că aceste operaţiuni nu fac obiectul prezentului dosar.

S-a avut, de asemenea, în vedere, faptul că punând la dispoziţia inculpatului E., cunoştinţele sale de specialitate, inculpatul a făcut posibilă comiterea faptelor care fac obiectul prezentului dosar, dar şi faptul că, potrivit declaraţiilor inculpatului E., acesta nu ar fi obţinut beneficii materiale importante din activitatea infracţională desfăşurată, fără a omite poziţia sa nesinceră, care a încercat să se eschiveze de la răspundere prin invocarea unor elemente de apărare nedemonstrate prin probe.

Cu privire latura civilă a cauzei, s-a constatat că inculpatul E., la termenul din 01 septembrie 2016, a depus, recipisa de consemnare nr. x din 31.08.2016 prin care s-a consemnat la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti suma de 25.000 RON, la termenul din 29 septembrie 2016, inculpatul B. a depus o adresă emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea folosirii la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor pentru Contribuabili Mijlocii în care s-a consemnat că în urma efectuării constatării tehnico - ştiinţifice din 11 mai 2015, specialiştii ANAF au stabilit că prin aceste înregistrări contabile, TVA al SC R. SRL a fost diminuată cu 2.340.880 RON, iar impozitul pe profit cu 1.560.587 RON (în total 3.901.467 RON), sumă pe care SC R. SRL a virat-o în contul deschis conform art. 10 din Legea nr. 241/2005 în perioada 15.05.2015 - 17.08.2015 . La acelaşi termen de judecată, inculpaţii B. şi D. au depus la dosar certificatele de atestare fiscală nr. x/01.09.2016 şi respectiv nr. x/21.06.2016 din care rezultă că societăţile comerciale administrate nu figurează în evidenţele fiscale cu vreo obligaţie fiscală .

Având în vedere aceste înscrisuri, Curtea a dispus efectuarea unei adrese către partea civilă cu solicitarea de a fi comunicate cuantumul pretenţiilor avute faţă de inculpaţi, stabilit în mod defalcat (atât debit principal, cât şi obligaţii accesorii), cu indicarea modului de calcul şi al temeiului de drept în baza cărora sunt solicitate, precum şi a sumelor de bani care au fost achitate din prejudiciul reţinut şi data la care aceste sume au fost achitate, iar, prin răspunsul comunicat la 26 octombrie 2016, partea civilă a precizat că modalitatea de calcul a obligaţiilor fiscale accesorii va fi efectuată de către organele de executare competente, subordonate ANAF, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, ce reprezintă titlu executoriu.

Curtea a constatat că, deşi în privinţa prejudiciului efectiv (damnum emergens), partea civilă şi-a precizat pretenţiile, în privinţa beneficiului nerealizat (lucrum cessans), nu s-a indicat întinderea acestuia, în condiţiile art. 20 alin. (2) C. proc. pen., aspect de natură să eludeze norma legală menţionată. Totodată, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 17 din 05 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că prin conduita adoptată de partea civilă se tinde la eludarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, care îi conferă inculpatului dreptul de a plăti prejudiciul integral pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă.

Ca atare, Curtea, raportat la înscrisurile depuse de inculpaţi, a apreciat ca fiind acoperit integral prejudiciul comis părţii civile, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, acţiunea civilă exercitată în procesul penal fiind respinsă ca nefondată.

Mai mult, noile decizii de impunere emise în urma depunerii de declaraţii rectificative cu suplimentare de obligaţie fiscală constituie titluri executorii, atât pentru debitul principal, cât şi pentru obligaţiile fiscale accesorii întrucât, potrivit procedurii aprobate de partea civilă, în acest caz, obligaţiile fiscale accesorii se datorează şi se calculează începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la data stingerii acesteia inclusiv.

Curtea a apreciat că acţiunea civilă formulată de partea civilă cu privire la suma de 10.708.078 RON cu care figurează SC P. SRL nu poate fi admisă în acest cadru procesual întrucât societatea şi administratorul de fapt al acesteia nu sunt inculpaţi în prezenta cauză, inculpatul E. nefiind trimis în judecată pentru comiterea vreunei infracţiuni legate de obiectul de activitate al societăţii menţionate.

S-a mai constatat că, din coroborarea declaraţiilor inculpatului E. cu cele ale inculpaţilor A., D., B. şi F., precum şi cu depoziţiile martorei S., a rezultat că din valoarea facturilor fictive achitate în contul SC P. SRL, E., din sumele retrase şi remise celorlalţi, a reţinut un comision de 4% din valoarea facturilor fictive furnizate inculpatei A., înregistrate şi achitate de aceasta, în valoare totală de 9.242.844,80 RON (369.713,79 RON), 12% din cele achitate efectiv achitate de SC I. SRL în valoare totală de 1.965.800 RON (235.896 RON) şi 12% din cele înregistrate şi achitate de SC R. SRL, în valoare de 12.094.546,53 RON (1.451.345,58 RON).

Curtea a menţinut doar măsurile asigurătorii instituite în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. a menţinut măsurile asigurătorii şi în vederea confiscării speciale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpaţii F., E., B., A. şi D., precum şi partea responsabilă civilmente SC R. SRL, pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În apelul său, reprezentantul Ministerul Public, susţinând oral motivele scrise şi criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate, a solicitat admiterea apelului şi a arătat că, deşi s-a stabilit că legea penală mai favorabilă, pentru inculpatul D., o reprezintă codificarea anterioară, în mod greşit, prima instanţă a aplicat pedeapsa complementară, în condiţiile în care cuantumul sancţiunii principale este situat sub doi ani de închisoare.

Apelanta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat hotărârea atacată sub aspectul neacordării în totalitate a pretenţiilor civile, constând atât în debitul principal, cât şi în obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la momentul producerii prejudiciului şi până când suma va fi integral achitată, motiv pentru care se impune obligarea inculpatei A. la plata diferenţei de impozit pe venit rămasă neachitată, în cuantum de 237.806 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, aferente debitului rămas neachitat, ce urmează a fi calculate de la data scadentei şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi menţinerea dispoziţiilor privind măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul E., acesta a solicitat, potrivit motivelor de apel şi concluziilor scrise cât şi celor formulate cu ocazia dezbaterilor, sub un prim aspect, reducerea pedepsei şi aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, ca urmare a recuperării prejudiciului de către partea civilă, precizând că, participarea, în solidar, a inculpaţilor acuzaţi de comiterea unei fapte de evaziune fiscală la recuperarea prejudiciului ar trebui să reprezinte un beneficiu legal al reducerii limitelor de pedeapsă faţă de fiecare apelant, precum şi că nu a putut avea o participare directă la recuperarea acestuia, fiind trimis în judecată în stare de detenţie în altă cauză, însă, în cursul procesului penal, a consemnat suma de 25.000 RON şi i-a fost indisponibilizată suma de 730.000 RON, aflată în conturile sale, care ulterior a fost confiscată.

A mai solicitat şi reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., având în vedere conduita procesuală avută pe tot parcursul procesului penal.

Un al doilea motiv de apel vizează reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ca urmare a denunţului formulat, având în vedere că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că a participat la constituirea unui dosar de urmărire penală, chiar dacă organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu, însă pe baza datelor şi informaţiilor furnizate de el, iar, în ipoteza în care nu se va da eficienţă dispoziţiilor legale anterior menţionate, a solicitat ca această atitudine procesuală să fie avută în vedere pentru aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

Al treilea motiv de apel vizează aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., apreciind că în cauză Decizia nr. 651/2018 a instanţei de contencios constituţional produce efecte juridice cu privire la situaţia condamnării definitive pronunţată prin Decizia penală nr. 700 din 8 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. Pe cale de consecinţă, ca urmare a declarării neconstituţionale a sintagmei "pentru fiecare act material", a solicitat să se constate că pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea de înşelăciune în formă agravată este de 5 ani închisoare, astfel încât, aplicând art. 6 C. pen., se impune reducerea limitelor de pedeapsă de la 8 ani închisoare la 5 ani închisoare pentru cele două infracţiuni de înşelăciune cu privire la care a fost definitiv judecat şi condamnat, iar, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 (reţinut prin Decizia nr. 700/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), respectivele limite vor fi reduse fiecare la 2 ani şi 6 luni închisoare. Totodată, având în vedere că pedeapsa de 3 ani închisoare nu depăşeşte limita maximului prevăzut de lege conform art. 244 C. pen., a solicitat menţinerea acestui cuantum, care, însă, urmează a fi redus, prin aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, rezultând o sancţiune de 2 ani închisoare.

A mai solicitat să se constate că a săvârşit infracţiunile în stare de recidivă şi aplicarea regimului juridic al recidivei, conform art. 43 alin. (5) C. pen.

Prin urmare, pentru sancţiunile aplicate prin Decizia nr. 700 din 08 mai 2015 a Curţi de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sunt incidente cauze legale de reducere şi majorare a limitelor de pedeapsă care vor fi aplicate concurent, potrivit art. 79 alin. (3) C. pen., astfel încât să se reţină două pedepse de câte 3 ani şi 9 luni închisoare şi una de 2 ani închisoare, iar fapta dedusă judecăţii în prezenta cauză a fost săvârşită în concurs real cu toate infracţiunile pentru care a fost anterior judecat şi condamnat.

Apelantul inculpat B., a solicitat, potrivit motivelor de apel, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului şi reindividualizarea pedepsei prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere că s-a depus confirmarea faptului că a fost începută urmărirea penală in personam în dosarul de urmărire penală format ca urmare a denunţului său, precizând, totodată, că prima instanţă nu a reţinut aceste dispoziţii întrucât, la momentul pronunţării sentinţei atacate urmărirea penală era începută doar in rem.

Totodată, a solicitat, aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen., cu consecinţa stabilirii unei sancţiuni orientată spre minimul special, astfel redus, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen minim de 2 ani, potrivit art. 92 alin. (1) C. proc. pen., arătând că a făcut eforturi pentru înlăturarea consecinţelor infracţiunii, asigurând achitarea prejudiciului şi înlăturând, din contabilitatea societăţii, facturile fictive, ca urmare a depunerii declaraţiilor fiscale rectificative.

Pe latură civilă, a precizat că a fost obligat la plata sumei de 12.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, şi că, deşi la 17 octombrie 2018, aceasta a fost achitată, prima instanţă a menţinut măsura asiguratorie. Mai mult, i-a fost pus sub sechestru şi un cont bancar, astfel încât solicită revocarea tuturor măsurilor asiguratorii instituite în faza de urmărire penală şi menţinute de către instanţa de fond, precum şi ridicarea sechestrului instituit asupra contului bancar.

Apelanta parte responsabilă civilmente SC R. SRL, prin apărător ales, a solicitat respingerea apelului, susţinând că nu avea vreun interes să atace hotărârea primei instanţe din moment ce acţiunea civilă formulată de parte civilă a fost respinsă.

Inculpata apelantă A., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, a solicitat, potrivit motivelor de apel şi concluziilor scrise, în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta fiind lovită de nulitate absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât judecătorul fondului s-a antepronunţat, atunci când a încuviinţat, pentru restul inculpaţilor, cererea de judecare a cauzei conform procedurii simplificate, validând, astfel, întreaga teză a actului de sesizare, deşi se impunea disjungerea cauzei, împrejurare în care nu a avut parte de un proces echitabil.

A mai arătat că, trimiterea cauzei spre rejudecare se mai impune şi raportat la dispoziţiile art. 6 al Convenţiei europene şi art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la principiul neutralităţii TVA-ului şi dubla impunere stabilită prin Raportul de expertiză contabilă, invocate de apărare, judecătorul fondului preluând argumentele din rechizitoriu. Mai mult, cele 44 de acte materiale au fost comise în perioada 2011 - 2014, iar facturile au fost achitate, astfel încât, din punct de vedere fiscal, prin raportare la art. 1512 C. fisc. , este exonerată de obligarea la plata TVA în solidaritate cu furnizorul facturii.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de apel, a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea, apreciind, în esenţă, că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, nefiind îndeplinită cerinţa fictivităţii, a scopului sustragerii de la plata taxelor şi nici nu există o legătură de cauzalitate între evidenţierea cheltuielilor fictive şi urmarea imediată, atât timp cât a fost trimisă în judecată, iar pierderea, dezavantajul fiscal nu se regăseşte în sarcina sa, ci la SC P. SRL.

Totodată, în temeiul art. 282 C. proc. pen. raportat la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a invocat şi nulitatea încheierii din 23 februarie 2017, prin care s-au respins, ca nefiind utile cauzei, cererea sa de probaţiune constând în întocmirea unui raport de expertiză fiscală, precum şi solicitarea procurorului de efectuarea a unui supliment la raportul de expertiză contabilă.

Al treilea motiv de apel vizează nepronunţarea primei instanţe asupra cheltuielilor financiare, respectiv cu privire la suma de 1.500.000 RON în condiţiile în care acoperirea prejudiciului s-a realizat şi prin refacerea declaraţiilor fiscale aferente perioadei în cauză, corectarea obligaţiilor şi plata acestora, aşa cum rezultă din Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, sens în care s-a făcut trimitere la încheierea din 22 septembrie 2017 prin care s-a respins, ca nefondată, cererea sa, de înlăturare a omisiunii vădite strecurate în minuta sentinţei atacate.

De asemenea, s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurator cu privire la suma de 140.000 RON, întrucât a fost obligată la cheltuieli judiciare în cuantum de 23.000 RON, apreciind că menţinerea măsurii asiguratorii nu mai este justificată, făcându-se trimitere la încheierea din 10 septembrie 2018 prin care s-a respins, ca nefondată, cererea sa, de îndreptare a erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul sentinţei atacate.

Un alt motiv de apel a vizat nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, dispuse/supravegheate de procurorul de caz după data de 11 decembrie 2015, inclusiv a rechizitoriului din 17 decembrie 2015, în condiţiile în care expirase delegarea acestuia.

Ca ultim motiv de apel, s-a solicitat reindividualizarea pedepsei susţinând că, deşi a achitat integral prejudiciul, a beneficiat doar de reducerea limitelor de pedeapsă potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005, în cauză fiind, însă, incidente şi dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. pen., întrucât circumstanţele atenuante legale şi cazurile speciale de reducere a pedepsei nu se exclud reciproc, ci se completează, potrivit art. 79 alin. (1) C. pen.

În final, în situaţia în care doar ultimul motiv de apel va fi luat în considerare, a solicitat, în temeiul art. 91 C. pen., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Apelantul inculpat D. a solicitat, potrivit motivelor de apel, reindividualizarea pedepsei numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a sancţiunii de 1 an şi 4 luni închisoare, apreciind că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. (1969), precum şi reducerea termenului de încercare raportat la cuantumul pedepsei stabilite.

În final, întrucât inculpatul şi-a schimbat domiciliul, a solicitat ca organul însărcinat cu supravegherea executării pedepsei să fie Tribunalul Bucureşti.

Inculpatul apelant F., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, a solicitat, potrivit motivelor de apel şi concluziilor scrise, în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât aceasta nu s-a pronunţat asupra faptelor reţinute în sarcina sa.

Cu privire la primul motiv de apel, a arătat că motivarea instanţei de fond lipseşte în totalitate în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv nu s-a analizat latura civilă a cauzei din prisma participaţiei sale concrete şi efective, precizând că aceasta nu poate fi avută în vedere anterior încheierii contractului de colaborare (26 noiembrie 2011), în condiţiile în care, în calculul prejudiciului, respectiv în conţinutul constitutiv al infracţiunii au fost reţinute suplimentar un număr de 17 acte materiale (17 facturi emise către Biroul executorilor judecătoreşti asociaţi în perioada 01 septembrie 2011 - 25 noiembrie 2011).

