Inadmissibility of appeal against final decision rejecting annulment petition due to statute of limitations in guilty plea case

Asupra apelului de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 619/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 9 ianuarie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost înregistrată, sub nr. x/2019, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2019.

În argumentarea cererii, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., contestatorul a susţinut că pentru 2 dintre cele 5 infracţiuni reţinute în acordul de recunoaştere a vinovăţiei admis prin sentinţa penală nr. 212 din 8 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia contestată, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, motiv pentru care instanţa de apel, sesizată, de altfel, asupra acestui aspect, trebuia să constate incidenţa cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., raportat la cele două fapte.

În acest sens, contestatorul a arătat că, în cazul infracţiunii de manipulare a pieţei de capital, prev. de art. 279 lit. b) raportat la art. 248 şi art. 244 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă săvârşită la data de 20 aprilie 2012, descrisă la pct. II.1. e din Acord), termenul de prescripţie specială a răspunderii penale prev. de art. 124 raportată la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 (aplicabile în cauză) s-a împlinit la data de 20 octombrie 2019, în cursul judecării cauzei în apel.

A mai arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului sau bunurilor societăţii, prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., corelativă persoanei vătămate SC B. SA (descrisă la pct. II.1. b din Acord), în condiţiile în care, în realitate, aceasta a fost comisă la data de 12 septembrie 2011, iar nu la data de 5 iulie 2012, astfel cum eronat s-a reţinut în hotărârea instanţei de apel şi în acordul de recunoaştere a vinovăţiei, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit la data de 12 martie 2019.

În consecinţă, susţinând că instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra chestiunii anterior menţionate, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a Sentinţei penale nr. 212 din 8 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, iar în rejudecare, pe fond, să se constate împlinit termenul de prescripţie special al răspunderii penale pentru cele două infracţiuni, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt.

Contestaţia în anulare astfel formulată a fost admisă, în principiu, prin încheierea din data de 12 martie 2020.

La termenul din 2 iulie 2020, Curtea a procedat la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 432 C. proc. pen., iar prin Decizia penală nr. 619/A din aceeaşi dată a respins calea extraordinară de atac, ca nefondată.

În acest sens, a reţinut că, în condiţiile în care chestiunea împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale a contestatorului pentru infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului sau bunurilor societăţii a fost dezbătută în cuprinsul hotărârii instanţei de apel, ea nu mai poate fi reanalizată pe calea contestaţiei în anulare întrucât prin Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că:

"instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal".

Referitor la chestiunea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale a contestatorului cu privire la infracţiunea de manipulare a pieţei de capital, Curtea a reţinut că, la stabilirea încadrării juridice a faptei, procurorul a avut în vedere modificările aduse Legii nr. 297/2004 prin O.U.G. nr. 32/2012, în urma cărora art. 279 prevede că:

"săvârşirea cu intenţie a faptelor prevăzute la art. 237 alin. (3) şi art. 245 - 248 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă".

Raportat la pedeapsa maximă prevăzută de O.U.G. nr. 32/2012 pentru infracţiunea de referinţă, respectiv 5 ani închisoare, şi data săvârşirii faptei - 20 aprilie 2012, Curtea a reţinut că în cauză nu a intervenit prescripţia răspunderii penale a contestatorului pentru infracţiunea de manipulare a pieţei de capital, notând că termenul acesteia, calculat conform art. 186 alin. (1) C. pen., urmează a se împlini la data de 19 aprilie 2022.

Sub acelaşi aspect, a notat că, la momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, contestatorul A. a acceptat, în sens larg, încadrarea juridică a faptelor imputate, respectiv, toate circumstanţele sau stările de agravare sau de atenuare a răspunderii penale şi legea penală aplicabilă, astfel cum au fost reţinute de către procuror, astfel încât pe calea contestaţiei în anulare nu poate invoca o altă lege mai favorabilă în ceea ce priveşte instituţia prescripţiei răspunderii penale.

Această consecinţă este impusă şi de limitele art. 479 C. proc. pen., care reglementează obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, stabilind că acesta presupune recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice dată acesteia şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei.

Or, aplicarea, în actualul stadiu procesual, a unei alte legi, chiar mai favorabilă contestatorului, presupune reţinerea altei încadrări juridice a faptelor, ceea ce ar însemna, implicit, modificarea obiectului acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

*

Împotriva acestei decizii, la data de 10 iulie 2020, a formulat apel contestatorul A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 14 august 2020, sub nr. x/2020.

La termenul fixat în cauză, 2 octombrie 2020, reprezentatul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac ce formează obiectul cauzei, concluziile apărării şi ale procurorului asupra acestui aspect fiind detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri.

Examinând cauza, cu prioritate, din perspectiva admisibilităţii căii de atac formulate, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea apelului declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 619/A din data de 2 iulie 2020, prin care, în procedura prevăzută de art. 432 C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de aceeaşi parte împotriva Deciziei penale nr. 1433/A din 29 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Hotărârea apelată este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată în condiţiile art. 432 alin. (4) raportat la art. 408 şi următoarele C. proc. pen., având în vedere următoarele argumente:

Dispoziţiile art. 432 C. proc. pen., care reglementează etapa distinctă a judecării pe fond a contestaţiei în anulare, după admiterea ei în principiu, prevăd, în alin. (4), posibilitatea atacării cu apel numai a sentinţelor pronunţate în cadrul acestei proceduri.

Or, din interpretarea art. 432 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. rezultă că, în procedura de judecare a contestaţiei în anulare, instanţa se pronunţă prin sentinţă numai în cazul admiterii căii extraordinare de atac formulate împotriva unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive în primă instanţă, în condiţiile prevăzute de art. 551 C. proc. pen.

Per a contrario, în toate celelalte ipoteze prevăzute de art. 432 C. proc. pen., indiferent de motivul invocat în contestaţie şi de soluţia dispusă pe fondul căii extraordinare de atac, instanţa de contestaţie se pronunţă prin decizie.

În consecinţă, în cazul respingerii, ca neîntemeiată, a contestaţiei în anulare împotriva unei decizii în apel, instanţa se pronunţă întotdeauna prin decizie, hotărâre care este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată cu o cale ordinară de atac, în condiţiile art. 432 alin. (4) raportat la art. 408 şi următoarele C. proc. pen.

Această modalitate de interpretare a dispoziţiilor legale precitate este confirmată de practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia i se circumscriu şi cele două decizii de speţă depuse la dosarul cauzei de către apărătorul ales al apelantului contestator.

Pentru argumentele prezentate, constatând că în speţă contestatorul A. a formulat apel împotriva unei hotărâri penale definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi ordinare de atac, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., îl va respinge, ca inadmisibil, dispunând, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea părţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 619/A din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM