Inadmissibility of annulment appeal for fraud in foreign evidence lacking statutory procedural ground

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 42 din data de 25 mai 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 431 alin. (1) din C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., ns.la data de 28 mai 1943, deţinut în Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva Sentinţei penale nr. 33 CC/24 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

S-a dispus ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 627 RON să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Prahova.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat contestatorul la plata sumei de 100, RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 33 CC/24 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

În baza art. 150 şi urm. din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, a fost recunoscută Sentinţa nr. 6 Hv 95/12p din 4.03.2013 pronunţată de Tribunalul Gaz - Austria, definitivă la data de 19 februarie 2014, privind condamnarea numitului A., în prezent aflat în Penitenciarul Stein - Austria, la detenţiunea pe viaţă, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- tentativă de omor prev. de art. 15, 75 din C. pen. austriac, în calitate de instigator în sensul disp. art. 12 teza a II-a din C. pen. austriac, cu corespondent în art. 32,33, art. 47 rap. la art. 188 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 43 alin. (5), din C. pen. român;

- tâlhărie gravă prev. de art. 142 alin. (1), art. 143 teza a II-a din C. pen. austriac în calitate de instigator în sensul disp. art. 12 teza a II-a din C. pen. austriac, cu corespondent în art. 47 rap. art. 233 şi 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., cu aplicarea art. 43 alin. (5) din C. pen. român.

În baza art. 154 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013, a fost adaptată pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată prin sentinţa susmenţionată, la sancţiunea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, respectiv la pedeapsa de 30 ani închisoare.

S-a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 30 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada detenţiei preventive de la 25 martie 2012 la 4 martie 2013 şi de la această dată la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de 30 ani închisoare, conform C. proc. pen. român, pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor prev. de art. 15,75 din C. pen. austriac, în calitate de instigator în sensul disp. art. 12 teza a II-a din C. pen. austriac; cu corespondent în art. 32,33, art. 47 rap. la art. 188 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 43 alin. (5), din C. pen. român şi tâlhărie gravă prev. de art. 141 alin. (1), art. 143 teza a II-a din C. pen. austriac în calitate de instigator în sensul disp. art. 12 teza a II-a din C. pen. austriac; cu corespondent în art. 47 rap. art. 233 şi 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., cu aplicarea art. 43 alin. (5) din C. pen. român.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut că prin adresa din 7 august 2014 Ministerul Justiţiei - Direcţia de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru a dispune conform art. 10 şi art. 153 din Legea nr. 302/2004 asupra cererii de transfer a persoanei condamnate A. pentru executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată de autorităţile din Austria, într-un penitenciar din România.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin adresa nr. x/2014 a sesizat Curtea de Apel Ploieşti pentru a decide asupra cererii, după verificarea în prealabil a condiţiilor stabilite de art. 153 din legea specială.

Curtea a constatat că prin Sentinţa penală nr. 6 Hv 95/12p din 4.03.2013 pronunţată de Tribunalul Gaz - Austria, definitivă la data de 19 februarie 2014,cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie gravă şi tentativă de omor prev. de art. 142 alin. (1), art. 143 teza a II-a din C. pen. austriac, în calitate de instigator prev. de art. 12 teza a II-a, respectiv prev. de art. 15, 75 din C. pen. austriac, în calitate de instigator în sensul art. 12 teza a II-a din acelaşi cod.

Din certificatul transmis de autorităţile judiciare din Austria conform Deciziei Cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene rezultă că, s-a reţinut, în fapt, în sarcina numitului A. că:

"1. Împreună cu B., C. şi D. la 25 martie 2012 în colaborare voită şi conştientă în calitate de complici nemijlociţi, cu violenţă împotriva unei persoane şi folosind o armă - par pentru marcarea marginii drumului pe timp de iarnă cu o lungime de cel puţin 150 cm, cu diametrul de 5 cm şi o greutate de cca. 1,3 kg, au sustras de la august E. bunuri mobile străine cu intenţia ca prin însuşirea acestora să se îmbogăţească pe nedrept, prin aceea că l-au doborât pe august E., care mergea pe bicicletă pe un drum de bicicletă, i-au pulverizat în faţă un lichid necunoscut, aplicând-i mai multe lovituri cu piciorul şi cu pumnul, apoi l-au târât într-un hăţiş unde i-au aplicat lovituri puternice cu piciorul la nivelul capului şi a trunchiului, lovindu-l cu parul pentru marcarea marginii drumului, i-au scotocit buzunarele jachetei şi a pantalonilor luându-i portmoneul cu suma de 120 euro, precum şi caseta de bijuterii pe care o avea pe bicicletă, au sustras numeroase obiecte de valoare, ca inele, lănţişoare, brăţări, broşe şi ceasuri într-o sumă totală de cca. 8000 euro - iar în final C. l-a întors pe august E. cu faţa în jos, l-a apucat de cap şi ţinându-i mâna peste nas şi gură, l-a apăsat cu faţa în pământ, până când august E. şi-a pierdut cunoştinţa, în urma cărora august E., în urma acestor fapte a suferit vătămări corporale grave care i-au pus viaţa în pericol (art. 84 alin. (1) din C. pen. austriac), anume o serie de fracturi de costale bilaterale, fracturi ale apofizelor transverse ale mai multor vertebre lombare, o hemoragie a ficatului, o ruptură a lojei renale stângi, precum şi un traumatism cranian.

2. B.,C. şi D. au încercat să-l omoare cu premeditare pe august E. prin acţiunile descrise la punctul 1.

3. A. în zilele dinainte de 25 martie 2012 i-a determinat pe inculpaţii B., C. şi D. la realizarea faptelor penale descrise la punctul 1 şi 2 prin aceea că a ales victima, s-a familiarizat cu obişnuitele sale, a elaborat planul faptei, a împărţit sarcinile la realizarea faptei inculpaţilor, înaintea faptei a construit împreună cu D. la locul faptei un perete de vizibilitate din crengi şi alte obiecte pentru a putea ascunde după acest perete cadavrul victimei şi, a dirijat complicii în ziua faptei către victimă".

Conform adresei Ministerului Justiţiei, Austria este parte a Convenţiei de Strasbourg din 1983 privind transferarea persoanei condamnate şi a Protocolului adiţional din 1997 şi a transpus Decizia Cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate prev. de art. 153 din Legea nr. 302/2004 republicată şi modificată, din verificările efectuate de procuror, Curtea a constatat că persoana condamnată A. este cetăţean român; nu este condamnat ori urmărit penal pentru aceleaşi fapte pentru care s-a dispus condamnarea de către autorităţile judiciare din Austria şi nici pentru alte infracţiuni; nu există niciun motiv de nerecunoaştere ori neexecutare prev. de art. 151 din legea specială, iar în prezent, se află în executarea detenţiunii pe viaţă în Penitenciarul Stein din Austria.

Totodată, autorităţile judiciare din Austria au transmis şi acordul persoanei condamnate privind transferul executării pedepsei într-un penitenciar din România.

În ceea ce priveşte pedeapsa la care a fost condamnat numitul A., Curtea a constatat că pentru aceleaşi infracţiuni reţinute în hotărârea de condamnare de către autorităţile judiciare din Austria, legea penală română nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Persoana transferabilă A. a fost condamnat în statul austriac pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tentativă de omor, întrucât la data de 25 martie 2013, B., C. şi D., în colaborare conştientă, cu ajutorul unor arme (par de aproximativ 1,5 m, diametru de 5 cm şi 1,3 Kg) şi prin folosirea violenţei l-au lovit pe august E., ce se deplasa pe bicicletă, i-au pulverizat spray paralizant şi l-au târât într-un hăţiş, unde i-au mai aplicat lovituri puternice cu piciorul şi parul în cap trunchi, după care i-au sustras portmoneul şi mai multe bijuterii în valoare totală de 8000 euro. În urma acestor lovituri şi agresiuni persoana vătămată a suferit vătămări corporale care i-au pus viaţa în pericol (conform art. 84 alin. (1) din C. pen. austriac) respectiv, fracturi costale, vertebre lombare, hemoragie a ficatului, ruptură a lojei renale stângi şi traumatism cranian.

S-a reţinut că cei trei autori au încercat să-l omoare cu premeditare pe august E..

În sarcina numitului A. s-a reţinut că, anterior datei de 25 martie 2012 i-a determinat pe cei trei autori la realizarea faptelor descrise prin aceea că, a ales victima, s-a familiarizat cu obişnuinţele acesteia, a elaborat planul faptei, a împărţit sarcinile şi, înaintea faptei a construit împreună cu D., la locul faptei un perete de vizibilitate din crengi şi alte obiecte pentru a putea ascunde cadavrul victimei şi a dirijat complicii în ziua faptei.