A mai susţinut că, din probele administrate, a rezultat că nu i-a fost cunoscută înregistrarea veniturilor în contul companiei, complicitatea sa raportându-se la sprijinirea activităţii infracţionale a inculpatului E., prin înregistrarea cheltuielilor fictive în contabilitatea SC P. SRL, susţinând, totodată, că înregistrarea veniturilor nu întruneşte elementele de tipicitate pentru complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală.

S-a mai precizat că instanţa de fond nu a analizat în ce măsură facturile înregistrate cu titlu de cheltuieli fictive în contabilitatea SC P. SRL au în vedere o anulare a surselor veniturilor pentru o mai bună gestiune a TVA-ului, precum şi că respectiva societate avea înregistrate, în contabilitate, mai multe facturi cu titlu de venit, împrejurare în care aceste cheltuieli fictive se referă la un tot unitar al companiei.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de apel, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare criticând hotărârea atacată pentru nemotivarea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, precizând că judecătorul fondului a preluat din rechizitoriu argumentele cu privire la legătura de cauzalitate ce intră în conţinutul laturii obiective, inclusiv aprecierile referitoare la latura subiectivă, fără a face propriul examen asupra acestor chestiuni.

În ceea ce priveşte criticile cu privire la netemeinicia hotărârii atacate, a arătat că, deşi la termenul din 24 noiembrie 2016, a solicitat ca judecata să se facă conform procedurii simplificate (întrucât a recunoscut acuzaţiile aduse, regretă cele întâmplate, însă, pentru o mai bună individualizare a pedepsei, se impun unele precizări referitoare la faptul că nu a controlat societatea alături de inculpatul E. şi că, la nivelul participaţiei sale, au operat rectificările cheltuielilor înregistrate la SC P. SRL în aprilie 2015, respectiv în termenul legal de rectificare), instanţa de fond i-a respins cererea, motivând că, sub aspectul laturii subiective, inculpatul nu ar recunoaşte fapta. Mai mult, având în vedere Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019 a Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii al instanţei supreme raportat la declaraţiile date la fond, dar şi la elementele ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii, dovedite prin administrarea probatoriului în cursul cercetării judecătoreşti, la depoziţiile celorlalţi inculpaţi, din care rezultă că nu îl cunoşteau şi că nu au avut vreo legătură cu el, apelantul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Referitor la reindividualizarea pedepsei, a arătat că pedeapsa de 9 ani închisoare este prea mare, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, întrucât la momentul pronunţării, prejudiciul fusese integral acoperit prin declaraţii rectificative, iar nu prin plata efectivă, precizând, totodată, că aceste rectificări nu puteau opera din partea sa, întrucât era contabilul societăţii.

În continuare, în măsura în care nu se va da eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, a solicitat aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen., întrucât, în calitate de contabil, a solicitat, în luna aprilie 2015, efectuarea de rectificări în cadrul SC P. SRL, a contribuit la recuperarea prejudiciului prin menţiunile făcute pe parcursul urmăririi penale, susţinând, totodată, că nu avea şi alte posibilităţi financiare, nu a beneficiat de vreo sumă de bani cu titlu de comision ca urmare a emiterii facturilor fictive.

Totodată, a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achitarea, întrucât nu a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, arătând că, din probele existente la dosar, rezultă că nu a existat o legătură cauzală între el şi autorii faptelor, care, în declaraţiile date au afirmat că nu au avut niciodată relaţii cu inculpatul F. şi nu au cunoscut fictivitatea veniturilor de la nivelul SC P. SRL.

În final, a solicitat reaprecierea cheltuielilor judiciare, susţinând că suma de 30.000 RON este una disproporţionată prin raportare la cei trei autori ai infracţiunii de evaziune fiscală, în condiţiile în care a întocmit doar contabilitatea SC P. SRL.

Examinând cauza atât în privinţa motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (1) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte apreciază apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii D., F., B. şi A. ca fiind fondate, iar cele promovate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpatul E., precum şi partea responsabilă civilmente SC R. SRL, ca neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente:

I. Referitor la apelul declarat de inculpata A.:

1. În ceea ce priveşte solicitarea apelantei inculpate A., de desfiinţare a hotărârii pronunţate de prima instanţă şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte, în analiza efectuată, va porni de la prevederile art. 4 din Legea nr. 255/2010 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, care, în alin. (1), stabilesc că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea reglementărilor legale în vigoare la data efectuării lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de legea de punere în aplicare. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.

Verificând în acest cadru legal susţinerile inculpatei apelante, prin raportare la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. [conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010], care preiau în esenţă prevederile art. 379 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că acestea, reglementând soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, enumeră în mod limitativ situaţiile în care, urmare admiterii căii de atac şi desfiinţării sentinţei fondului, se poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor referindu-se la lipsa de la judecarea cauzei a unei părţi nelegal citate sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate (teza I) şi la existenţa unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege (teza a II-a).

În speţă, însă, deşi s-a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apelanta nu a precizat în care din cele două situaţii reglementate expres şi limitativ de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-ar încadra cererea sa, iar instanţa de apel, efectuând, din oficiu, propriul examen sub acest aspect, nu a identificat nicio încălcare din partea judecătorului fondului a unor dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal, ce ar putea fi subsumate textului de lege menţionat şi care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei de către prima instanţă.

În acest sens, în raport de aspectul invocat cu privire la nemotivarea hotărârii atacate şi cu situaţia de fapt evocată în aceasta, Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat în cauză o cercetare judecătorească efectivă, de natură a asigura apelanţilor dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În primul rând se remarcă faptul că, în sentinţa primei instanţe, a fost descrisă în întregime activitatea infracţională a fiecărui inculpat apelant, încadrarea în drept a faptelor presupus a fi comise de către aceştia, analizarea probelor pe care se sprijină soluţia pronunţată, atât sub aspect penal, cât şi sub aspect civil.

Totodată, trebuie menţionat că soluţionarea în fond a unei cauze penale implică pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a săvârşirii acesteia de către inculpaţi, a caracterului ei penal şi a răspunderii penale a acestuia, iar o soluţie de condamnare trebuie să se bazeze pe probele administrate.

Astfel, magistraţilor le revine obligaţia de a verifica probatoriul strâns la urmărirea penală sub aspectul temeiniciei, sens în care îl readministrează în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă poate constitui temei de condamnare. Pe de altă parte, judecătorii trebuie să administreze la cererea părţilor, cât şi din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului şi, totodată, să încuviinţeze probe pertinente şi concludente în scopul verificării apărărilor invocate de inculpaţi.

Din economia noilor dispoziţiilor procesual penale rezultă, de asemenea, obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi de a le înlătura pe cele care nu îndeplinesc această condiţie, precum şi de a efectua toate actele procesuale şi procedurale impuse pentru soluţionarea pe fond a cauzei penale, în condiţiile în care instanţa de judecată nu este ţinută de încadrarea juridică a faptelor date prin rechizitoriu.

Din jurisprudenţa naţională rezultă existenţa unor situaţii în care s-a dispus desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă întrucât nu a fost realizată o cercetare judecătorească efectivă, ori pentru nemotivarea soluţiilor de condamnare, temeiul juridic reţinut fiind principiile ce rezultă din Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene privind garantarea dreptului la un proces echitabil.

Analizând hotărârea atacată prin prisma acestor principii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor invocate sub acest aspect, în condiţiile în care judecătorul fondului a expus de o manieră amplă, atât starea de fapt reţinută din probele administrate în cauză, cât şi considerentele avute în vedere la aprecierea ca nefondate a apărărilor formulate de inculpaţi.

Expunerea realizată de către judecătorul fondului este una exhaustivă, elementele preluate din rechizitoriu fiind îmbinate în mod armonios în cuprinsul hotărârii, lucru care nu este interzis de vreo prevedere legală. De altfel, pe lângă pasajele preluate din actul de sesizare a instanţei, care vizează tranzacţiile şi circuitele financiare, adică date care nu pot fi reformulate, au fost analizate şi apărările inculpaţilor formulate pe parcursul cercetării judecătoreşti, fiind reţinute/înlăturate, după caz, aspect care face dovada propriului examen al cauzei efectuat de judecătorul fondului.

În acest context, nu pot fi primite susţinerile apelantei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, relevant fiind, aşa cum s-a arătat, modul de desfăşurare a cercetării judecătoreşti, inclusiv, prin audierea sa nemijlocită de către prima instanţă.

Astfel, după ce au fost aduse la cunoştinţa inculpaţilor faptele reţinute în actul de sesizare, judecătorul fondului a consemnat poziţia procesuală de recunoaştere a săvârşirii acestora în modalitatea descrisă de procurorul semnatar al rechizitoriului (inculpaţii E., D. şi B.), după caz de negare a activităţii infracţionale, precum şi motivele care au determinat această atitudine (inculpaţii A. şi F.).

Mai mult decât atât, se constată că cercetarea judecătorească efectuată de prima instanţă are un caracter complet şi efectiv, ascultarea inculpaţilor şi a martorilor nefiind rezumată la consemnări de ordin general, cum ar fi "menţin declaraţia de la urmărirea penală" sau "nu mai am nimic de adăugat", ci la luarea unor declaraţii ample, relevante fiind depoziţiile martorilor LL., S., DD., MM. şi EE., ultimii trei martori fiind, de altfel, încuviinţaţi, la termenul din 19 ianuarie 2017, la propunerea inculpatei A..

La acelaşi termen de judecată, judecătorul fondului a luat act de poziţia inculpatei A., care nu a contestat declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cursul urmăririi penale, conform art. 374 alin. (7) C. proc. pen., aspect ce rezultă atât din cererea sa de probe, cât şi din susţinerile orale ale apărătorului său ales, consemnate în încheierea de şedinţă.

Aşadar, Înalta Curte constată că hotărârea apelată cuprinde o expunere a motivelor care au stat la baza soluţiei dispuse, precum şi o analiză coroborată a tuturor probelor care au servit ca temei pentru dezlegarea cauzei pe latură penală ori a celor care au fost înlăturate, conform dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a răspuns, punctual, fiecărui argument de fapt ori de drept invocat nu determină, în mod automat, desfiinţarea sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, ci impune a se analiza în ce măsură instanţa a examinat, în mod real şi efectiv, toate chestiunile esenţiale circumscrise obiectului judecăţii.

O atare evaluare este concordantă cu principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, implică, în special, obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor şi a propunerilor de probe ale părţilor, aspect care nu impune, însă, un răspuns amănunţit pentru fiecare critică. Ca atare, dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii, în condiţiile în care noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa internă să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii, fără a se mulţumi cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare, chiar dacă şi-a motivat pe scurt hotărârea (hotărârile Perez împotriva Franţei, Van de Hurk împotriva Olandei şi Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei).

Or, prin raportare la aceste exigenţe, Înalta Curte constată că prima instanţă a înfăptuit o cercetare judecătorească efectivă, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal (contradictorialitatea, nemijlocirea), inclusiv sub aspectul dreptului la apărare, finalizată cu pronunţarea unei hotărâri suficient motivată, fiind astfel respectat, în ansamblu, dreptul la un proces echitabil al părţilor, motiv pentru care soluţia pronunţată este consecinţa unei aprecieri complete a probelor administrate în ambele faze ale procesului penal, ce se bazează pe fapte veridice, bine dovedite, care nu dau naştere niciunei îndoieli.

În plus, având în vedere caracterul integral devolutiv al căilor de atac exercitate în cauză, aşa cum rezultă din art. 417 C. proc. pen., instanţa supremă este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, putând da o nouă apreciere probelor şi chiar să suplinească constatările în fapt şi temeiurile în drept ale primei instanţe, după caz, atunci când sunt incomplete, echivoce sau incorecte. Prin urmare, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, instanţa de apel statuează asupra oricărei solicitări, chiar dacă prima instanţă a omis, motiv pentru care nu poate fi primită solicitarea apelantei de trimitere a cauzei spre rejudecare întrucât judecătorul fondului nu s-a pronunţat pe apărarea sa privind principiul neutralităţii TVA.

De altfel, preponderent, motivele de apel ale inculpatei A. vizează greşita apreciere a probatoriului, chestiuni ce fac obiectul deliberării completului învestit cu judecarea căii de atac, urmând a fi analizate în cele ce succed.

Prin urmare, în raport de criticile formulate, nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în condiţiile în care drepturile şi garanţiile procesuale de care beneficiază apelanţii inculpaţi pot fi asigurate şi valorificate prin parcurgerea celui de-al doilea grad de jurisdicţie.

În acest context este de menţionat că inculpaţii E., A., B., F. şi D. au precizat, în mod expres, în faţa Înaltei Curţi, la termenul din 04 aprilie 2019, că nu doresc să dea o nouă declaraţie în cauză.

Totodată, analizând cererile de probatorii, instanţa supremă, la termenul din 21 februarie 2019, a respins cererea de audiere a expertei WW. şi proba cu înscrisuri (raportul de expertiză fiscală extrajudiciară, ordinele de delegare ale procurorului de caz), solicitate de inculpata A., întrucât au fost administrate suficiente mijloace de probă pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei, respectiv proba cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiza contabilă.

De asemenea, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici susţinerile apărării referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, pe considerentul că judecătorul fondului s-a antepronunţat, când a încuviinţat, pentru toţi ceilalţi inculpaţi, judecarea cauzei conform procedurii simplificate şi a validat, astfel, întreaga teză a rechizitoriului, deşi trebuia să dispună disjungerea cauzei, întrucât, din considerentele încheierii din data de 24 noiembrie 2016, rezultă că judecătorul fondului s-a limitat doar la a dispune admiterea cererilor formulate de inculpaţii D., B. şi E. în temeiul art. 374 C. proc. pen., fără a antama fondul cauzei şi a face aprecieri cu privire la temeinicia acuzaţiilor aduse inculpaţilor ori la vinovăţia lor.

Mai mult, încheierea menţionată nu cuprinde nicio referire directă sau indirectă la vinovăţia inculpatei A., în condiţiile în care, pentru a justifica dispoziţia de respingere a cererii de disjungere s-a reţinut că se impune soluţionarea unitară a cauzei având în vedere relaţiile strânse existente între inculpaţi, determinate de modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale, punctul comun fiind inculpatul E..

Aşadar, rezultă, contrar susţinerilor inculpatei, că judecătorul fondului nu s-a antepronunţat la momentul în care a dispus asupra cererilor inculpaţilor de judecare în procedura simplificată.

De altfel, această critica a fost cenzurată şi de prima instanţă, ca urmare a cererii de recuzare formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de inculpata A., cerere ce a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din data 19 ianuarie 2017, pronunţată de un complet din care nu făcea parte judecătorul care a soluţionat cauza pe fond.

Analizând critica formulată de apelanta A., întemeiată pe art. 282 C. proc. pen. raportat la art. 6 din Convenţia Europeană, referitoare la nulitatea încheierii de şedinţă din 23 februarie 2017, prin care au fost respinse ca neutile cauzei, cererea sa de încuviinţare a unui raport de expertiză fiscală şi solicitarea procurorului de efectuarea a unui supliment la raportul de expertiză contabilă, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, întrucât judecătorul fondului a reţinut, în mod corect, că au fost administrate suficiente mijloace de probă pentru dovedirea elementului de fapt invocat, adică înscrisurile depuse atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată (raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 14 mai 2015 întocmit de specialiştii antifraudă detaşaţi în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rapoartele de expertiză contabilă din 06 octombrie 2015, întocmite de experţii desemnaţi de organele de urmărire penală, la efectuarea cărora au participat şi experţii parte desemnaţi la solicitarea inculpaţilor, ba mai mult au fost încuviinţate obiective propuse de inculpata A. cu privire la contribuabilii conduşi de A., B. şi D.), precum şi declaraţiile inculpaţilor şi martorilor.

