Tax evasion conviction for unrecorded corporate revenues: limits of cassation review on factual re-evaluation and active subject status of unauthorized individuals under Law 241/2005

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 7 din data de 13 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Buzău, s-au hotărât următoarele:

1) În baza de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. cetăţenie română, căsătorit, studii superioare, inginer, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în perioada 2006 - 2011.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 81 C. pen. (1969) cu referire la art. 82 C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate pe durată de 4 ani ce constituie termen de încercare pentru inculpat.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu rea-credinţă, sau săvârşirii unei noi infracţiuni, în termenul de încercare, situaţii în care instanţa va revoca suspendarea şi va dispune executarea pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a) b şi c C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

2) În baza de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. cetăţenie română, căsătorită, studii superioare, referent la SC C. SRL, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în perioada 2006 - 2011.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 81 C. pen. (1969) cu referire la art. 82 C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate pe durată de 4 ani ce constituie termen de încercare pentru inculpată.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, cu rea-credinţă, sau săvârşirii unei noi infracţiuni, în termenul de încercare, situaţii în care instanţa va revoca suspendarea şi va dispune executarea pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) (teza a II-a) b) şi c) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 998, 1003 C. civ. (1864), au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească părţii civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău suma de 103.465 RON (91.161 RON TVA + 12.304 RON impozit pe profit) la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii, ce se vor calcula în conformitate cu legislaţia fiscală până la data achitării efective a debitului, cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, au fost decăzuţi inculpaţii din dreptul de a fi administratori de societăţi comerciale.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie a dispozitivului sentinţei se va comunica, la data rămânerii definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au formulat apel inculpaţii B. şi A.

Prin Decizia penală nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2016, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 71 din 13 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Buzău.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri inculpaţii B. şi A. au formulat recurs în casaţie.

În motivarea cererii de recurs în casaţie formulată în scris, precum şi oral, cu ocazia dezbaterilor, recurenţii - inculpaţi au susţinut prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esenţă, că au fost condamnaţi pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că o parte a actelor materiale reţinute în sarcina acestora prin actul de sesizare, respectiv cele menţionate în Anexa 1 B a raportului de expertiză din data de 5 iunie 2018, nu au fost săvârşite de ambii inculpaţi în calitate de asociaţi ai SC D. SRL, ci numai de către recurentul - inculpat A. în calitate de persoană fizică neautorizată, context, în care acestea nu sunt prevăzute de legea penală, lipsind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Sub acest aspect, s-a arătat că persoana fizică neautorizată nu poate fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală, aceasta nefiind obligată, în opinia apărării, să întocmească şi să deţină documente şi nici să evidenţieze operaţiunile comerciale pe care de face sau veniturile pe care le realizează.

De asemenea, făcând trimitere la probatoriul administrat, s-a menţionat că, actele de comerţ desfăşurate de recurentul - inculpat A. sunt de natură a încălca dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, condiţie în care, în cauză, se poate vorbi de săvârşirea cel mult a unei contravenţii, şi nu a unei infracţiuni.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a deciziei penale atacate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea recurenţilor - inculpaţi sub aspectul săvârşirii faptelor menţionate în anexa 1 B a raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin încheierea pronunţată la data de 11 iunie 2020, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, şi a dispus trimiterea cauzei Completului C6 în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurenţi.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Astfel, în speţă, se constată că inculpaţii B. şi A. au fost condamnaţi de către instanţa de apel pentru aceea că, în calitate de reprezentanţi ai SC D. SRL, în perioada 2006 - 2011 nu au înregistrat în contabilitate o parte din veniturile obţinute din executarea a 13 construcţii de lemn, având drept consecinţă sustragerea de la plata unor obligaţii fiscale de către stat în valoare totală de 103.465 RON (19.161 RON TVA şi 12.304 RON impozit pe profit), fapte ce întrunesc, în drept, elementele constitutive ale câte unei infracţiuni de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casaţie promovat, recurenţii -inculpaţi B. şi A. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că au fost condamnaţi pentru fapte care nu se încadrează în tiparul normei de incriminare, întrucât activitatea infracţională desfăşurată se rezumă numai la actele materiale comise în legătură cu derularea contractelor cu partenerii comerciali enumeraţi la Anexa 1 A din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză, cele menţionate în Anexa 1 B a aceluiaşi raport fiind săvârşite numai de către recurentul - inculpat A., în calitate de persoană fizică neautorizată.

Or, se observă că prin susţinerile formulate, recurenţii-inculpaţi tind, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

De altfel, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte observă că, între starea de fapt reţinută de către instanţa de apel pe baza probatoriului administrat în cauză şi descrierea faptei în norma de incriminare există corespondenţă, activitatea infracţională a celor doi inculpaţi vizând toate cele 13 contracte derulate cu partenerii comerciali enumeraţi atât în Anexa 1 A, cât şi în Anexa 1B din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză, aşa încât nu pot fi primite afirmaţiile recurenţilor sub acest aspect.

Aşadar, nefiind prezentate chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurenţii inculpaţi au indicat doar în mod formal acest caz de casare, prin prisma căruia nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar cu consecinţa stabilirii unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea acestora pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, astfel cum au solicitat, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, celei de apel.

Faţă de aceste considerente, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocate de recurenţi, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe recurenţi la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 160 RON, rămânând în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.

Procesat de GGC - LM