Conform legislaţiei naţionale, aceste fapte penale constituie infracţiunea de instigare la tentativă de omor calificat, prev. de art. 32, 33, 47 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., (cu premeditare şi pentru a înlesni ori a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni), respectiv tâlhărie calificată prev. de art. 47 rap. la art. 233 - 234 lit. a) şi d) din C. pen. (prin folosirea unei arme ori substanţe paralizante, respectiv în timpul nopţii).

Instanţa de judecată a observat că în procesul de individualizare al pedepsei, autorităţile judiciare din Austria s-au orientat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, astfel că nu se poate analiza acest aspect în procedura recunoaşterii şi transferării persoanei condamnate, urmând a se da eficienţă, însă, dispoziţiilor legale naţionale, întrucât art. 154 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) din Legea 302/2004 rep. şi modificată, prevede că instanţa de judecată adaptează prin sentinţă pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau a regimului, cu pedepsele reglementate de legea română.

Infracţiunea consumată de omor calificat se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi, iar tentativa se pedepseşte.

Potrivit art. 33 alin. (2) din C. pen., tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta către aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani.

Infracţiunea de tâlhărie calificată se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Având în vedere că autorităţile judiciare din statul de condamnare (Austria) s-a orientat la aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, Curtea a apreciat că sunt incidente disp. art. 33 alin. (2) teza a II-a din C. pen.

În legătură cu pedepsirea instigatorului, calitate în care a fost condamnat A., disp. art. 47 rap. la art. 49 din C. pen. prevede că aceasta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

O altă constatare a Curţii (relevată şi în cuprinsul Sentinţei penale de condamnare a Tribunalului din Graz), este aceea că, potrivit fişei de cazier judiciar, numitul A. a suferit numeroase condamnări anterioare la pedeapsa închisorii, aflându-se în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 41 şi 43 alin. (5) din C. pen., dar de care statul de condamnare nu a ţinut seama, cu motivarea că s-a orientat către pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar starea de recidivă nu mai poate atrage vreo agravare a pedepsei.

În concluzie, persoanei condamnate A. îi sunt aplicabile disp. art. 43 alin. (5) din C. pen., deoarece legea română nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru infracţiunile susmenţionate, ceea ce conduce la o pedeapsă maximă de 30 ani închisoare pentru infracţiunea reţinută de autorităţile judiciare din Austria.

Întrucât, infracţiunile comise de condamnatul A. au avut loc anterior intrării în vigoare a noului C. pen. (1 februarie 2014), Curtea a analizat şi principiul aplicării legii penale mai favorabile şi va constata că şi potrivit C. pen. anterior, persoana condamnată ajunge în concret la aceeaşi pedeapsă maximă de 30 ani închisoare.

Astfel, infracţiunile comise de persoana condamnată au corespondent în disp. art. 25 rap. la art. 20, 21 alin. (2) teza a II-a şi art. 174, 175 lit. a), 176 lit. d) din C. pen. anterior, sancţionată cu o pedeapsă de la 20 la 25 ani închisoare (art. 21 alin. (2), iar prin aplicarea disp. art. 37 lit. b) şi art. 39 alin. (4) din C. pen. anterior se poate aplica un spor de până la 10 ani închisoare, ceea ce înseamnă o pedeapsă de 35 ani închisoare.

Prin limitarea pedepsei închisorii prev. de art. 53 pct. 1 lit. b) din C. pen. anterior, persoanei condamnate nu i se poate aplica decât o pedeapsă maximă de 30 ani închisoare. În acest fel nu se poate afirma că legea veche este mai favorabilă, deoarece se ajunge, în concret, tot la pedeapsa maximă de 30 ani închisoare.

Având în vedere această pedeapsă maximă ce i se poate aplica condamnatului prin adaptarea pedepsei, conform art. 154 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) din Legea 302/2004 rep. şi modificată, iar autorităţile judiciare ale statului emitent i-au aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, Curtea a făcut demersuri pentru a obţine punctul de vedere al autorităţii judiciare din Austria, în sensul dacă, în aceste condiţii, îşi mai menţin cererea de transfer.