Contrar celor susţinute de inculpată, Înalta Curte observă, pe de o parte, că, în procedura de cameră preliminară, nu s-a invocat nelegalitatea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 mai 2015 şi nici a rapoartelor de expertiză contabilă efectuate, întrucât nu au fost întocmite de un consultant fiscal, aşa cum o cer dispoziţiile O.G. nr. 71 din 30.08.2011 şi ale Hotărârii nr. 13/2011 a Consiliului Superior al Camerei Consultanţilor Fiscali din România, aspecte care nu mai pot fi invocate în apel din perspectiva nulităţilor relative, în condiţiile în care examinarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că au fost pe deplin respectate atât de organele de urmărire penală, cât şi de judecătorul fondului dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului penal, nefiind invocată şi nici identificată, din oficiu, vreo încălcare a acestora de natură să atragă nulitatea hotărârii pronunţate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, aşa cum a solicitat apelanta inculpată A..

2. Cu privire la motivul de apel vizând nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, dispuse/supravegheate de procurorul de caz după data de 11 decembrie 2015, inclusiv a rechizitoriului din 17 decembrie 2015, deoarece au fost întocmite de un procuror care nu mai avea dreptul să îşi desfăşoare activitatea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în condiţiile în care îi expirase delegarea întrucât, potrivit art. 57 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, procurorii pot fi delegaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni, iar, conform alin. (8) al aceluiaşi text de lege, delegarea procurorilor poate fi prelungită cel mult 6 luni, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că procurorul XX. a fost delegat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iniţial, pe o perioadă de 6 luni, începând cu data de 11 decembrie 2014, prin ordinul nr. 2685 din 11 decembrie 2014 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, prin ordinul nr. 894 din 28 mai 2015, delegarea sa a fost prelungită, începând cu data de 11 iunie 2015, pentru o perioadă de 6 luni.

Ulterior, prin ordinul nr. 2609 din 20 noiembrie 2015, procurorul a mai fost delegat, începând cu data de 12 decembrie 2015, pentru o perioadă de 6 luni, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, această nouă delegare fiind prelungită pentru o perioadă de 6 luni, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin ordinul nr. 857 din 13 mai 2016, de la data 12 iunie 2016, pentru ca prin ordinul nr. 1878 din 27 septembrie 2016 să fie încetată delegarea sa, începând cu data de 15 octombrie 2016.

Totodată, analizând încheierea din 14 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 (prin care au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate, între alţii, şi de inculpata A., constatându-se legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispunându-se începerea judecăţii cauzei), rămasă definitivă prin Încheierea nr. 863 din 09 iunie 2016 a instanţei supreme, ca urmare a respingerii, ca nefondate, a contestaţiilor, se observă că inculpata A. nu a invocat în procedura de cameră preliminară acest aspect de nelegalitate.

De altfel, chiar şi în ipoteza în care inculpata A. ar fi formulat această critică în procedura de cameră preliminară, nulitatea ce decurgea din încălcarea invocată era, la acel moment, relativă, conform art. 282 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 281 C. proc. pen., sancţiune care determina anularea actului atunci când, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a produs o vătămare a drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, fiind, totodată, necesar să existe un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, iar nulitatea să fie invocată în termenul expres prevăzut de lege, adică până la închiderea procedurii de cameră preliminară.

Ulterior finalizării procedurii de cameră preliminară, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566/17.07.2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., constatând că soluţia legislativă cuprinsă în acest text de lege, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, nu este conformă cu legea fundamentală.

De asemenea, prin Decizia nr. 88/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499/20.06.2019, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale, reţinând, în parag. nr. 27, că încălcarea reglementărilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată în orice stare a procesului.

Având în vedere cele două decizii ale instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte constată că încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată şi după depăşirea procedurii de cameră preliminară, respectiv în faza de judecată, inclusiv în apel.

În acest context, se reţine că, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că urmărirea penală a fost efectuată de unitatea de parchet competentă, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 56 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care stabilesc că urmărirea penală se efectuează de procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivi legii, judecă în primă instanţă cauza (curtea de apel fiind competenta să judece în primă instanţă infracţiunile săvârşite de executorii judecătoreşti, calitate pe care inculpata o avea la momentul comiterii activităţii infracţionale şi în legătură cu care a săvârşit faptele imputate în prezenta cauză).

Totodată, se observă că urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., în condiţiile în care procurorul XX., în perioada 11 decembrie 2015 - 17 decembrie 2015, când s-a emis rechizitoriu şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., a funcţionat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (unitate competentă să efectueze urmărirea penală în cauzele privind executorii judecătoreşti), conform ordinului nr. 2609 din 20 noiembrie 2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus delegarea pe o perioadă de 6 luni începând cu data de 12 decembrie 2015, act administrativ care este în fiinţă şi în prezent, nefiind desfiinţat de o instanţă de contencios administrativ sesizată potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

De altfel, legalitatea unui act administrativ poate fi pusă în discuţie în procesul penal ca o chestiune prealabilă, pe calea excepţiei de nelegalitate invocată de către una dintre părţi, or, în cauză, inculpata A., în faţa instanţelor de judecată ordinare, inclusiv în apel, nu a ridicat o asemenea excepţie, motiv pentru care ordinul nr. 2609 din 20 noiembrie 2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus delegarea pentru încă o perioadă de 6 luni, începând cu data de 12 decembrie 2015, a procurorului XX. la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, se bucură de prezumţia de legalitate.

În consecinţă, pentru considerentele anterior dezvoltate, Înalta Curte constată că actele de urmărire penală efectuate, dispuse/supravegheate de procurorul de caz în perioada 11 decembrie 2015 - 17 decembrie 2015 nu sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile în care procurorul XX. a funcţionat la parchetul competent a efectua urmărirea penală, în baza un act administrativ valabil.

3. Prealabil analizării criticilor formulate de apelanta inculpată A. referitor la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimisă în judecată şi s-a dispus condamnarea sa în primă instanţă, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Înalta Curte arată că infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori în evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective, ce vizează efectuarea unor înscrieri în documentele contabile oficiale, subiectul activ al infracţiunii este unul circumstanţiat, neputând fi decât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar-contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în această materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, aşa cum s-a arătat şi în doctrina juridică (Alexandru Boroi şi alţii, Dreptul penal al afacerilor, Ediţia 6 revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 168, 164-165; Bogdan Vîrjan, Infracţiunile de evaziune fiscală, Ediţia 2 revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 130-131, 102, 107).

Astfel, din economia dispoziţiilor art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 (în forma aflată în vigoare la momentul epuizării presupusei activităţi infracţionale imputată apelantei inculpate), rezultă că poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 contribuabilul, administratorul, directorul economic, contabilul-şef, contabilul ori altă persoană căreia îi revine obligaţia de a aplica corespunzător reglementările contabile, societatea care prestează, pe bază de contract, servicii în domeniul contabilităţii, membră a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, sau persoana fizică absolventă de studii economice superioare care a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii în temeiul C. civ., în aceste din urmă situaţii răspunderea pentru conducerea contabilităţii revenind persoanei juridice, respectiv persoanei fizice menţionate, în temeiul legii şi prevederilor contractuale. Totodată, potrivit art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, orice operaţiune economico-financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, responsabilitatea pentru aceste documente revenind, conform alin. (2), persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Potrivit normei de incriminare, elementul material al infracţiunii constă în evidenţierea, în documentele legale, astfel cum sunt circumstanţiate în art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, a unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale ori a altor operaţiuni fictive, acţiune ce semnifică înscrierea, consemnarea în registrele/jurnalele/situaţiile contabile şi în declaraţiile fiscale a unor cheltuieli care nu s-au făcut în realitate sau care nu privesc societatea în evidenţa căreia au fost înregistrate, în scopul eludării obligaţiei de plată a taxelor şi impozitelor datorate către bugetul consolidat al statului. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 673/2016 (parag. 39), prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193/20.03.2017, sintagma "care nu au la bază operaţiuni reale" se referă la acele operaţiuni care nu corespund realităţii faptice sau juridice, iar "operaţiunile fictive" vizează acele operaţiuni imaginare, inexistente în fapt sau fără legătură cu contribuabilul. Mai mult, în art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, a fost definită operaţiunea fictivă ca reprezentând disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

Aşadar, înregistrarea unei operaţiuni fictive presupune consemnarea, în documentele contabile cu relevanţă fiscală, a unor cheltuieli care nu au fost efectuate în realitate sau care sunt mai mari decât cele efectiv realizate ori pentru care nu există documente justificative, deci inexistente faptic şi juridic, dar transpuse în evidenţa scriptică. Operaţiunile fictive se realizează fie prin înscrieri false ale unor cheltuieli în documentele legale, în sensul că acestea nu au avut la bază acte justificative, fie prin înregistrarea unor documente justificative false pentru cheltuieli, în sensul că acele cheltuieli nu au fost făcute sau au fost mult mai mici decât cele consemnate.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa supremă prin Decizia penală nr. 272 din 28 ianuarie 2013 (Dosar nr. x/2011 al secţiei penale), menţionând că "operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale", precum şi prin Decizia penală nr. 1113 din 15 februarie 2005 (Dosar nr. x/2004 al secţiei penale), în cuprinsul căreia a arătat că "prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat".

Aşa cum s-a arătat anterior, cerinţa esenţială care trebuie îndeplinită pentru existenţa infracţiunii de evaziune fiscală este ca acţiunea ce formează elementul material al acesteia să aibă ca obiectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ceea ce presupune, sub aspectul laturii subiective, comiterea faptei numai cu intenţie directă calificată prin scop. Fiind un element constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, scopul urmărit de făptuitor, de a eluda obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor către bugetul general consolidat, trebuie probat de organul judiciar, în lipsa acestuia fapta neîntrunind toate condiţiile de tipicitate instituite de norma de incriminare.

Pe de altă parte, includerea faptei în sfera ilicitului penal nu este condiţionată în mod necesar de producerea unui prejudiciu, infracţiunea de evaziune fiscală reglementată de dispoziţiile legale anterior menţionate putând fi atât de pericol (în cazul în care nu s-a cauzat o pagubă), cât şi de rezultat (atunci când s-a produs un prejudiciu în dauna bugetului consolidat al statului a cărui valoare nu depăşeşte suma de 100.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale), situaţie în care trebuie stabilită legătura de cauzalitate între acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată constând în producerea prejudiciului, moment în care se realizează, de altfel, şi consumarea infracţiunii.

În acest sens, se observă că infracţiunile de evaziune fiscală sunt reglementate de Legea nr. 241/2005 cu două variante agravate, prevăzute de art. 9 alin. (2) [dacă faptele prevăzute în alin. (1) au cauzat o pagubă mai mare de 100.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale] şi alin. (3) (când aceleaşi fapte au produs un prejudiciu mai mare de 500.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale), texte de lege a căror interpretare sistematică şi logică fundamentează concluzia că incriminarea propriu-zisă a respectivelor infracţiuni, în cuprinsul art. 9 alin. (1), porneşte de la premisa că acestea pot produce un prejudiciu bugetului general consolidat în cuantum de cel mult 100.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale.

Mai mult, în situaţia cauzării şi recuperării, până la primul termen de judecată, de către acuzat, a prejudiciului, art. 10 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data epuizării presupusei activităţi infracţionale, instituia o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ poate fi atât de pericol, cât şi de rezultat, în funcţie de urmarea produsă (vătămarea valorii sociale ocrotite sau cauzarea unui prejudiciu material).

În sfârşit, caracterul eminamente patrimonial al infracţiunilor de evaziune fiscală justifică instituirea, în art. 11 din Legea nr. 241/2005, a obligaţiei de luare a măsurilor asigurătorii în cazul comiterii unor asemenea fapte, scopul primordial al acestei reglementări fiind acela al garantării recuperării prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului.

De altfel, fără a face nicio distincţie între faptele incriminate de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi variantele agravate prevăzute de alin. (2) şi alin. (3) ale aceluiaşi text de lege, Curtea Constituţională a arătat, în cuprinsul Deciziei nr. 258/05.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638/19.08.2016, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi alin. (3) raportat la art. 10 din Legea nr. 241/2005, că "infracţiunile de evaziune fiscală sunt infracţiuni de prejudiciu, acestea având ca urmare imediată producerea unei pagube bugetului general consolidat, aceste infracţiuni consumându-se în momentul în care s-a produs rezultatul prevăzut în norma de incriminare". De asemenea, s-a menţionat că "momentul naşterii prejudiciului este momentul comiterii faptei", dar şi că "stabilirea întinderii prejudiciului cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală produce consecinţe asupra încadrării juridice a faptei, dar şi asupra altor aspecte cum ar fi posibilitatea de exercitare a cauzei de nepedepsire/de reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 sau asupra întinderii măsurilor asigurătorii aplicate în vederea recuperării prejudiciului" (parag. 23).

În continuare, realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, Înalta Curte, contrar susţinerilor apelantei inculpate A., constată că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corectă, reţinând, în esenţă, că, aceasta, în calitate de responsabil fiscal al Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., în perioada 2011 - 2014, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, conform unui număr de 44 de facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro - la un curs mediu din perioada 2011 - 2014 de 4,3894 RON/1 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON.

Astfel, Înalta Curte reţine că inculpata este cea care a evidenţiat în evidenţele contabile ale Societăţii Civile Profesionale - Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. cheltuielile efectuate în executarea contractului de consultanţă din 27 mai 2011, încheiat cu SC P. SRL, dovedindu-se, dincolo de orice dubiu, că acesta ar fi exercitat, în fapt conducerea activităţii contabile a biroului de executori.

De altfel, acest aspect a fost lămurit pe parcursul urmăririi penale prin audierea în calitate de martori a celor doi asociaţi H. şi Q., care au declarat că, de conducerea asocierii, s-a ocupat A., aceasta asumându-şi acest rol . Acest aspect se coroborează cu declaraţiile fiscale 204 - "Declaraţie anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică şi entităţi supuse regimului transparenţei fiscale" transmise de către organul fiscal în arondarea teritorială a căruia se află Biroul de executori judecătoreşti, în care la rubrica responsabil fiscal este menţionată inculpata . Prin urmare, răspunderea în ceea ce priveşte organizarea şi corectitudinea evidenţelor contabile revine inculpatei A., aspect necontestat, de altfel, de inculpată.

Ca atare, având în vedere că, în speţă, s-a dovedit că inculpata A. a înregistrat, în documentele legale ale Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., cheltuielile efectuate în legătură cu achiziţii de servicii de la SC P. SRL, astfel cum se reţine în descrierea acuzaţiei, Înalta Curte apreciază că aceasta îndeplineşte cerinţele instituite de prescripţiile normative pentru a fi considerată subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimisă în judecată, deoarece răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii i-a revenit acesteia în fapt, chiar dacă în contractul de societate nu s-a menţionat în mod expres acest lucru

Totodată, pornind de la specificul evaziunii fiscale care, în esenţă, constă în sustragerea contribuabililor de la plata obligaţiilor fiscale, prin recurgerea la diverse metode/manevre în scopul ascunderii, totale sau parţiale, a materiei impozabile, se constată că, în cauză, este întrunită, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, condiţia fictivităţii operaţiunilor înregistrate în evidenţa contabilă a Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. ca urmare a încheierii de către acesta, în calitate de beneficiar, a contractului de consultanţă din 27 mai 2011 cu SC P. SRL, în calitate de prestator, reprezentat de inculpatul E..

