Claim of illegal double application of post-execution and post-condemnation recidivism sentencing rules

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

a. Prin Sentinţa penală nr. 101 din data de 16 iulie 2019 pronunţată de Judecătoria Sinaia, secţia penală s-au hotărât următoarele:

În temeiul disp. art. 386 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de tăinuire prev. de art. 270 C. pen., în infracţiunea de tăinuire prev. de art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

S-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, modificată, în parte, prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 207 alin. (1), (2) şi 3 C. pen.

În baza art. 96 alin. (4) C. pen. s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, urmând ca, în baza art. 43 alin. (1) C. pen., acesta să execute pedeapsa rezultată de 4 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a alege, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei sau considerarea acesteia ca executată.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor anterior menţionate, pe durata executării pedepsei.

S-a luat act că persoana vătămată SC B. SRL nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi că bunurile aparţinând părţilor civile C. şi SC D. SRL, care au fost achiziţionate de inculpatul A., au fost restituite de acesta la poliţie, în cursul urmăririi penale.

S-a constatat că inculpatul a fost cercetat şi judecat în stare de libertate.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul împrejurărilor de interes pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, în esenţă, că, în cursul lunii februarie 2017, inculpatul A. a cumpărat de la inculpatul E. toate bunurile sustrase anterior de către acesta din imobilul aparţinând SC D. SRL şi din locuinţa de serviciu a persoanei vătămate C., respectiv, două laptopuri marca x, un pix marca x, original, în cutie, un ceas de damă marca x şi un ceas de damă marca x - ambele în cutia originală, două verighete din aur alb, ochelari de vedere F. şi un inel de damă din aur alb, cunoscând provenienţa acestora, faptă care întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de tăinuire prev. de art. 270 C. pen.

Notând, însă, că infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă în cursul termenului de supraveghere pe durata căruia s-a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată anterior inculpatului prin sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, modificată, în parte, prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei imputate acestuia, reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 41 alin. (1) C. pen.

În contextul acestei încadrări juridice dată faptei, constatând dovedită existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, reţinând, în cuprinsul sentinţei, că la individualizarea pedepsei aplicate a avut în vedere "criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., cât şi dispoziţiile legale anterior menţionate, cu majorarea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate (potrivit art. 43 alin. (5) C. pen.), respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii de tăinuire, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, faptul ca inculpatul este recidivist, că acesta a suferit o condamnare anterioară pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, fără ca aceasta să ducă la corijarea conduitei sale."

Notând şi starea de recidivă postcondamnatorie în care a fost săvârşită fapta, instanţa a dispus, în temeiul art. 96 alin. (4) C. pen., revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, în temeiul art. 43 alin. (1) C. pen., adiţionarea acesteia la pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultată de 4 ani şi 6 luni de închisoare, în regim de detenţie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

b. Prin Decizia penală nr. 57 din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 101 din 16 iulie 2019 pronunţată de Judecătoria Sinaia, dispunându-se obligarea recurentului la plata de cheltuieli judiciare către stat în sumă de 400 RON.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a notat, în esenţă, că dovezile dosarului se constituie în probe certe de vinovăţie a inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tăinuire prev. art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi că pedeapsa aplicată acestuia în primă instanţă a fost corect individualizată.

Împotriva deciziei penale nr. 57 din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În motivarea căii de atac, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 27 aprilie 2020, sub nr. x/2017.

Prin Referatul din 27 aprilie 2020, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 12 iunie 2020. Totodată, în temeiul art. 64 alin. (5) din Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a constatat suspendată de drept judecata cauzei pe durata stării de urgenţă.

Ulterior, în condiţiile încetării stării de urgenţă la data de 15 mai 2020, prin rezoluţia din 29 mai 2020, judecătorul de filtru a dispus menţinerea termenului din 12 iunie 2020 pentru verificarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie conform art. 440 C. proc. pen.

Prin încheierea din 12 iunie 2020, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., iar pe cele prev. de art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., numai în limitele criticilor vizând aplicarea simultană atât a prevederilor art. 43 alin. (1), cât şi a art. 43 alin. (5) C. pen., invocate în sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menţionate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

În acest context, redând în continuare critica în raport de care s-a dispus soluţia parţială de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că aceasta vizează pretinsa reţinere şi aplicare simultană, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicate recurentului, atât a prevederilor art. 43 alin. (1), cât şi a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C. pen.

În concret, recurentul susţine că, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată în primă instanţă, menţinută în apel, s-a reţinut că ar fi comis fapta dedusă judecăţii atât în stare de recidivă postexecutorie, sens în care instanţa de fond a făcut aplicarea art. 43 alin. (5) C. pen., majorând astfel limitele speciale ale pedepsei cu jumătate (între 1 an şi 6 luni închisoare şi 7 ani şi 6 luni închisoare), cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie, sens în care a făcut aplicarea art. 43 alin. (1) C. pen., coroborat cu art. 96 alin. (4) C. pen.

