Extraordinary appeal dismissed; criminal cessation upheld in municipal land transfer abuse-of-office case

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 290 din data de 7 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) C. pen., formulată de inculpaţii A., B. şi C.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 18 C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constatând intervenită prescripţia răspunderii penale.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău şi, în consecinţă au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B. şi C., la plata către aceasta a sumei de 5.352.864 RON, cu dobânda legală la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 33 ha., situat pe raza municipiului Buzău, care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către Agenţia Domeniilor Statului şi, în consecinţă, au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B. şi C., la plata către aceasta a sumei de 531.062 RON, la care s-a adăugat dobânda legală pe timp de un an, calculată la nivelul anului 2001, reprezentând diferenţa dintre contravaloarea terenului în suprafaţă de 33 ha care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău şi contravaloarea, la nivelul anului 2001, a terenului situat pe raza municipiului Buzău, în tarlalele 24 şi 25, identificat în Procesul-verbal nr. x din 29 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău, în baza Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă asupra bunurilor mobile şi imobile, proprietatea inculpaţilor A., B. şi C., instituită prin Ordonanţa nr. 68/P/2009 din 4 aprilie 2014 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.

S-a dispus anularea Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001, emis de O.C.A.O.T.A Buzău.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpata B. a fost obligată la plata sumei de 3.000 RON, din care suma de 2.000 RON reprezintă cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea urmăririi penale; inculpatul C. la plata sumei de 2.000 RON, din care suma de 1.000 RON reprezintă cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea urmăririi penale şi inculpatul A. la plata sumei de 6.000 RON, din care suma de 5.000 RON reprezintă cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea urmăririi penale.

Împotriva Sentinţei penale nr. 290 din 7 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii A., B., C. şi partea civilă Agenţia Domeniilor Statului

Prin Decizia penală nr. 1160 din data de 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. (2) lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 290 din data de 7 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Desfiinţează în parte sentinţa în latură penală şi rejudecând, pronunţă o nouă hotărâre, după cum urmează:

În aplicarea disp. art. 5 C. pen., constată că legea penală mai favorabilă inculpaţilor A., B. şi C. este C. pen. din 1968.

În aplicarea disp. art. 5 C. pen., menţine soluţia dispusă prin sentinţa atacată, în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. din 1968 raportat la art. 124 C. pen. din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, pentru infracţiunea dedusă judecăţii, aceea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. din 1968, faptă din data de 19 noiembrie 2001.

S-a dispus anularea Adresei nr. x din 9 mai 2007 emisă de O.C.P.I. Buzău şi transmisă Instituţiei Prefectului jud. Buzău.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, care nu contravin prezentelor.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Agenţia Domeniilor Statului împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei din apel, au declarat recurs în casaţie recurenţii inculpaţi A., B. şi C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 13 aprilie 2020, când s-a stabilit termen la data de 5 iunie 2020, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţi îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 5 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu, cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 3 iulie 2020, s-au luat concluziile apărării recurenţilor inculpaţi şi ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursurile în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi A., B. şi C. şi-au întemeiat recursurile în casaţie formulate pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cu privire la primul motiv de recurs în casaţie, s-a arătat că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 309 C. pen.

În acest sens, au precizat că actul de sesizare a instanţei nu cuprinde elementele prevăzute de art. 328 C. proc. pen., întrucât nu se poate stabili o corespondenţă între faptele reţinute în rechizitoriu şi descrierea acestora, ca urmare a probelor administrate.

În concret, au susţinut că în actul de sesizare nu se arată elementul material al laturii obiective a faptelor săvârşite de inculpaţi, forma de vinovăţie, ci se face doar trimitere la textul de incriminare, fără a exista o descriere a activităţii infracţionale care să se plieze pe modalităţile normative ale elementului material.

Totodată, au menţionat că este necesar ca atât prin ordonanţa de punere în mişcare, cât şi prin rechizitoriu să fie identificată atribuţia de serviciu încălcată, precum şi dispoziţia legală ce nu a fost respectată. Or, în speţă, au fost prezentate generic dispoziţiile legale în materia retrocedărilor la momentul pretinderii săvârşirii faptelor, aspect ce nu poate echivala cu o acuzaţie penală.

În opinia inculpaţilor, indicarea de către reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor, a dispoziţiilor legale încălcate conduce la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, având în vedere că întreaga cercetare judecătorească s-a realizat în raport de alte dispoziţii.

Un al doilea motiv invocat vizează împrejurarea că niciuna dintre instanţele de fond nu s-au pronunţat cu privire la dezincriminarea infracţiunii de abuz în serviciu, astfel cum rezultă din dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 405/2016.

În actul de sesizare a instanţei se reţine îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpatul A., fără însă a se arăta concret atribuţiile încălcate, pentru a se putea determina astfel dacă nerespectarea vizează o normă legală sau altă dispoziţie normativă cu putere inferioară.