Sub acest aspect, se observă, astfel cum au concluzionat şi raportul de constatare tehnico ştiinţifică şi rapoartele de expertiză contabilă întocmite în cauză, că toate cheltuielile (plăţile) evidenţiate în documentele legale ale biroului de executori judecătoreşti nu au fost efectuate în realitate şi nu corespund cu cele efectiv realizate şi înscrise în documente justificative (facturi, chitanţe şi/sau extrase de cont), situaţie în care pot fi asimilate unor operaţiuni imaginare, inexistente în fapt sau fără legătură cu contribuabilul, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu atât mai mult cu cât înregistrarea lor a avut ca obiectiv ocultarea materiei impozabile în vederea diminuării sarcinii fiscale.

Astfel, se constată că, la data de 27 mai 2011, Biroul Executorilor Judecătoreşti A., H. şi Q. a încheiat, în calitate de beneficiar, un contract de consultanţă cu SC P. SRL, în calitate de prestator, reprezentat de inculpatul E. (iar nu de administratorul societăţii S.), care s-a obligat să aducă beneficiarului clienţi noi, iar beneficiarul s-a obligat să plătească prestatorului un comision în valoare de 50% din valoarea onorariilor încasate de la clienţii noi aduşi de prestator .

În baza acestui contract, în perioada 01 septembrie 2011 - 05 noiembrie 2014, SC P. SRL a emis către Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. un număr de 44 facturi fiscale, în valoare totală de 9.242.844 RON (inclusiv TVA), înregistrate în contabilitatea biroului şi achitate în integralitate.

Deşi conform art. 1 din contract, ca dovada a prestării serviciului, părţile trebuiau să întocmească o anexă în care să fie menţionaţi clienţii aduşi de prestator, precum şi valoarea onorariului încasat de beneficiar de la fiecare client, iar către SC P. SRL suma de 9.242.844 RON, inculpata A. a prezentat doar 2 anexe: anexa din 31 august 2011 fiind specificat că SC P. SRL a adus 6 clienţi (YY. SRL, dosar x/2011, onorariu 891.116 RON; T. SRL, dosar x/2011, onorariu 55.000 RON; ZZ. SRL, dosar x/2011, onorariu 117.700 RON; AAA. SA, dosar x/2011, onorariu 31.000 RON; BBB. SA, dosar x/2011, y/2011, onorariu 34.400; SCA CCC., dosar x/2011, y/2011, z/2011, onorariu 25.330 RON), valoarea totală a onorariilor încasate de Biroul executorilor judecătoreşti fiind de 1.154.596 RON (TVA inclus), din care, o cotă de 50% (577.298 RON) a plătit-o către SC P. SRL, şi anexa din 20 septembrie 2011, s-a menţionat că SC P. SRL a adus 4 clienţi (SCA DDD., dosar x/2011, y/2011, z/2011, onorariu 103.220 RON; TT., dosar x/2011, onorariu 272.736 RON; EEE. SRL, dosar x/2011, onorariu 59.830 RON; FFF. SA, dosar x/2011, onorariu 111.214 RON), valoarea totală a onorariilor încasate fiind de 547.000 RON (TVA inclus), din care, o cotă de 50% (273.500 RON) se cuvenea SC P. SRL.

În acest context, s-a constatat că, din totalul sumei de 9.242.844 RON (comision plătit către SC P. SRL), inculpaţii A. şi E. au întocmit documente justificative doar pentru suma de 850.798 RON.

Totodată, se observă, că după ce inculpata a prezentat organelor de urmărire penală un contract de prestări servicii şi două acte adiţionale ce conţin date nereale (întocmite cel mai probabil cu ocazia controlului efectuat la 24 noiembrie 2011 de către comisari din cadrul Gărzii Financiare, ulterior, clienţii menţionaţi în actele adiţionale au fost înlocuiţi cu alţii, a căror existenţă nu a fost contestată, dar care, de asemenea, nu au devenit clienţi datorită activităţilor desfăşurate de SC P. SRL.

Această situaţie de fapt rezultă din analiza şi coroborarea întregului material probator existent la dosar, care dovedeşte dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăţia apelantei inculpate A. în comiterea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, a cărei conduită se circumscrie sferei ilicitului penal, în forma şi încadrarea juridică reţinută de prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte constată că din declaraţiile reprezentanţilor persoanelor juridice înscrise în anexe, date în cursul urmăririi penale, nu rezultă nicio implicare a vreunui reprezentant al SC P. SRL în relaţia cu biroul de executori judecătoreşti, context în care menţionarea lor în anexe apare ca fiind efectuată în vederea creării unei aparenţe de legalitate a sumelor virate de beneficiar în conturile respectivei societăţi, deşi serviciile de consultanţă nu au fost efectiv prestate.

În acest sens, sunt relevante declaraţiile martorilor: X. (consilier juridic în cadrul TT. SA) potrivit căreia Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi GGG. a fost recomandată de executorul judecătoresc HHH. din Braşov, precizând că nu îi cunoaşte pe E., reprezentantul SC P. SRL, pe administratorul (S.) sau contabilul (F.) al respectivei societăţi; Y. (administrator al SC YY. SRL), Z. (director juridic al SC AAA. SA), AA. (avocat al SC ZZ. SRL, din care rezultă că au contactat personal, nu prin intermediari, în anul 2011, biroul de executori judecătoreşti pentru a pune în executare două creanţe - hotărâri judecătoreşti, luând legătura cu A. sau H. întrucât nu îl cunoşteau pe reprezentantul, administratorul sau contabilul SC P. SRL, iar plata onorariilor s-a făcut prin transfer bancar; BB. (director al Direcţiei Juridice din cadrul FFF. SA), care a susţinut că s-a optat pentru GGG. prin intermediul casei de avocatură III., fără să fi colaborat cu SC P. SRL ai cărei reprezentanţi nu-i cunoaşte; CC. (avocat în cadrul S.P.R.L. CCC.) precizând că a apelat la biroul de executori judecătoreşti în mod direct, întrucât îi cunoştea de mult timp, în timp ce despre SC P. SRL nu a avut cunoştinţă, iar pe reprezentantul, administratorul ori contabilul nu-i ştie.

Chiar dacă inculpata A. a arătat că, deşi unii dintre reprezentanţii TT. SA, YY. SRL, AAA. SA, ZZ. SRL, FFF. SA şi CCC. au declarat că nu au avut nicio relaţie cu inculpatul E., aceasta nu demonstrează caracterul fictiv al contractului de consultanţă, ci, eventual, caracterul neconform al menţiunilor existente în anexele justificative ale contractului de consultanţă, Înalta Curte nu poate reţine aceste susţineri, în condiţiile în care declaraţiile martorilor se coroborează cu cele ale inculpatului E., care a recunoscut că toate facturile fiscale emise sunt fictive, precum şi cu datele rezultate din verificarea în declaraţiile 394 a clienţilor menţionaţi în cele două anexe, mai ales în condiţiile în care, anumite societăţi figurau ca fiind clienţi ai Biroului de Executori Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. anterior încheierii contractului cu SC P. SRL (27 mai 2011).

Astfel, SCA DDD. apare ca fiind client al biroului de executori judecătoreşti în semestrul II din anul 2008 (în declaraţia 394 depusă de SCA DDD. pentru perioada menţionată este înscrisă o achiziţie de servicii făcută de la biroul de executori în valoare de 14.834 RON, plus TVA în cuantum de 2.818 RON), SCA CCC. în semestrul I al anului 2008 (în declaraţia 394 depusă pentru perioada respectivă figurează o prestare de servicii făcută către SCA CCC. în valoare de 3.044 RON, plus TVA), AAA. SA în semestrul I din anul 2010 (în declaraţia 394 depusă de AAA. SA pentru perioada menţionată este înscrisă o achiziţie de servicii în valoare de 2.120 RON, plus TVA în cuantum de 403 RON), iar FFF. SA figurează ca şi client în semestrul II al anului 2008 (în declaraţia 394 depusă de FFF. SA este înscrisă o achiziţie de servicii în valoare de 150 RON, plus TVA în cuantum de 29 RON).

Înalta Curte mai observă că, potrivit concluziilor constatării tehnico-ştiinţifice, dar şi a expertizei contabile judiciare în specialitatea fiscalitate, mijloace de probă administrate la urmărirea penală ca urmare a încuviinţării solicitării formulată de inculpată, în perioada septembrie 2011 - noiembrie 2014, Societatea Civilă Profesională - Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 44 facturi însumând o valoare totală de 9.242.844,80 RON, iar prin înregistrarea în evidenţa contabilă a unor documente de achiziţie provenind de la SC P. SRL şi care nu au avut la bază operaţiuni reale au fost cauzat un prejudiciu în dauna statului, sumele reţinute fiind, însă, diferite în cele două rapoarte menţionate.

Astfel, pe de o parte, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 mai 2015 întocmit de specialiştii antifraudă detaşaţi în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a stabilit că, prin înregistrarea în contabilitatea Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. a celor 44 de facturi, s-a diminuat TVA de plată cu suma de 1.731.453,82 RON, iar impozitul pe venit cu suma de 1.192.625 RON, repartizat pe fiecare dintre cei trei executori judecătoreşti conform cotelor stabilite prin contractul de societate, în total, bugetul de stat fiind prejudiciat de către inculpata A. cu suma de 2.924.078,72 RON.

Pe de altă parte, raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de un expert judiciar, cu participarea a doi experţi parte, a concluzionat că, în perioada 2011 - 2014, societatea a înregistrat în contabilitate un număr de 44 de facturi fiscale emise de SC P. SRL, în valoare totală de 9.242.844,80 RON (7.453.907,11 RON plus TVA în cuantum de 1.788.937,69 RON), înscrise în evidenţele contabile ca şi cheltuieli deductibile, care au condus la majorarea TVA deductibilă cu suma de 1.788.937,69 RON şi au avut influenţe şi în ceea ce priveşte impozitul pe venit datorat de asociaţi ca urmare a includerii în rândul cheltuielilor deductibile.

Deşi, teoretic impozitul pe venit aferent acestor facturi este de 1.192.625 RON, însă, ca urmare a faptului că plata facturii nr. x din 05 noiembrie 2014 s-a efectuat în două tranşe, din care una de 155.000 RON (125.000 RON + TVA) la data de 16 februarie 2015 - aşa cum rezultă din fişa furnizorului, iar termenul de depunere a declaraţiilor de venit pentru anul 2015 este 15 martie 2016, conform art. 86 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, din suma de 1.192.625 RON se impune a fi scăzută suma de 20.000 RON (16% x 125.000 RON), aferentă acestei plăţi, context în care a fost reţinută suma de 1.172.625 RON ca fiind impozitul pe venit - debit principal de la plata căruia s-a sustras contribuabilul prin înregistrarea în evidenţele contabile a achiziţiilor fictive de la SC P. SRL.

În ceea ce priveşte TVA - debit principal, de la plata căruia s-a sustras, s-a concluzionat că acesta este de 1.788.937,69 RON, efectul fiscal fiind realizat în totalitate, având în vedere că ultima achiziţie de la SC P. este din luna noiembrie 2014, fiind inclusă în decontul de TVA al acestei luni înregistrat la organul fiscal sub nr. x din 21.12.2014 .

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că diferenţa dintre suma reprezentând TVA aferentă acestor facturi stabilită de specialiştii detaşaţi la parchet (1.731.453,82 RON) şi cea stabilită de experţi (1.788.937,69 RON) provine dintr-un calcul eronat al specialiştilor în ceea ce priveşte TVA aferent facturilor din anul 2013, care, aşa cum au reţinut experţii este de 694.490,32 RON şi nu de 637.006,45 RON, cum a fost menţionată în raportul din data de 14 mai 2015.

Expertiza a mai stabilit că Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. a achitat integral sumele reprezentând TVA şi impozit pe venit stabilite ca fiind aferente cheltuielilor cu SC P. SRL, depunând declaraţii anuale de venit 204 şi declaraţiile asociaţilor privind veniturile realizate din România 200 rectificative, prin care aceste cheltuieli au fost reconsiderate ca fiind nedeductibile şi de asemenea, prin decontul de TVA al lunii aprilie 2015 depus la organul fiscal la 25 mai 2015, obligaţia de plată a fost corectată în plus cu suma de 1.788.938 RON care a fost virată la bugetul statului la data de 15 mai 2015.

În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate în relaţia cu SC P. SRL privind PP. SA, QQ., RR. SA şi SS., care rezultă din înscrisurile depuse de inculpata A., Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că acestea nu pot fi considerate deductibile întrucât, pe de o parte, sunt încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. şi normele metodologice de aplicare a acestui text de lege, iar pe de altă parte, în cuprinsul lor se consemnează servicii de consultanţă care nu au fost efectiv prestate.

Astfel, Înalta Curte constată că SC P. SRL a emis facturi cu mult înaintea înregistrării dosarelor de executări silite pe rolul Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., context în care plata acestora apare ca fiind nejustificată întrucât cei doi inculpaţi nu aveau posibilitatea de a prevedea cuantumul veniturilor obţinute în viitor cu titlu de onorariu.

De altfel, se observă aceeaşi nerespectare a clauzelor contractuale, în condiţiile în care SC P. SRL urma să primească 50% din onorariile încasate de către executorii judecătoreşti de la clienţii aduşi de această societate, conform unei anexe în care trebuiau evidenţiaţi respectivii clienţi, însă, modul în care sunt grupate şi intercalate documentele fiscale creează convingerea că aceste facturi au fost înregistrate pentru a justifica plăţile nedatorate efectuate în favoarea SC P. SRL.

Mai mult, în mod corect, s-a observat, în urma verificărilor efectuate pe portalul instanţelor de judecată (Dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 6, având ca obiect încuviinţare executare silită) că TT. SA, prin Sucursala Victoria Bucureşti, este clienta Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., cel puţin din luna martie 2011, deci anterior încheierii contractului cu SC P. SRL.

Analizând declaraţiile martorilor propuşi de inculpata A. (DD., EE. şi MM.), Înalta Curte constată, contrar susţinerilor apărării - în dovedirea realităţii serviciilor de consultanţă presupus prestate de inculpatul E. şi facturate de SC P. SRL către biroul de executori -, că relaţia dintre PP. SA cu biroul de executori judecătoreşti, ori dintre alţi clienţi şi acest birou nu ar fi fost intermediată de SC P. SRL, întrucât inculpatul E. nu a oferit nicio consultanţă cu privire la negocierea contractelor sau încheierea acestora, aspect confirmat, de altfel, în declaraţiile date de acesta pe parcursul procesului penal.

Astfel, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că declaraţiile martorului DD. sunt nesincere întrucât acesta avea un interes direct în cauză, în condiţiile în care, pe de o parte, SC JJJ. SA (pe care o reprezenta) era, de asemenea, clienta SC P. SRL, iar, pe de altă parte, realitatea relaţiilor dintre aceste două societăţi constituie obiectul unui alt dosar penal, disjuns din prezenta cauză, conform ordonanţei din 01 iulie 2015 şi înregistrat sub un număr nou la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Existenţa înregistrării operaţiunilor comerciale dintre SC P. SRL şi SC JJJ. SA este confirmată de diagrama C-lynx rezultată în urma prelucrării declaraţiilor 394 din anul 2013, precum şi a declaraţiei 394 aferentă lunii decembrie 2013, înregistrată de SC P. SRL la organul fiscal sub nr. x din 27 ianuarie 2014 .

De asemenea, Înalta Curte apreciază că există dubii şi cu privire la sinceritatea martorului MM., având în vedere că, din conţinutul corespondenţei email rezultă că acesta solicita emiterea unor facturi de SC P. SRL către diverse alte societăţi comerciale.