Prin adresa nr. x/03 octombrie 2014 a Ministerul Justiţiei - Direcţia de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară s-a transmis instanţei de judecată răspunsul primit de la autoritatea judiciară din Austria în care se precizează că "nu-şi retrage, pentru moment, certificatul cu privire la preluarea executării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă aplicată cetăţeanului A.". Totodată s-a mai menţionat că Ministerul Federal al Justiţiei rămâne rezervat cu privire la luarea unei decizi de transfer, întrucât această decizie depinde de durata pedepsei adaptate în România şi de dispoziţiile legale române cu privire la liberarea condiţionată pentru faptele comise.

A reieşit din această adresă că procedura de transfer poate continua, iar în ceea ce priveşte instituţia liberării condiţionate prevăzută de legislaţia naţională, Curtea a învederat pe această cale autorităţilor judiciare ale statului emitent că, potrivit art. 100 şi urm. din C. pen., liberarea condiţionată se poate dispune de instanţa de judecată, în cazul pedepsei de peste 20 ani închisoare, după executarea unei fracţii de cel puţin trei pătrimi (3/4) şi îndeplinirea celorlalte condiţii, iar dacă condamnatul are vârsta de peste 60 ani, după executare unei fracţii de cel puţin două treimi (2/3) şi îndeplinirea celorlalte condiţii.

La data de 26 februarie 2020 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de către condamnatul A. prin care acesta susţine că soluţionarea cauzei încalcă drepturile omului, autorităţile austriece producând falsuri prin prezentarea certificatului autorităţilor române.

Verificând actele şi lucrările cauzei prin raportare la condiţiile de admisibilitate în principiu reglementate de lege pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare, Curtea a reţinut în esenţă că, potrivit art. 431 din C. proc. pen.:

"Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.

Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."

Potrivit art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

- când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

- când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

- când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

- când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

- când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

- când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

- când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

- când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibila;

- când împotriva unei persoane s-au pronunţat doua hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 431 cu cele ale art. 426, art. 427 şi art. 428 din C. proc. pen. rezultă ca admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca cererea de contestaţie în anulare să cuprindă cazurile de contestaţie şi motivele aduse în sprijinul acestora (art. 427 alin. (2) art. 431 din C. proc. pen.).

În cauză, contestatorul nu a arătat care este cazul de contestaţie pe care înţelege să îl invoce, motivele prezentate în cuprinsul cererii făcând imposibilă încadrarea contestaţiei în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

De altfel, fiind o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţată în primă instanţă, nu ar putea fi incidente decât cazurile prevăzute de art. 426 lit. e) din C. proc. pen. - când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal şi art. 426 lit. i) din C. proc. pen. - când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, toate celelalte cazuri vizând judecarea cauzei în apel.

Or, invocarea împrejurării că autorităţile austriece au produs falsuri în înscrisurile comunicate autorităţilor române nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, motiv pentru care Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 33 CC/24 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

II. Împotriva Sentinţei penale sus-menţionate a formulat apel contestatorul A., reiterând criticile invocate în cererea iniţială.

Examinând apelul declarat de contestatorul A. prin prisma textelor legale incidente şi a motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate de apelant contestator şi din oficiu, Înalta Curte constată că, aşa după cum şi prima instanţă a reţinut, contestatorul nu a arătat care este cazul de contestaţie pe care înţelege să îl invoce, motivele prezentate în cuprinsul cererii făcând imposibilă încadrarea contestaţiei în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţiile procedurale reglementate expres în art. 426 - art. 432 din C. proc. pen., care sunt mult mai stricte decât în cazul căilor ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor etc.), tocmai în considerarea caracterului acestei instituţii juridice, determinat de faptul că, prin formularea contestaţiei în anulare, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă care îşi produce deja efectele.

După admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, dezbaterea contestaţiei în anulare nu se poate cantona decât la cazurile de contestaţie care au fost invocate în cererea iniţială şi care au trecut prin filtrul admisibilităţii în principiu.

Contestatorul A. nu a indicat niciunul dintre cazurile prev. de art. 426 din C. proc. pen. pe care şi-a întemeiat contestaţia în anulare, iar motivele invocate, respectiv că autorităţile austriece au produs falsuri în înscrisurile comunicate autorităţilor române nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

În atare situaţie, în deplin acord cu motivarea instanţei de fond,Înalta Curte reţine că motivul invocat excede dispoziţiei cazurilor de contestaţie în anulare prevăzute strict şi limitativ de art. 426 din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. împotriva Sentinţei penale nr. 42 din data de 25 mai 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A., împotriva Sentinţei penale nr. 42, din data de 25 mai 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă apelantul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 octombrie 2020.

GGG - CL