Or, prin menţinerea soluţiei dată de prima instanţă, care a aplicat atât prevederile legale referitoare la starea de recidivă postexecutorie (neincidentă în cauză), cât şi cele vizând recidiva postcondamnatorie (aplicabilă în cauză), instanţa de control judiciar a agravat, de fapt, situaţia juridică a inculpatului, recidiva postexecutorie fiind calificată drept o stare de agravare a pedepsei.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casaţie pe fond, 24 iulie 2020, Înalta Curte a primit concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale procurorului asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

*

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul-inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanţial relevante pentru tratamentul sancţionator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator.

În aceste coordonate, evaluând critica inculpatului A. în raport de care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 101 din 16 iulie 2019 pronunţată de Judecătoria Sinaia, menţinută prin decizia ce face obiectul prezentului recurs în casaţie, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prev. de art. 270 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., instanţa reţinând că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postcondamnatorie, respectiv, în cursul termenului de supraveghere pe durata căruia s-a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, modificată, în parte, şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Se impune a se preciza că indicarea, atât în considerentele, cât şi în dispozitivul hotărârii de condamnare, a datei de 19 octombrie 2017, ca dată a pronunţării deciziei anterior menţionate, este, în mod evident, rezultatul unei erori materiale, în condiţiile în care din menţiunile efectuate de Biroul Executări Penale al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (existente la dosar Judecătoria Sinaia), rezultă că Sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1540 din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Urmare reţinerii stării de recidivă postcondamnatorie, în temeiul art. 96 alin. (4) C. pen., instanţa a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa anterior menţionată, iar, în temeiul art. 43 alin. (1) C. pen., adiţionarea acesteia la pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultată de 4 ani şi 6 luni de închisoare, în regim de detenţie.

Recurentul inculpat A. susţine că această pedeapsă se află în afara limitelor legale întrucât cuantumul ei este rezultatul aplicării simultane atât a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C. pen., potrivit cărora, în cazul săvârşirii infracţiunii în stare de recidivă postexecutorie, limitele speciale ale pedepsei prevăzută de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, cât şi a dispoziţiilor art. 43 alin. (1) C. pen., potrivit cărora pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

Altfel spus, recurentul susţine că, deşi instanţa de fond a reţinut săvârşirea infracţiunii de tăinuire în stare de recidivă postcondamnatorie, a aplicat o pedeapsă în limitele prevăzute de lege pentru comiterea faptei în stare de recidivă postexecutorie, în condiţiile art. 43 alin. (5) C. pen., după care a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) C. pen., incidente în cazul recidivei postcondamnatorii.

Argumentele invocate în acest sens se grefează, pe de o parte, pe menţiunea singulară existentă în considerentele hotărârii de condamnare, privind luarea în considerare, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a "dispoziţiilor legale anterior menţionate, cu majorarea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate (potrivit art. 43 alin. (5) C. pen.)". Pe de altă parte, ele se întemeiază pe supoziţia recurentului că instanţa de fond a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege, dovedită, în opinia apărării, prin stabilirea acesteia la nivelul pedepsei egale cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de tăinuire, majorat conform art. 43 alin. (5) C. pen.

Susţinerile recurentului inculpat A. sunt lipsite de suport factual, întrucât din cuprinsul hotărârii de condamnare, menţinută prin decizia atacată în prezenta procedură, rezultă cu claritate faptul că instanţa a reţinut că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de tăinuire în stare de recidivă postcondamnatorie, sens în care, pe de o parte, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei prin reţinerea disp. art. 41 alin. (1) C. pen., iar pe de altă parte, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) raportat la art. 96 alin. (4) C. pen.

În acest context, este evident că invocarea izolată a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C. pen. în considerentele hotărârii de condamnare constituie o simplă eroare materială, fără efect în planul individualizării legale a pedepsei aplicate recurentului.

În acest sens, se impune a se constata că din cuprinsul hotărârii de condamnare nu rezultă vreun element care să susţină ideea avansată de recurent, în sensul că instanţa de fond s-ar fi orientat spre limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită de acesta. Dimpotrivă, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii de tăinuire, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, dar şi împrejurarea că inculpatul este recidivist, acesta suferind o condamnare anterioară pentru comiterea infracţiunii de şantaj, fără ca aceasta să conducă la corijarea conduitei sale.

Ca urmare, pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare (căreia i-a fost adiţionată, în condiţiile art. 43 alin. (1) C. pen., pedeapsa anterioară de 3 ani închisoare) stabilită în sarcina recurentului este rezultatul aplicării acesteia în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea prev. de 270 C. pen. (cuprinse între 1-5 ani închisoare), în condiţiile reţinerii cauzei de agravare a recidivei, iar nu rezultatul aplicării unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege pentru aceeaşi infracţiune, majorat conform art. 43 alin. (5) C. pen.

În consecinţă, susţinerile recurentului inculpat A. privind aplicarea simultană atât a prevederilor art. 43 alin. (1), cât şi a art. 43 alin. (5) C. pen. sunt, în mod evident, neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 57 din data de 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 57 din data de 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iulie 2020.

Procesat de GGC - LM