Contrar susţinerilor inculpatei A., care a declarat că a văzut-o pe martora S. o singură dată, se reţine că, aşa cum rezultă din depoziţia martorei, aceasta a cunoscut-o pe apelantă când i-a dus la birou o factură trimisă de inculpatul E., ocazie cu care inculpata şi-a exprimat nemulţumirea pentru că E. nu s-a deplasat personal şi nu îi răspunde la telefon .

De asemenea, Înalta Curte apreciază că solicitarea inculpatei A. de înlăturare a declaraţiilor coinculpatului E., care este interesat de reducerea limitelor de pedeapsă nu poate fi primită, întrucât depoziţiile acestuia se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză la care s-a făcut anterior trimitere, cu atât mai mult cu cât inculpatul E. a arătat că facturile fiscale, emise de SC P. SRL către biroul de executori judecătoreşti, sunt fictive, serviciile de consultanţă nefiind niciodată efectiv prestate.

Astfel, inculpatul E., în declaraţiile date în cursul urmăririi penale, a arătat, în esenţă, că a convenit cu biroul executorilor judecătoreşti să încheie un contract fictiv cu SC P. SRL, în baza căruia societatea se obliga să aducă clienţi noi, iar pentru fiecare client scriptic, trebuia să primească 50% din valoarea onorariului încasat de executor, contract în baza căruia au fost emise un număr de 44 facturi către biroul executorilor judecătoreşti privind servicii fictive, sens în care au fost întocmite şi câteva anexe ce menţionau, contrar realităţii, numele unor clienţi care ar fi fost aduşi de SC P. SRL, când, de fapt, aceştia fuseseră selectaţi din dosarele de executare aflate deja în lucru la biroul executorilor judecătoreşti, cu care însă nu a avut nicio legătură. De asemenea, aceasta a mai precizat că facturile au fost achitate prin bancă, ulterior banii fiind retraşi şi restituiţi în cea mai mare parte inculpatei A. sau soţului acesteia, în schimb reţinându-şi un comision de 4%.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că susţinerile inculpatei A. privind realitatea operaţiunilor consemnate în cuprinsul celor 44 de facturi fiscale sunt neadevărate, fiind contrazise de probatoriul administrat în cauză.

Ca atare, în mod corect, prima instanţă a dispus înlăturarea declaraţiilor inculpatei A., cu excepţia celei date în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, la data de 21 aprilie 2015, în care a recunoscut parţial săvârşirea faptelor, arătând că o parte din cuantumul facturilor achitate către SC P. SRL i-a fost returnat de inculpatul E., iar valoarea facturilor a depăşit valoarea serviciilor prestate efectiv de inculpatul E..

Totodată, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte nu poate primi nici solicitarea de reducere a impozitului pe venit cu suma de 237.806 RON aferentă facturilor primite de la SC P. SRL în anul 2014 (în valoarea totală de 1.486.290,32 RON), întrucât asociaţii ar fi fost în termenul de depunere a declaraţiilor 200 - privind veniturile realizate din România, care este 31 mai 2015 (opinia expertului parte KKK.), având în vedere că, potrivit adresei de răspuns nr. x/15.04.2015 a Administraţiei Sector 4 a Finanţelor Publice Bucureşti, biroul de executori a depus formularul 204 "Declaraţie anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică şi entităţi supuse regimului transparenţei fiscale" înregistrată sub nr. x/16.03.2015, prin care a declarat ca şi cheltuieli deductibile suma de 3.806.809 RON, în care au fost incluse şi cheltuielile efectuate cu SC P. SRL, totodată fiind repartizate veniturile nete pe fiecare asociat în parte conform cotei de participare. În baza acestei declaraţii, ulterior au fost depuse şi formularele 200 "Declaraţie privind veniturile realizate din România" de către fiecare dintre cei trei asociaţi, înregistrate sub nr. x/08.04.2015, nr. y/08.04.2015 şi nr. z/08.04.2015, în care au fost preluate şi cheltuielile asocierii proporţional cu cota de participare.

Concluzionând, în raport cu dispoziţiile art. 86 alin. (4) raportat la art. 82 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceste declaraţii fiscale, întrucât sunt asimilate unor decizii de impunere, au produs efectul urmărit de inculpata A., respectiv diminuarea obligaţiei fiscale de plată.

Astfel, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, infracţiunea de evaziune fiscală s-a consumat odată cu săvârşirea acţiunii incriminate, adică odată cu consemnarea în actele contabile de cheltuieli care au la bază operaţiuni nereale, iar, împrejurarea că inculpata A. a depus declaraţii rectificative (în sensul eliminării cheltuielilor efectuate cu SC P. SRL din rândul cheltuielilor deductibile), după ce a luat la cunoştinţă că este cercetată penal, reprezintă un demers în vederea acoperirii pagubei cauzate bugetului de stat prin activitatea infracţională din anul 2014, demers care, însă, nu conduce la înlăturarea răspunderii penale, putând fi avut în vedere cel mult la individualizarea judiciară a pedepsei.

De altfel, nu pot fi primite nici solicitările inculpatei A., de a nu se ţine seama de expertizele efectuate în cursul urmăririi penale, pe considerentul că nu au fost întocmite de către experţi fiscali, în condiţiile în care, judecătorul fondului, în încheierea din 23 februarie 2017, în mod corespunzător, a motivat respingerea cererii de efectuare a unui nou raport de expertiză judiciară; mai mult, expertizele întocmite în cauză nu au fost contestate nici în cursul urmăririi penale şi nici în etapa camerei preliminare, iar concluziile acestora se coroborează cu înscrisurile de la dosar, nefiind criticate de ceilalţi inculpaţi.

Având în vedere că valorile considerate de acuzare ca fiind diminuate la plată de către Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. nu se regăsesc în sumele achitate către bugetul consolidat al statului de către SC P. SRL, se constată că operaţiunile înscrise în documentele ţinute de biroul de executori sunt unele fictive, de tip evazionist, întrucât prin evidenţierea lor s-a urmărit şi s-a realizat sustragerea de la achitarea obligaţiilor fiscale, prin disimularea obiectului sau sursei impozabile.

Sub acest aspect, trebuie precizat că principiul neutralităţii TVA, al proporţionalităţii şi a prevalenţei economicului asupra juridicului impun ca deducerea taxei pe valoarea adăugată să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă nu au fost respectate. În acest sens a decis şi Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene, stabilind în Hotărârea Halifax şi alţii (C-255/02) că "singura situaţie în care trebuie exclus caracterul real al unei operaţiuni economice este acela în care se efectuează tranzacţii fictive". Această hotărâre, care reprezintă jurisprudenţă de referinţă în mecanismul fraudei carusel, oferă dezlegarea unei importante probleme de drept în domeniul TVA, respectiv a modului în care trebuie evaluate tranzacţiile artificiale destinate să ducă la obţinerea unui avantaj fiscal, precum şi a efectelor unei asemenea clarificări pentru autorităţi fiscale şi contribuabilii implicaţi.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că tranzacţiile în cauză, deşi destinate doar să conducă la obţinerea unui avantaj fiscale pentru persoanele impozabile implicate, fără vreun alt obiectiv economic, constituie livrări de bunuri sau prestări servicii ce pot fi calificate drept "activităţi economice" în sens comunitar. Totuşi atunci când se face dovada unei practici abuzive, cum e cazul în speţă, Directiva a 6-a a interzis exercitarea dreptului de deducere pentru TVA şi permite autorităţilor fiscale să procedeze la reevaluarea respectivelor tranzacţii, în scopul determinării stării de fapt reale, în raport de care să fie aplicate dispoziţiile comunitare în materia de TVA sau legislaţia naţională care a transpus aceste dispoziţii.

Astfel, urmare a operaţiunilor nereale evidenţiate de inculpată în contabilitatea biroului de executori judecătoreşti s-a creat un prejudiciu bugetului de stat ce trebuie recuperat.

Având în vedere că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru o infracţiune de evaziune fiscală de rezultat, Înalta Curte reţine că, în cauză, s-a produs urmarea imediată constând în cauzarea unui prejudiciu în dauna bugetului general consolidat, obligaţiile fiscale generate de veniturile realizate fiind în cuantum de 2.961.563 RON (din care TVA 1.788.938 RON şi impozit pe venit 1.172.625 RON).

Totodată, raportat la toate aspectele anterior expuse, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală imputate inculpatei sunt îndeplinite şi sub aspect subiectiv, în condiţiile în care, din probele administrate, rezultă că acţiunile subsumate elementului material al laturii obiective (evidenţierea în documentele legale ale Societăţii Civile Profesionale - Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. a cheltuielilor efectuate în executarea contractului de consultanţă încheiat la 27 mai 2011 cu SC P. SRL) au avut ca scop sustragerea biroului de executori judecătoreşti de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv neplata impozitului şi a taxei pe valoare adăugată, fiind astfel în prezenţa intenţiei directe, ca formă de vinovăţie prevăzută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii.

Aşadar, întrucât operaţiunile s-au realizat în condiţii de netransparenţă, iar veniturile obţinute de SC P. SRL, corelativ cheltuielilor efectuate de biroul de executori judecătoreşti, nu au fost înregistrate la organele competente şi fiscalizate corespunzător reglementărilor legale incidente în materie, rezultă că, prin evidenţierea acestor cheltuieli în documentele contabile ale Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. s-a urmărit şi s-a realizat ascunderea sursei sau materiei impozabile, precum şi sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, valorile considerate ca fiind diminuate la plată neregăsindu-se în sumele achitate către bugetul consolidat al statului de către cele două părţi cocontractante.

De altfel, scopul sustragerii contribuabilului de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prin evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor fictive, presupune, implicit, urmărirea dobândirii unor venituri ilicite, reprezentând valoarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului general consolidat a căror achitare a fost eludată, iar, în speţă, a fost dovedită existenţa unui asemenea scop.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, care fundamentează concluzia că faptele imputate apelantei inculpate A. întrunesc cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată ca fiind legală soluţia de condamnare a inculpatei sub acest aspect.

4. Referitor la critica de nelegalitate privind omisiunea judecătorului fondului de a se pronunţa asupra restituirii sumei de 1.500.000 RON, plătită suplimentar de Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., în condiţiile în care prin încheierea din 22 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, cererea de înlăturare a acestei omisiuni din cuprinsul minutei sentinţei penale atacate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Astfel, potrivit art. 397 alin. (3) C. proc. pen., instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, conform dispoziţiilor art. 255 şi art. 256 C. proc. pen.

Legiuitorul român a reglementat în art. 255 C. proc. pen., posibilitatea restituirii lucrurilor către persoana vătămată ori către altă persoană mai înainte de soluţionarea procesului penal, în cazul în care bunurile sunt proprietatea acesteia ori au fost luate pe nedrept din posesia ori detenţia sa, textul de lege vizând doar bunurile mobile corporale care au făcut obiectul unui sechestru, prevederile nefiind aplicabile şi celor de gen, cum sunt banii, pentru restituirea cărora se aplică procedura de restabilire a situaţiei anterioare, prevăzută de art. 256 C. proc. pen., aceste dispoziţii legale fiind incidente numai când se are în vedere repararea pagubei produse prin săvârşirea unei infracţiuni.

În raport cu aceste consideraţii, Înalta Curte apreciază că solicitarea formulată de apelanta A., nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legale menţionate, întrucât, pe de o parte, asupra sumei de 1.500.00 RON pe care aceasta a virat-o la bugetul de stat nu s-a instituit sechestrul, nefiind lăsată la dispoziţia organului judiciar, iar, pe de altă parte, restituirea respectivei sume nu ar conduce la repararea pagubei produse ca urmare a infracţiunii; altfel spus, sumele plătite între părţi, în mod nejustificat, nu intră sub incidenţa instituţiei restituirii bunurilor în cadrul procesului penal.

5. Cu privire la motivul de apel vizând reindividualizare pedepsei, în sensul reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. pen. şi a modificării modalităţii de executare, Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce ţin de fapta comisă şi de persoana inculpatei, cu consecinţa aplicării unui tratament sancţionator care, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, este apt să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În acest sens, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte are în vedere gravitatea faptei comise, dedusă din natura şi importanţa deosebită a valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii, dar şi valoarea consecinţelor produse, respectiv prejudicierea bugetului de stat cu suma de 2.961.563 RON, din care TVA 1.788.938 RON şi impozit pe venit 1.172.625 RON, amploarea activităţii infracţionale evidenţiată de multitudinea actelor materiale şi întinderea în timp, precum şi modul organizat de comitere, motiv pentru care circumstanţele favorabile care caracterizează persoana inculpatei (lipsa antecedentelor penale, studii superioare, calitatea de executor judecătoresc în cadrul Biroului de Executori Judecătoreşti A., H. şi Q., calitate de care, de altfel, s-a folosit în activitatea infracţională, căsătorită), nu justifică reţinerea de circumstanţe atenuante.

Chiar dacă, după începerea cercetărilor, inculpata a depus declaraţii rectificative şi a achitat impozitele şi taxele aferente conform noilor decizii de impunere emise de organele fiscale, nu sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 75 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care aceste demersuri au fost valorificate prin reţinerea prevederilor art. 10 din Legea nr. 241/2005.

În acest context, Înalta Curte arată că împrejurările de genul celor enumerate în dispoziţiile art. 75 alin. (2) C. pen. au doar o aptitudine potenţială de a constitui circumstanţe atenuante, ele putând fi recunoscute ca atare de instanţă numai dacă, raportat la fapta săvârşită şi la persoana acuzatului, se învederează suficient de semnificative pentru a determina stabilirea pedepsei sub minimul prevăzut de lege. Or, în cauză, circumstanţele reale ale comiterii infracţiunii şi datele ce caracterizează persoana inculpatei (reţinute, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii apelate şi valorificate în mod judicios de judecătorul fondului), nu se înfăţişează, în opinia Înaltei Curţi, ca împrejurări relevante pentru a justifica reţinerea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minimă a pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite.

Deşi apelanta a solicitat aplicarea art. 75 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte arată că în beneficiul inculpatei s-a reţinut cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, care stabileşte că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 (din Legea nr. 241/2005), dacă în cursul urmăririi penale sau până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă legală acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei, iar, conform cu art. 76 alin. (1) şi (3) C. pen., în cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime, reducere care se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.

Înalta Curte, în acord cu susţinerile inculpatei, constată că în practica judiciară şi doctrină s-a stabilit că, de principiu, cauzele generale ori speciale de reduce a pedepselor pot coexista cu circumstanţele legale atenuante, împrejurarea ce are ca efect reducerea succesivă a limitelor de pedeapsă.

Totuşi, una dintre regulile ce se aplică în cazul reţinerii beneficiilor legale în favoarea inculpatului este că aceeaşi împrejurare nu poate fi valorificată de mai multe ori, independent de denumirea acestora ori modalitatea de reglementare, cu consecinţa reducerii succesive a pedepsei sau limitelor de pedeapsă.

Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen., care menţionează, în mod expres, că indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute, reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată. Prin urmare, în condiţiile în care chiar dacă se reţin mai multe circumstanţe atenuante distincte în favoarea inculpatului [spre exemplu, dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi cele ale art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.] se face o singură reducere a limitelor speciale ale pedepsei, cu atât mai mult în situaţia când se reţine aceeaşi împrejurare (indiferent de denumire şi actul normativ ce o reglementează), nu s-ar putea opera o reducere succesivă a limitelor pedepsei.

Totodată, Înalta Curte are în vedere şi că dispoziţiile legale în discuţie reglementează beneficii legale ce sunt similare sub toate aspectele, cu excepţia denumirii acestora (cauză de reducere a pedepsei, respectiv circumstanţă atenuantă).

Astfel, spre deosebire de celelalte circumstanţe atenuante legale (săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, depăşirea limitelor legitimei apărări, depăşirea limitelor stării de necesitate), circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. nu se raportează la împrejurări legate de infracţiunea comisă, ci la o activitate ulterioară săvârşirii faptelor, constând în acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune. Similar, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au în vedere situaţia în care după comiterea unei infracţiuni de evaziune fiscală, acuzatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, ceea ce reprezintă în toate cazurile prejudiciul material cauzat prin infracţiunea contra bugetului de stat consolidat.

Ca atare, dacă există două norme similare ce reglementează acelaşi beneficiu legal constând în reducerea limitelor de pedeapsă, dintre care una este cuprinsă într-o lege specială, iar cealaltă într-o lege generală, potrivit principiului specialia generalibus derogant se va aplica întotdeauna norma specială, excluzând de la aplicare norma generală ce are un conţinut similar.

Faţă de aceste aspecte, în favoarea inculpatei A. nu se pot reţine concomitent dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a faptului că acesta a acoperit integral prejudiciul creat prin infracţiunea de evaziune fiscală.

6. În final, Înalta Curte constată că apelul declarat de inculpata A. este întemeiat în ceea ce priveşte întinderea măsurilor asiguratorii instituite pentru asigurarea plăţii cheltuielilor judiciare.

Astfel, prin sentinţa atacată, s-a dispus, în baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., menţinerea măsurii asiguratorii instituită prin ordonanţa procurorului din data de 22 aprilie 2015 asupra sumei de 140.000 de RON aflată în contul inculpatei A., deschis la G. SA - Agenţia Victoria nr. x, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, iar, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. aceasta a fost obligată la plata sumei de 23.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Întrucât măsurile asiguratorii au un caracter provizoriu, având rolul de a preveni distrugerea sau înstrăinarea bunurilor care ar servi la garantarea executării pedepsei amenzi sau a cheltuielilor judiciare, atunci când organele judiciare instituie sau menţin un sechestru asigurator pentru garantarea respectivelor cheltuieli, valoarea sechestrată trebuie să corespundă cu cea a cheltuielilor judiciare.

Altfel spus, măsurile asigurătorii nu pot fi dispuse cu privire la toate bunurile mobile şi imobile ale unui inculpat sau asupra unei sume disproporţionate, ci doar asupra acelor bunuri (bani) care ar asigura acoperirea cheltuielilor judiciare.

Cum, însă, cheltuielile judiciare au fost stabilite în cuantum de 23.000 RON, rezultă că măsura asiguratorie instituita prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit sa fie menţinută numai în limita sumei de 23.000 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să admită apelul declarat de inculpata A., cu consecinţa menţinerii măsurii asiguratorii instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în limita sumei de 23.000 RON din contul nr. x al inculpatei A., deschis la G. SA - Agenţia Victoria.

II. Cu privire la apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii D., B. şi E.:

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, realizând o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpaţii D., B. şi E. au fost trimişi în judecată, cât şi săvârşirea lor cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către aceştia, declaraţiile de recunoaştere ale acuzaţilor coroborându-se cu restul materialului probator.

Astfel, Înalta Curte, făcând o proprie evaluare a probatoriului administrat în ambele faze ale procesului penal: raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiză contabilă, declaraţiile fiscale ale societăţilor comerciale implicate, înscrisuri provenind de la organele fiscale, declaraţiile inculpaţilor A., B., D., E., F., declaraţiile martorilor V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., H., Q., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., S., procese-verbale de percheziţie domiciliară, înscrisurile ridicate la percheziţii, documente contabile ale societăţilor, înscrisuri provenind de la instituţii financiare - acte de deschidere conturi, extrase de cont, documente justificative, înscrisuri depuse la dosar de inculpaţi, declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei ale apelanţilor date în fata primei instanţe la 27 octombrie 2016, reţine că:

Inculpatul D., în calitate de administrator al SC I. SRL, în perioada 2012-2013, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL, conform unui număr de 10 facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro - la un curs mediu din perioada 2012-2013 de 4,4375 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro/Cursul-de-schimb-3544.aspx), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON, activitate ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (10 acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Inculpatul B., în calitate de director general al SC R. SRL, în perioada 2012-2015, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC P. SRL în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, conform unui număr de 35 de facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro - la un curs mediu din perioada 2012- februarie 2015 de 4,4449 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro/Cursul-de-schimb-3544.aspx), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON, activitate ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (35 acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Inculpatul E., în calitate de administrator de fapt al SC P. SRL: în perioada 2011 - 2014, a pus la dispoziţia inculpaţilor A. un număr de 44 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea biroului de executori, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON şi B., un număr de 35 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive, în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON; iar, în perioada 2012 - 2013, a pus la dispoziţia inculpatului D., un număr de 10 facturi fiscale privind operaţiuni fictive, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON, activitate ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale), prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul E., Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute prin actul de sesizare din infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (35 acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale), în condiţiile în care a fost dovedită rezoluţia infracţională unică în cazul actelor materiale săvârşite de acest inculpat, rezoluţie care reiese din unitatea de dispoziţii legale violate, din săvârşirea faptelor într-un interval de timp relativ redus, din identitatea procedeelor folosite, condiţii şi împrejurări asemănătoare pentru săvârşirea faptelor, şi, mai ales, unicitatea scopului urmărit - acela de a obţine pentru sine un folos patrimonial necuvenit

1. Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului D., Înalta Curte constată că judecătorul fondului a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., valorificând, în mod corespunzător, toate împrejurările ce ţin de fapta comisă şi de persoana inculpatului, motiv pentru care tratamentul sancţionator stabilit este apt să asigure realizarea scopului său preventiv-educativ.

Sub acest aspect, trebuie precizat atât din punct de vedere al cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, că, în mod corect, prima instanţă a identificat ca lege penală mai favorabilă, legea veche, în condiţiile în care, de la data săvârşirii faptelor până la judecata în primă instanţă, a existat o succesiune de legi penale.

Deşi aparent, codificarea actuală pare mai favorabilă inculpatului, întrucât infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen., faţă de 5 ani, cât prevede art. 34 C. pen. (1969), acest aspect este lipsit de relevanţă, câte vreme, potrivit reglementării anterioare [art. 861 C. pen. (1969)], se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, modalitatea de individualizare aleasă ca tratament sancţionator, care, deşi se regăseşte şi în noua reglementare în dispoziţiile art. 91 C. pen., conţine prevederi mai blânde atât în ce priveşte conţinutul, cât şi efectele.

Ca atare, se reţine că instanţa de fond a valorizat în mod corect toate circumstanţele reale de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, faptă penală care prezintă un ridicat grad de pericol social prin natura valorilor sociale ocrotite de lege, modalitatea de comitere, amploarea activităţii dată de caracterul continuat al actelor materiale, cuantumul prejudiciului, precum şi cele personale ale inculpatului, reprezentate de lipsa antecedentelor penale, conduita procesuală de recunoaştere a vinovăţiei, valorificată în cadrul procedurii simplificate, situaţia sa socio-profesională, achitarea prejudiciului cauzat până la primul termen de judecată, care a justificat reţinerea art. 10 din Legea nr. 241/2005, precum şi contribuţia avută la identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane, materializată în formularea unui denunţ înregistrat sub numărul x/P/2012 la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, cu consecinţa aplicării prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, astfel încât pedeapsa stabilită atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare este adecvată necesităţilor unei juste individualizări, fără a se impune suspendarea condiţionată a executării acesteia, astfel cum se solicită în cadrul criticilor formulate de apelant.

Astfel, Înalta Curte apreciază că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit dispoziţiilor art. 861 C. pen. (1969), care impune ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să se supună unor măsuri şi obligaţii, este aptă, raportat la situaţia concretă a cauzei, să asigure un control regulat şi atenţionarea asupra conduitei sale, pentru a evita săvârşirea unei noi infracţiuni.

Însă, în ceea ce priveşte Serviciul de probaţiune care să asigure supravegherea măsurilor impuse potrivit 863 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), Înalta Curte constată, din copia cărţii de identitate depusă de inculpatul D. la termenul din 27 iunie 2019, că acesta domiciliază la adresa din Bucureşti, (...) nr. 17-23, motiv pentru care va admite apelul formulat cu privire la acest aspect.

De asemenea, se constată că apelul parchetului este întemeiat în ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969), pe o durată de 3 ani faţă de inculpatul D..

Astfel, în baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 5 C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, prima instanţă l-a condamnat pe inculpatul D. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (10 acte materiale), şi, în temeiul art. 65 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), a interzis, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969), respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Aşadar, se constată că aplicarea de pedepse complementare, în contextul condamnării la 1 an şi 4 luni închisoare, este nelegală, întrucât se încalcă prevederile art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), care impun ca pedeapsa principală să fie închisoarea de cel puţin 2 ani închisoare.

Chiar dacă dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, care incriminează infracţiunea de evaziune fiscală, prevăd că este obligatorie interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară, trebuie aplicată o pedeapsă principală de cel puţin de 2 ani, cerinţă care este incidentă pentru a respecta condiţia generală prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), când stabilirea pedepselor complementare era obligatorie potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. (1969).

În consecinţă, pentru motivele expuse, apelul parchetului urmează a fi admis, cu consecinţa înlăturării pedepsei complementare aplicate inculpatului D..

2. În ceea ce priveşte cererea inculpatului E. de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, întrucât prejudiciul a fost recuperat de către ANAF, având în vedere că, participarea, în solidar, a inculpaţilor la plata despăgubirilor civile cauzate printr-o faptă de evaziune fiscală ar trebui să reprezinte un beneficiu legal al reducerii limitelor de pedeapsă faţă de fiecare apelant, în cazul acoperirii pagubei prin restituire, chiar dacă nu a putut avea o participare directă, fiind trimis în judecată în stare de detenţie în altă cauză, ulterior, însă, a consemnat suma de 25.000 RON şi i-a fost indisponibilizată cea de 730.000 RON, în conturile sale, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, modificată prin art. 79 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Ca atare, Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu sunt incidente faţă de inculpatul E. întrucât, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 9/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, plata integrală a prejudiciului reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, iar efectele sale nu pot fi extinse şi asupra celorlalţi participanţi.

Referitor la solicitarea inculpaţilor B. şi E. de reţinere a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen., respectiv art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., cu consecinţa orientării pedepsei spre minimul special, dar şi de reducere a termenului de supraveghere la o perioadă de 2 ani (numai apelantul B.), Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o judicioasă individualizare a tratamentului sancţionator aplicat celor doi inculpaţi, cu luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., în concordanţă cu gravitatea faptei şi periculozitatea acuzatului, stabilind pedepse atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, apte să asigure scopul lor preventiv-educativ.

În acest sens, se are în vedere pentru inculpatul B., gradul relativ ridicat al faptei comise, ce rezultă din natura şi importanţa deosebită a valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii, întinderea prejudiciului, respectiv 3.901.467 RON, din care impozit pe profit 1.560.587 RON şi TVA 2.340.880 RON, dar şi circumstanţele sale personale favorabile, reprezentate de lipsa antecedentelor penale, conduita sa procesuală, de recunoaştere a activităţii infracţionale materializată în solicitarea de a fi judecat conform procedurii simplificate, situaţia socio-profesională, achitarea, până la primul termen de judecată, a prejudiciului cauzat, cu consecinţa reţinerii dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 251/2005, împrejurare ce se reflectă atât în cuantumul pedepsei, cât şi în modalitatea de executare a acesteia stabilită de prima instanţă.

Ca atare, aspectele învederate de apărare (referitoare la achitarea prejudiciului, diminuarea consecinţelor infracţiunii prin depunerea declaraţiilor fiscale rectificative, caracterul izolat al activităţii sale evazioniste), nu constituie împrejurări ce pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante din perspectiva art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen.

Referitor la inculpatul E., Înalta Curte reţine gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor săvârşite, care rezultă din importanţa valorilor sociale lezate prin activitatea infracţională, amploarea acesteia şi caracterul continuat, 89 de acte materiale comise în perioada 2011 - 2014, contribuţia avută, ajutorul acordat inculpaţilor A., D. şi B. la crearea unui prejudiciu total de 8.424.120 RON, constând în impozit pe venit, impozit pe profit şi TVA, recuperat în totalitate, prin emiterea unui număr de 89 de facturi fiscale fictive.

Chiar dacă acesta are studii superioare, un copil minor în întreţinere, a recunoscut comiterea faptei încă din cursul urmăririi penale, colaborând cu organele judiciare, uzând de procedura simplificată, şi a consemnat suma de 25.000 RON la dispoziţia instanţei, în condiţiile în care este cunoscut cu antecedente penale, suferind anterior condamnări pentru fapte concurente, constituie împrejurări care nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

De altfel, şi în cazul acestui inculpat rămân valabile consideraţiile dezvoltate în legătură cu incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, raportat la circumstanţele reale ale comiterii infracţiunilor şi datele ce caracterizează persoana inculpaţilor (reţinute, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii apelate şi valorificate în mod judicios de judecătorul fondului), nu se înfăţişează, în opinia Înaltei Curţi, ca împrejurări relevante pentru a justifica reţinerea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen. (pentru apelantul B.), respectiv art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. (pentru inculpatul E.) cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minimă a pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite sau de reducere a termenului de supraveghere (numai inculpatul B.).

În ceea ce priveşte solicitarea inculpaţilor B. şi E., de aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, însă, recunoaşterea efectelor acestei cauze de atenuare reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de către martorul însuşi.

Astfel, potrivit acestor prevederi (cu corecturile de constituţionalitate aduse de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185/18.03.2015), beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave. Această cauză de reducere a pedepsei a fost prevăzută de legiuitor ca un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, fiind un beneficiu acordat persoanelor care au comis fapte penale şi deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unei astfel de infracţiuni pentru a le determina să furnizeze acele informaţii organelor judiciare (infractorii devenind, astfel, denunţători).

Din economia textului de lege rezultă că, pentru ca acesta să fie incident, este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, între care şi aceea ca denunţul formulat să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave. Aşadar, un denunţ în urma căreia nu s-a realizat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unei persoane nu este apt a produce efectele juridice prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Cu privire la apelantul B., Înalta Curte constată, examinând actele dosarului, că inculpatul a formulat un denunţ la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, înregistrat sub numărul x/P/2016, ce a fost trimis spre instrumentare la Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Braşov, iar, prin ordonanţa din data de 15 februarie 2016, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, însă, întrucât până la momentul judecării cauzei în fond, nu au fost identificate suficiente probe care să conducă la efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de o anumită persoană, prima instanţă nu a reţinut dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În plus, conform adresei nr. x/2016 din 23 octombrie 2018 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov (depusă la data de 29 noiembrie 2019, odată cu motivele de apel), prin Ordonanţa nr. x/P/2016 din data de 05 septembrie 2018, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul LLL. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, dosarul fiind, în continuare, în lucru la Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada de Combatere a criminalităţii Organizate Braşov.

Înalta Curte, având în vedere că urmărirea penală în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov se află în plină desfăşurare, nu poate reţine în favoarea inculpatului E. dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de acest act normativ, respectiv cea privind tragerea la răspundere penală a unei persoane, împrejurarea că faţă de persoana denunţată s-a pus în mişcare a acţiunii penale nu echivalează cu tragerea sa la răspundere penală, motiv pentru care nu poate beneficia de cauza specială de reducere a pedepsei.

De asemenea, şi faţă de inculpatul E., Înalta Curte constată că nu se pot reţine dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, nefiind îndeplinite condiţiile stabilite de actul normativ.

Astfel, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, prin adresa nr. x/2015 din data de 08 aprilie 2015, a comunicat că, în dosarul cu numărul de mai sus, inculpatul E. a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant la aflarea adevărului, cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 28 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 săvârşită de către inculpatul VV.. Ulterior, la data 17 ianuarie 2017, această unitate de parchet a comunicat prin adresa nr. x/2015 că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 .

Totodată, prin adresa nr. x/2016 din 19 decembrie 2016 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2 Bucureşti a transmis că Dosarul nr. x/2014 a fost soluţionat la 03 iulie 2014 prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatului MMM., fiind înaintat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, iar anterior acestei date, respectiv la data de 02 iulie 2014, cauza fusese disjunsă cu privire la comiterea mai multor infracţiuni de înşelăciune de către cinci persoane formându-se Dosarul nr. x/2014, însă, în urma verificărilor efectuate în ambele cauze nu au fost identificate date referitoare la denunţul formulat de inculpatul E. sau o eventuală audiere a sa în calitate de martor.

În aceeaşi adresă se mai menţionează că adresa nr. x/2014 există, însă, nu a fost identificat material nici un denunţ/înscris al inculpatului E. sau vreun act încheiat de acesta sau în numele său, astfel încât nu s-a putut stabili care au fost informaţiile furnizate de inculpat şi dacă au fost materializate de procurorul de caz, pentru a se putea constata aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Totodată, în apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a comunicat, prin adresa din 22 august 2019, că Dosarul nr. x/2014 a fost înaintat către Judecătoria Sector 2 Bucureşti, urmare a încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu inculpatul MMM., situaţie în care nu pot fi transmise relaţiile solicitate de instanţă, respectiv procesul-verbal de sesizare din oficiu, motiv pentru care Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul E., având în vedere că informaţiile transmise de către cele două unităţi de parchet nu permit să se constate îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de actul normativ pentru a se reţine cauza specială de reducere a pedepsei.

În ceea ce priveşte solicitarea formulată de inculpatul E. referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., pe considerentul că, în cauză, Decizia nr. 651/2018 a instanţei de contencios constituţional produce efecte juridice cu privire la situaţia condamnării definitive pronunţată prin Decizia penală nr. 700 din 08 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2010, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia penală nr. 700 din 08 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admis apelul inculpatului E. împotriva Sentinţei penale nr. 617/02.08.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 10 ani închisoare în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, respectiv 2 pedepse de câte 10 ani închisoare aplicate pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (1969), şi pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (1969).

S-au reţinut în favoarea inculpatului E. dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi pe cale de consecinţă, s-au redus cele două pedepse de câte 10 ani închisoare la 8 ani închisoare, iar cea de 3 ani închisoare la 2 ani închisoare, care au fost contopite, conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 25 alin. (3) în pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, sancţiune care a fost analizată de către prima instanţă cu ocazia contopirii cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată în prezenta cauză.

De asemenea, prin Decizia nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083/20.12.2018, Curtea Constituţională a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.

Astfel se observă că decizia instanţei de contencios constituţional nu produce efecte în cauză întrucât vizează situaţia în care se poate dispune modificarea/înlăturarea unei pedepse definitive pe calea contestaţiei la executare ca urmare a reconfigurării normei de incriminare a unei infracţiuni/dezincriminarea unei fapte ca urmare a declarării neconstituţionale a unui text de lege sau a constatării neconformităţii respectivei incriminări în raport cu o anumită interpretare a legii dată de Curte.

De altfel, incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen., care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se poate constata doar printr-o contestaţie formulată de condamnat, inclusiv în temeiul art. 595 C. proc. pen., şi nu pe cale incidentală, cu ocazia judecării unor fapte concurente cu cele pentru care s-au aplicat pedepse intrate în autoritate de lucru judecat, cum este şi în prezenta cauză.

Referitor la motivul de apel al inculpatului B. privind revocarea măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor imobile, Înalta Curte constată că este întemeiat, sens în care reţine că, prin sentinţa atacată s-a dispus, în baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., menţinerea măsurii asiguratorii instituită prin ordonanţa procurorului din 23 aprilie 2015 asupra cotei de 60% din imobilul - apartamentul nr. x situat în jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Voluntari, judeţ Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând inculpatului B., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, iar, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. acesta a fost obligat la plata sumei de 12.000 RON cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 10.000 RON reprezintă cheltuieli aferente urmăririi penale).

Ulterior pronunţării soluţiei primei instanţe, apelantul inculpat B. a achitat în integralitate cheltuielile judiciare în cuantum de 12.000 RON, la care a fost obligat, aşa cum rezultă din înscrisul intitulat "Chitanţă pentru încasarea veniturilor bugetare şi a altor sume" Seria x număr x emis de Ministerul finanţelor publice, Trezoreria Sector 1 la 17 octombrie 2018 şi depus la dosar odată cu motivele de apel, la data de 29 noiembrie 2018

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., instanţa de judecată poate lua măsuri asigurătorii pentru a evita distrugerea, ascunderea sau înstrăinarea, ori sustragerea de la urmărire a bunurilor care (...) pot servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare (...); acestea se pot lua asupra bunurilor inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a acestora.

Or, din moment ce apelantul a procedat, din proprie iniţiativă, la acoperirea acestor cheltuieli, rezultă că nu se impune menţinerea sechestrului asigurător, motiv pentru care apelul inculpatului va fi admis, cu consecinţa ridicării măsurii asiguratorii instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, asupra cotei de 60% din imobilul - apartamentul nr. x situat în jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Voluntari, jud. Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând acestuia.

Cu privire la solicitarea inculpatului B. de ridicare a sechestrului asigurator instituit asupra unui cont bancar, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, în condiţiile în care, prima instanţă a dispus menţinerea măsurii de indisponibilizare doar asupra bunurilor imobile anterior menţionate, iar în prezenta cale de atac poate fi cenzurată doar soluţia dată în fond.

IV. Cu privire la apelurile promovate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte reţine că partea civilă a criticat hotărârea atacată sub aspectul neacordării în totalitate a pretenţiilor civile, constând atât în debitul principal, cât şi în obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la momentul producerii prejudiciului şi până când suma va fi integral achitată, motiv pentru care se impune admiterea apelului şi obligarea inculpatei A. la plata diferenţei de impozit pe venit rămasă neachitată, în cuantum de 237.806 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, aferente debitului rămas neachitat, ce urmează a fi calculate de la data scadentei şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi menţinerea dispoziţiilor privind măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei.

Astfel, din interpretarea legislaţiei fiscale coroborată cu dispoziţiile comune în materie reglementate de C. civ., rezultă că un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică, fiind, totodată, posibilă stabilirea întinderii sale în prezent, atunci când fie este declarat de contribuabil sau prin decizie de impunere a Agenţiei Naţională de Administrare Fiscală.

Stabilirea certă a prejudiciului produce consecinţe practice nu doar asupra încadrării juridice pe care organul judiciar este chemat sa o stabilească, ci şi asupra altor aspecte derivate din angajarea mecanismului răspunderii penale, cum ar fi posibilitatea de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Mai mult, stabilirea cu certitudine a prejudiciului are o înrâurire directă asupra întinderii măsurilor asigurătorii aplicate în vederea recuperării prejudiciului, pe care organele judiciare sunt obligate să le instituie, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005.

Nu în ultimul rând, un alt aspect ce ţine de stabilirea cu exactitate a prejudiciului este soluţionarea laturii civile a procesului penal.

În acest context, analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că Administraţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 19.677.993 RON compusă din următoarele sume: 2.981.563 RON pentru Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., 10.708.078 RON pentru SC P. SRL, 4.329.868 RON pentru SC R. SRL şi 1.658.484 RON pentru SC I. SRL, solicitând, totodată, obligarea inculpaţilor şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, în conformitate cu legislaţia fiscală în vigoare, obligaţii fiscale ce urmau a fi calculate de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data executării integrale a plăţii (adresa nr. x/12.09.2016).

Având în vedere că inculpatul E., la 01 septembrie 2016, a depus, în cursul judecăţii în primă instanţă, recipisa de consemnare nr. x din data de 31 august 2016, prin care s-a consemnat la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti suma de 25.000 RON; inculpatul B., la 29 septembrie 2016, a depus o adresă emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea folosirii acesteia la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor pentru Contribuabili Mijlocii în care se menţionează că, în urma efectuării constatării tehnico - ştiinţifice din data de 11 mai 2015, specialiştii ANAF detaşaţi au stabilit că TVA-ul avut de plată de SC R. SRL a fost diminuată cu 2.340.880 RON, iar impozitul pe profit cu 1.560.587 RON, în total 3.901.467 RON, sumă pe care societatea a virat-o, în perioada 15.05.2015 - 17.08.2015, iar, inculpaţii B. şi D. au depus certificatele de atestare fiscală nr. x/01.09.2016 şi, respectiv, nr. x/21.06.2016, din care rezultă că societăţile comerciale administrate nu figurează în evidenţele fiscale cu vreo obligaţie fiscală, judecătorul fondului a dispus efectuarea unei adrese către partea civilă pentru a fi comunicat cuantumul pretenţiilor pentru fiecare inculpat, stabilit în mod defalcat (atât debit principal cât şi obligaţii accesorii), cu indicarea modului de calcul al acestor pretenţii şi a temeiului de drept în baza cărora sunt solicitate, precum şi a sumelor de bani care au fost achitate din prejudiciul reţinut şi data la care aceste sume au fost achitate.

Prin răspunsul transmis la data de 26 octombrie 2016, partea civilă a precizat că modalitatea de calcul a obligaţiilor fiscale accesorii va fi efectuată de către organele de executare competente, subordonate ANAF, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, hotărâre judecătorească ce reprezintă titlu executoriu.

Ca atare, judecătorul fondului a apreciat că partea civilă şi-a precizat pretenţiile cu privire la prejudiciul efectiv (damnum emergens), fără să indice întinderea beneficiului nerealizat (lucrum cessans), potrivit art. 20 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile în care nici în cuprinsul adresei anterior menţionate, nu a fost precizat exact cuantumul obligaţiilor fiscale, împrejurare care poate conduce la eludarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, care îi conferă inculpatului dreptul de a plăti prejudiciul integral pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă. Mai mult, conduita adoptată de partea civilă face imposibilă formularea de apărări, precum şi garantarea drepturilor procesuale ale inculpaţilor.

Totodată, prin Decizia nr. 17/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875/23.11.2015, Înalta Curte, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a decis că "se poate considera că obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor se naşte la data realizării activităţii, încasării venitului supus impozitării şi devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanţei fiscale. Ca atare, stabilirea momentului naşterii acestor obligaţii de plată ca fiind situat la finalul procedurii judiciare (după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) reprezintă o soluţie eronată, deoarece presupune acoperirea doar parţială a prejudiciului cauzat creditorului fiscal prin întârzierea plăţii obligaţiilor fiscale principale, cu excluderea perioadei cuprinse între data la care acestea au devenit scadente şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi cu consecinţa exonerării parţiale şi nejustificate a debitorului de plata unor daune-interese moratorii şi a penalităţilor de întârziere".

Este de menţionat şi faptul că, potrivit expertizei contabile efectuată în cauză, Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. a achitat integral sumele reprezentând TVA şi impozit pe venit stabilite ca fiind aferente cheltuielilor cu SC P. SRL, depunând declaraţiile anuale de venit 204 pentru asocierile fără personalitate şi declaraţiile asociaţilor privind veniturile realizate din România 200 rectificative, prin care aceste cheltuieli au fost reconsiderate ca fiind nedeductibile şi, de asemenea, prin decontul de TVA al lunii aprilie 2015, depus la organul fiscal la data de 25 mai 2015, obligaţia de plată a fost corectată în plus cu 1.788.938 RON, sumă ce fost virată la bugetul statului, la data de 15 mai 2015.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că prejudiciul comis în dauna părţii civile a fost integral acoperit, astfel încât, în mod corect, acţiunea civilă exercitată în procesul penal a fost respinsă ca nefondată, motiv pentru care nu poate fi primită solicitarea părţii civile de obligare a inculpatei A. la diferenţa de impozit pe venit rămasă neachitată, în cuantum de 237.806 RON şi la obligaţiile fiscale accesorii, aferente debitului rămas neachitat, ce urmează a fi calculate de la data scadentei şi până la achitarea integrală a debitului şi de menţinere a dispoziţiilor privind măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile.

Cu privire la apelul formulat de partea responsabilă civilmente SC R. SRL, se constată că este nefondat, întrucât, în raport de soluţia dată pe latură civilă, respectiv respingerea acţiunii civile exercitate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, nu justifică vreun interes.

V. Referitor la apelul declarat de inculpatul F., Înalta Curte constată, cu titlu prealabil că, în raport de descrierea acuzaţiei făcute de procuror prin actul de sesizare a instanţei, în cauză este îndeplinită cerinţa referitoare la unitatea de rezoluţie infracţională, motiv pentru care, dată fiind pluralitatea actelor de executare, omogenitatea juridică a acestora şi unitatea de subiect activ, se configurează o singură infracţiune continuată, şi nu o pluralitate de infracţiuni, sub forma concursului real, astfel încât, în mod corect, judecătorul fondului a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (33 acte materiale) şi complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

Totodată, premergător analizării temeiniciei acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului F., Înalta Curte arată că, în materia probelor, art. 103 alin. (1) C. proc. pen. reglementează principiul liberei aprecieri a acestora, recunoscând organelor judiciare dreptul de a stabili, în urma evaluării ansamblului probator, atât valoarea fiecărei probe raportat la celelalte, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea, relevanţa şi preponderenţa lor. Interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, iar concluziile unui organ judiciar nu sunt obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procedurii, sub acest aspect.

Pentru asigurarea respectării prezumţiei de nevinovăţie, recunoscută atât de dispoziţiile constituţionale [art. 23 alin. (11)] cât şi de cele procesual penale [art. 4 alin. (1)], astfel încât să nu poată fi răsturnată cu uşurinţă - împrejurare în care s-ar nesocoti chiar raţiunea reglementării acestei garanţii procedurale - legiuitorul a instituit, însă, standardul probei mai presus de orice dubiu rezonabil, menit să limiteze principiul liberei aprecieri a probelor şi să ofere o protecţie efectivă acuzatului împotriva unei condamnări arbitrare. Astfel, potrivit art. 103 alin. (2) C. proc. pen., în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, iar condamnarea se dispune doar atunci când judecătorul are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. În mod similar, art. 396 alin. (2) C. proc. pen. prevede că instanţa poate pronunţa condamnarea în situaţia în care constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, din toate probatoriile administrate în cauză, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de aflarea adevărului în procesul penal, principiu consacrat de art. 5 C. proc. pen., care presupune dovedirea, pe bază de probe, a împrejurărilor de fapt ale cauzei şi ale celor personale ale acuzatului, în aşa fel încât vinovăţia să fie stabilită fără echivoc.

Aşadar, hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe dovezi temeinice, neîndoielnice şi convingătoare, de natură să genereze certitudinea instanţei cu privire la săvârşirea infracţiunii şi vinovăţia persoanei acuzate, în cazul inexistenţei sau a insuficienţei unor asemenea probe sau a prezenţei unui dubiu sub acest aspect, urmând a se pronunţa o soluţie de achitare.

Înalta Curte reţine că motivarea soluţiei primei instanţe se axează pe acelaşi raţionament ca şi cel al parchetului, fără a se realiza o analiză a carenţelor raţionamentului, a insuficienţei probelor care să susţină o acuzare dincolo de orice îndoială rezonabilă sau a vreuneia dintre apărările formulate de inculpat.

Aşadar, se constată că materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, nu prezintă aptitudinea de a fundamenta soluţia de condamnare pentru complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Pentru a pronunţa condamnarea inculpatului F. sub acest aspect, judecătorul fondului a reţinut că, în perioada 2011-2014, inculpatul F., în calitate de contabil al SC P. SRL, l-a sprijinit pe inculpatul E., prin înregistrarea în contabilitatea societăţii de achiziţii fictive de la SC U. SRL, SC T. SRL şi SC O. SRL, pentru ca SC P. SRL să nu figureze cu datorii la bugetul statului aferente prestărilor de servicii facturate Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q. în 44 de facturi, prin care i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro) bugetului statului, din care TVA 1.788.938 RON şi impozit pe venit 1.172.625 RON, către SC R. SRL în 35 de facturi, prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro), din care impozit pe profit 1.560.587 RON şi TVA 2.340.880 RON, iar, în perioada 2012 - 2013, către SC I. SRL în 10 facturi, prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro), din care impozit pe profit . 541.331 RON şi TVA 1.019.759 RON.

În dovedirea activităţii ilicite subsumate infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, prima instanţă a făcut trimitere la declaraţiile inculpatului E. din cursul urmăririi penale, ale martorei S., ale inculpatului F., informaţiile transmise de către organele fiscale, înscrisurile ridicate în urma percheziţiilor efectuate referitoare la SC U. SRL, deşi din coroborarea acestora nu a rezultat, dincolo de orice dubiu, că se face vinovat de activitatea infracţională.

Se observă că declaraţiile inculpatului de la judecata în fond, din datele de 27 octombrie 2016 şi 24 noiembrie 2016, se corelează cu cea a inculpatului E., care a arătat că F. nu a avut nicio contribuţie la încasarea comisionului, şi nici vreo implicare în relaţiile cu inculpaţii A., B. şi D..

De asemenea, cu ocazia audierii în şedinţa publică din data de 27 octombrie 2016, inculpatul F. a arătat că a încheiat un contract de colaborare cu inculpatul E. pentru suma de 500 RON lunar, precum şi că "actele contabile îmi erau aduse o dată pe lună de domnul E. (...) ulterior la două-trei luni de zile îmi veneau pe adresa de mail (...) primeam facturile de livrare, iar domnul E. îmi aducea cheltuielile societăţii şi extrase bancare ale SC P.. Aceste acte îmi erau înmânate personal de domnul E. cu care mă întâlneam fie la un restaurant de lângă birou, fie coboram eu în faţa blocului să le iau eu, fie urca acesta în biroul meu dar mai rar pentru ca era la etajul 10 (...)"

Relevant este faptul că încheierea contractului între SC P. SRL, reprezentată de inculpatul E. şi biroul de executori judecătoreşti unde era asociată inculpata A., s-a realizat la data de 27 mai 2011, deci cu 6 luni înainte de colaborarea cu inculpatul F. (26 noiembrie 2011), fiind deci exclus ca apelantul să fi ştiut de înţelegerea frauduloasă intervenită între cei doi coinculpaţi.

Din examinarea facturilor emise de SC P. SRL către biroul executorilor judecătoreşti, rezultă că facturile de la nr. 3 şi până la nr. 17 au fost întocmite în perioada 01 septembrie 2011- 25 noiembrie 2011, deci anterior angajării inculpatului F..

Distinct, trebuie avut în vedere faptul că activitatea inculpatului F. se limita la a primi actele contabile (în grabă la restaurant sau la scara blocului) pentru a le înregistra şi a face apoi declaraţiile fiscale obişnuite, împrejurare în care nu avea cum să cunoască fictivitatea relaţiilor comerciale atestate de facturile care îi erau remise, întrucât nu avea obligaţia profesională de a verifica realitatea operaţiunilor comerciale cuprinse în respectivele acte.

Deşi s-a mai reţinut că implicarea inculpatului F. în activitatea infracţională ar rezulta şi din faptul că şi-a procurat certificat digital pentru a depune online declaraţii fiscale pentru firmele care figurează ca principalii furnizori ai SC NNN. SRL, precum şi pentru această persoană juridică, împrejurare în care ar fi avut cunoştinţă de activitatea comercială desfăşurată de acestea, iar neconcordanţele ce se regăsesc în evidenţele contabile ale SC NNN. SRL, SC O. SRL, SC T. SRL şi SC U. SRL pot fi explicate doar prin contribuţia avută în planul pus la punct de ceilalţi, Înalta Curte constată că aceste societăţi comerciale nu fac obiectul cercetării/judecăţii în prezentul dosar.

De asemenea, cu ocazia audierii, apelantul F. a arătat că a recurs la metoda înregistrării unor cheltuieli (achiziţii), care nu existau în realitate, în evidenţele contabile ale SC P. SRL, exclusiv în scopul de a amâna pentru o perioadă plata datoriilor fiscale exigibile corespunzătoare acestor operaţiuni, având credinţa, în urma discuţiilor purtate cu inculpatul E., că acesta urmează să-i predea documente referitoare la cheltuieli (achiziţii) reale, de la alţi furnizori ai săi, moment la care urma să storneze facturile fictive şi să le înregistrez pe cele reale, procedeu care nu avea ca scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat de către societate, ci reprezenta o simplă amânare a plăţii acestora, care se putea realiza fără consecinţe vătămătoare pentru nicio parte.

În plus, din declaraţiile coinculpaţilor, nu rezultă vreun amestec al lui F. în activitatea infracţională desfăşurată de aceştia, respectiv de fraudare a bugetului de stat de către inculpaţii A., B. şi D., cu ajutorul inculpatului E., materializată în înregistrarea în evidenţele contabile ale persoanelor juridice pe care le controlau a unor facturi fiscale emise de SC P. SRL, privind anumite bunuri şi servicii care, în realitate, nu au fost prestate.

Chiar dacă, cu ocazia audierii în calitate de suspect la data de 20 aprilie 2015, inculpatul E. a precizat că F. a venit cu ideea de a înscrie achiziţii fictive în decontul de TVA şi în declaraţiile 394, pentru ca SC P. SRL să nu se înregistreze cu obligaţii de plată, Înalta Curte constată că această declaraţie nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă administrat în cauză, motiv pentru care o va înlătura.

Mai mult, din această declaraţie nu rezultă că inculpatul F. a ştiut şi a acceptat că veniturile sunt fictive, astfel încât, având în vedere şi că încasările pe SC P. SRL se efectuau prin contul bancar al societăţii, apelantul nu putea cunoaşte şi nici măcar bănui că acele relaţii comerciale sunt nereale.

Fiind audiat în faţa instanţei, la data de 27 octombrie 2016, inculpatul E. a solicitat să facă o singură completare a declaraţiilor sale anterioare, precizând că F. nu a primit nicio sumă din comisionul de 4% reţinut de acesta, singura sumă încasată fiind cei 1.500 RON pentru ţinerea evidenţei contabile la SC P. SRL, SC O. SRL şi SC T. SRL, împrejurare care dovedeşte, dincolo de orice bănuială rezonabilă că nu a fost implicat în activitatea de evaziune fiscală derulată de ceilalţi inculpaţi, fiind greu de crezut că acesta s-ar fi implicat fără să obţină beneficii materiale, dată fiind anvergura planului infracţional care face obiectul cauzei, generator de sume consistente de bani.

Deşi judecătorul fondului a reţinut că implicarea inculpatului F. în activitatea infracţională rezultă şi din faptul că, în timpul percheziţiei din 20 aprilie 2015, la sediul SC UU. SRL, acesta ar fi trimis online un decont de TVA aferent lunii martie 2015, pentru SC P. SRL (prin care au fost stornate, ca urmare a discuţiilor purtate cu inculpatul E. şi din dispoziţia acestuia, o serie de facturi privind operaţiuni comerciale derulate între SC P. SRL, pe de o parte, şi SC O. SRL, SC T. SRL şi SC U. SRL, pe de altă parte), Înalta Curte le apreciază ca fiind simple speculaţii, fără suport probatoriu, în condiţiile în care respectivul decont fusese întocmit anterior sosirii organelor de urmărire penală şi se afla în calculator, în folderul special creat pentru astfel de documente, iar trimiterea efectivă s-a realizat de către martora LL., care nu cunoştea motivul prezenţei organelor de poliţie la percheziţie, aşa cum rezultă din declaraţia dată în faţa primei instanţe, la data de 19 ianuarie 2017 .

Este adevărat că inculpatul F. a fost implicat în activitatea societăţilor comerciale, astfel cum s-a arătat anterior, însă, în cauză, nu există probe concludente care să îl plaseze pe acesta în sfera ilicitului penal şi să dovedească faptul că avea cunoştinţă de caracterul fictiv al facturilor folosite de Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., H. şi Q., SC I. SRL şi SC R. SRL, scopul urmărit pentru realizarea planului infracţional, respectiv sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale.

Relevante în susţinerea nevinovăţiei inculpatului F. sunt şi depoziţiile date în calitate de suspecţi, la data de 20 aprilie 2015, de S. (care a arătat că ştia că acesta este contabilul SC P. SRL, întrucât aşa îl prezentase E., motiv pentru care îi transmitea documentele care urmau a fi înregistrate în evidenţele contabile în jurul datei de 25 ale fiecărei luni) şi D. (din care rezultă că F. i-a fost prezentat de E. în calitate de simplu contabil, încheind cu acesta un contract pentru a-i ţine evidenţa contabilă a SC OOO. SRL, pentru câteva sute de RON pe lună).

De asemenea, şi ceilalţi inculpaţi au arătat, în mod constant, că nu l-au cunoscut pe F. şi nu au auzit nimic despre acesta până la momentul începerii anchetei penale, fiind, aşadar, greu de crezut că ar fi putut să le întărească, în orice mod, rezoluţia infracţională deja adoptată.

Prin urmare, toate probele menţionate anterior nu vin în contradicţie cu depoziţiile date de inculpatul F. cursul procesului penal, ci confirmă, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, realitatea celor susţinute de acesta.

Ca atare, în raport cu probele existente, nu se poate reţine că apelantul F. a gândit circuitul financiar fictiv, care face obiectul trimiterii în judecată, şi a controlat, în fapt, împreună cu inculpatul E., SC P. SRL, sprijinindu-i, inclusiv pe beneficiarii finali ai circuitului în activitatea infracţională.

De asemenea, se constată că SC P. SRL şi inculpatul E. nu sunt cercetaţi pentru evaziune fiscală, astfel încât activitatea infracţională a inculpatului F. nu poate fi circumscrisă complicităţii la o eventuală infracţiune de evaziune fiscală, cât timp autorii nu sunt cercetaţi.

Deşi se reţine prin rechizitoriu şi hotărârea atacată că, în mod obiectiv, cu ştiinţă, inculpatul F. ar fi evidenţiat contabil cheltuieli fictive (achiziţii fictive) efectuate de SC P. SRL, se observă că acesta a ajutat societatea să amâne plata unor obligaţii fiscale către stat, fără a fi implicat în activitatea autorilor faptelor din prezenta cauză.

Ca atare, în lipsa trimiterii în judecată a SC P. SRL şi a inculpatului E. pentru infracţiunea de evaziune fiscală, nu se poate dispune o soluţie de condamnare a inculpatului F., pentru fapte de complicitate la eventuale achiziţii fictive realizate de persoana juridică menţionată, în scopul diminuării bazei impozabile.

Prin urmare, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu sunt de natură a înlătura dubiul rezonabil cu privire la săvârşirea, în calitate de complice, a infracţiunii de evaziune fiscală de către inculpatul F., motiv pentru care se va da eficienţă principiului in dubio pro reo, reglementat de art. 4 alin. (2) C. proc. pen., şi care presupune că orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare cu privire la vinovăţia suspectului sau inculpatului, profită acestuia.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, potrivit căreia, sarcina probei revine organelor de urmărire penală care formulează acuzaţia, iar orice dubiu în stabilirea situaţiei de fapt profită acuzatului. De altfel, prezumţia de nevinovăţie este consacrată şi la nivel european în articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi articolul 6 din Convenţia Europeană, precum şi în art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (PIDCP) şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Cu scopul de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Directiva nr. 2016/343 din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

De asemenea, Curtea Europeană a statuat în cauza Salabiaku contra Franţa că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia, însă, în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Or, se constată că, în speţă, acuzarea se bazează, excesiv, pe prezumţii de fapt în ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., astfel încât, având în vedere că sarcina probei incumbă acuzării, precum şi că din probele administrate nu se poate reţine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, participarea apelantului la săvârşirea infracţiunii ce face obiectul cauzei, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., urmează a-l achita pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât nu există probe că acest inculpat a săvârşit infracţiunea în forma de participaţie prevăzută în actul de acuzare, împrejurare în care nu se mai impune analizarea celorlalte solicitări ale inculpatului.

Având în vedere soluţia dispusă, se impune şi ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse de parchet asupra sumelor existente în conturile inculpatului F., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

VI. În concluzie, pentru considerentele prezentate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpaţii D., F., B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, îndreptată prin încheierea din 23 iulie 2018 a aceleiaşi instanţe, va desfiinţa în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare:

1. Va înlătura pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969) aplicată inculpatului D. pe lângă pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Va modifica măsura de supraveghere prevăzută de art. 863 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) în sensul prezentării inculpatului la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta.

2. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., va achita pe inculpatul F. pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Va ridica măsurile asiguratorii instituite prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 20.04.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra sumei de 1,44 euro existentă în contul inculpatului F. deschis la K. SA şi a sumei de 176.694,25 RON existentă în contul inculpatului F. nr. x deschis la L. SA, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

3. Va ridica măsura asiguratorie instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23.04.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, asupra cotei de 60% din imobilul - apartamentul nr. x situat în jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a jud. Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând inculpatului B., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

4. În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. va menţine măsura asiguratorie instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23.04.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în limita sumei de 23.000 RON din contul inculpatei A. deschis la G. SA - Agenţia Victoria nr. x, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Totodată, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpatul E., precum şi de partea responsabilă civilmente SC R. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii F., B., A. şi D. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, apelantul inculpat E. şi apelanta parte responsabilă civilmente SC R. SRL la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi F., E., B. şi A., precum şi pentru apelantul intimat inculpat D., în sumă de câte 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpaţii D., F., B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, îndreptată prin încheierea din 23 iulie 2018 a aceleiaşi instanţe.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

1. Înlătură pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969) aplicată inculpatului D. pe lângă pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Modifică măsura de supraveghere prevăzută de art. 863 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) în sensul prezentării inculpatului la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta.

2. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achită pe inculpatul F. pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Ridică măsurile asiguratorii instituite prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 20.04.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra sumei de 1,44 euro existentă în contul inculpatului F. deschis la K. SA şi a sumei de 176.694,25 RON existentă în contul inculpatului F. nr. x deschis la L. SA, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

3. Ridică măsura asiguratorie instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23.04.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, asupra cotei de 60% din imobilul - apartamentul nr. x situat în jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Voluntari, jud. Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând inculpatului B., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

4. În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. menţine măsura asiguratorie instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 23.04.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în limita sumei de 23.000 RON din contul inculpatei A. deschis la G. SA - Agenţia Victoria nr. x, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

II. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpatul E., precum şi partea responsabilă civilmente SC R. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii F., B., A. şi D. rămân în sarcina statului.

Obligă apelanta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, apelantul inculpat E. şi apelanta parte responsabilă civilmente SC R. SRL la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi F., E., B. şi A., precum şi pentru apelantul intimat inculpat D., în sumă de câte 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2019.

GGC - GV