Din perspectiva laturii subiective, au precizat că infracţiunea de abuz în serviciu se poate săvârşi doar cu intenţie, însă în speţă, nu există nici un element probator care să determine intenţia inculpaţilor de a săvârşi infracţiunea în modalitatea descrisă în rechizitoriu. Au susţinut că parchetul a inventat un mobil în sensul că s-a urmărit obţinerea unui teren valoros în apropierea oraşului, atractiv pentru investitori, în locul unui teren fără valoare situat la ieşirea din oraş, lângă calea ferată. În acest sens, au amintit declaraţiile martorilor D. şi E.

De asemenea, inculpaţii au mai susţinut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în raport de decizia nr. 813/2010 a Tribunalului Buzău, precum şi de Sentinţa nr. 8565/2008 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a statuat că atât Ordinul Prefectului, cât şi procesul-verbal din data de 19 noiembrie 2001 au fost legale.

Sub aspectul laturii civile, au apreciat că soluţia instanţei de fond a fost fundamentată pe un calcul eronat, raportat la valoarea indicatorilor ritmici conform căreia ar rezulta un profit mediu pe patru ani de 4.494.631 RON, profit ce a fost împărţit la suprafaţa medie de 443,32 ha deţinută de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare în cei patru ani.

În susţinerea aceluiaşi aspect, au mai precizat că evaluarea efectuată de expert F. era lovită de nulitate, întrucât expertul nu era autorizat ANVAR, expertiza a fost efectuată fără convocarea părţilor şi lipsită de material documentar.

În consecinţă, recurenţii inculpaţi au solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea hotărârilor pronunţate de instanţa de fond şi de apel, achitarea în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., iar sub aspectul laturii civile, înlăturarea obligării la plata sumelor de bani stabilite cu titlu de prejudiciu.

În cauză, se reţine că în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. din 1968 raportat la art. 124 C. pen. din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, pentru infracţiunea dedusă judecăţii, aceea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. din 1968, faptă din data de 19 noiembrie 2001.

Totodată, în baza art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău şi, în consecinţă au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B. şi C., la plata către aceasta a sumei de 5.352.864 RON, cu dobânda legală la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 33 ha., situat pe raza municipiului Buzău, care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău.

În baza art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către Agenţia Domeniilor Statului, şi, în consecinţă, au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., B. şi C., la plata către aceasta a sumei de 531.062 RON, la care s-a adăugat dobânda legală pe timp de un an, calculată la nivelul anului 2001, reprezentând diferenţa dintre contravaloarea terenului în suprafaţă de 33 ha care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău şi contravaloarea, la nivelul anului 2001, a terenului situat pe raza municipiului Buzău, în tarlalele 24 şi 25, identificat în Procesul-verbal nr. x din 29 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău, în baza Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001.

Recurenţii inculpaţi au formulat recurs în casaţie, criticile acestora fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum şi pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. ce vizează situaţia când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În esenţă, se reţine că, prin cererile deduse judecăţii, în temeiul cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a solicitat de către apărare achitarea inculpaţilor în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina acestora, întrucât, pe de o parte, potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale fapta pentru care au fost acuzaţi nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât a operat dezincriminarea infracţiunii de abuz în serviciu, iar pe de altă parte, în rechizitoriu nu s-a arătat care sunt atribuţiile de serviciu nerespectate de către cei inculpaţi şi care sunt dispoziţiile legale care au fost încălcate.

În concret s-a susţinut că în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor şi apărărilor formulate de către inculpaţi, cu privire la situaţia juridică a terenului şi modul eronat de calcul al prejudiciului.

Totodată, s-a arătat că cele două instanţe nu s-au pronunţat cu privire la continuarea judecăţii, în condiţiile în care intenţia părţilor era de continuare a judecăţii, astfel că dispunându-se încetarea procesului penal fără a pune în discuţia părţilor aspecte legate de continuarea sau nu a judecăţii, au fost nerespectate şi dispoziţiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.

Obiectul cenzurii instanţei de casaţie este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speţă, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susţinerilor vizând neprevederea faptei de către legea penală în ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina recurenţilor inculpaţi din prezenta cauză.

În concret, în cauză, rezultă că susţinerile recurenţilor inculpaţi subsumate noţiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de apărarea inculpaţilor la conţinutul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia, în opinia apărării, fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată.

Tot în susţinerea criticii potrivit căreia fapta pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu mai este prevăzută de legea penală şi astfel se impune achitarea lor, apărarea inculpaţilor a făcut referiri fie la împrejurarea că prin rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa de fond nu s-au menţionat dispoziţiile legale încălcate de inculpaţi, fie a făcut referiri la probele dosarului care nu conturează, în opinia apărării, care sunt activităţile inculpaţilor neconforme cu legea, precum şi referiri la latura subiectivă a infracţiunii ce se poate săvârşi numai cu intenţie, însă la dosarul cauzei nu există nici un element probator care să determine intenţia inculpaţilor de a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu pentru care au fost trimişi în judecată.

De asemenea, prin motivele de recurs în casaţie, inculpaţii, prin apărător, au reiterat criticile formulate în apel cu referire la starea de fapt reţinută de instanţe şi atribuţiile avute de inculpaţi, făcându-se totodată referire la probele dosarului, respectiv apartenenţa terenului la domeniul privat, modul eronat de calcul al prejudiciului, rapoartele de expertiză, etc.

Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate de apărarea inculpaţilor A., B. şi C. prin recursurile în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaţilor sunt neîntemeiate.

Astfel, se reţine că, prin hotărârea instanţei de fond s-a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A., constând în aceea că, în calitate de primar al municipiului Buzău şi preşedinte al Comisiei municipale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia fondului funciar, la data de 19 noiembrie 2001, cu ocazia punerii în aplicare a Ordinului Prefectului Judeţului Buzău nr. 146 din 24 iulie 2001 vizând trecerea în proprietatea privată a municipiului Buzău la categoria izlaz a suprafeţei de 33 ha teren arabil aflată în administrarea SC G. SA Buzău, a primit prin procesul-verbal înregistrat la Primăria Municipiului Buzău sub nr. x din 7 martie 2002 pe care l-a semnat, suprafaţa de 33 ha teren arabil de la Staţiunea de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, contrar dispoziţiilor acestui Ordin al Prefectului şi a propriei sale solicitări adresată prin referat Prefecturii Judeţului Buzău la data de 4 iulie 2001 de a se prelua suprafaţa respectivă de la SC G. SA Buzău, ceea ce a avut ca rezultat prejudicierea statului cu suma de 12.720.000 RON reprezentând contravaloarea terenului de 33 ha aflat în domeniul public al acestuia, destinat exclusiv activităţii de cercetare şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare la nivelul Staţiunii de Cercetare pentru Legumicultură Buzău şi exceptat de lege de la reîntregirea izlazului comunal, precum şi prejudicierea Staţiunii, prin lipsa de folosinţă a suprafeţei respective, cuantificată de reprezentanţii săi legali la valoarea de 11.528.760 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

De asemenea, s-a stabilit că fapta inculpatei B., constând în aceea că, în calitate de director al Oficiului de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Buzău (actualul O.C.P.I. Buzău), prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia fondului funciar, la data de 19 noiembrie 2001, cu ocazia punerii în aplicare a Ordinului Prefectului Judeţului Buzău nr. 146 din 24 iulie 2001 vizând trecerea în proprietatea privată a municipiului Buzău la categoria izlaz a suprafeţei de 33 ha teren arabil aflat în administrarea SC G. SA Buzău, a conceput şi semnat procesul-verbal înregistrat la Oficiul de Cadastru sub nr. x/19 noiembrie 2001, prin care, contrar dispoziţiilor acestui Ordin al Prefectului şi a propriului său referat nr. x din 17 iulie 2001, terenul de 33 ha a fost predat către municipiu, nu din suprafaţa administrată de SC G. SA Buzău, ci din cea folosită de Staţiunea de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, ceea ce a avut ca rezultat prejudicierea statului cu suma de 12.720.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 33 ha ce se afla în domeniul public al acestuia, destinat exclusiv activităţii de cercetare şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare (în cadrul Staţiunii) şi exceptat de lege de la reîntregirea izlazului comunal, precum şi prejudicierea Staţiunii de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, prin lipsa de folosinţă a suprafeţei respective cuantificată de reprezentanţii acesteia la valoarea 11.528.760 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a mai reţinut că, fapta inculpatului C. constând în aceea că, în calitate de director al Staţiunii de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia fondului funciar a predat Primăriei Municipiului Buzău, prin procesul-verbal din 19 noiembrie 2001, pe care l-a semnat, suprafaţa de 33 ha teren arabil deţinut de Staţiune, contrar dispoziţiilor Ordinului Prefectului nr. 146/24 iulie 2001, care viza trecerea în proprietatea privată a municipiului Buzău la categoria izlaz a suprafeţei de 33 ha teren arabil aflat în administrarea SC G. SA Buzău, prejudiciind astfel statul cu suma de 12.720.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 33 ha aflat în domeniul public al acestuia, destinat exclusiv activităţii de cercetare şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare la nivelul unităţii pe care o conducea şi exceptat de lege de la reîntregirea izlazului comunal, precum şi Staţiunea, prin lipsa de folosinţă a suprafeţei respective, cuantificată la valoarea de 11.528.760 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

Instanţa de fond, în soluţionarea laturii penale a cauzei, în baza art. 398 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 18 C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constatându-se intervenită prescripţia răspunderii penale.

În apel, pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de control judiciar a constatat că legea penală mai favorabilă inculpaţilor A., B. şi C. este C. pen. din 1968.

Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., instanţa de apel a menţinut soluţia dispusă prin sentinţa atacată, în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. din 1968 raportat la art. 124 C. pen. din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, pentru infracţiunea abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. din 1968, faptă din data de 19 noiembrie 2001.

Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat în cauză de către recurenţi, sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 februarie 2014 a noului C. pen., instanţele au constatat că infracţiunea de abuz în serviciu, aşa cum a fost reţinută în sarcina inculpaţilor A., B. şi C. nu a fost dezincriminată şi, totodată, transpunând cauzei de faţă exigenţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, au constatat că probele administrate conduc la dovada existenţei vinovăţiei inculpaţilor A., B. şi C., îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor legale de serviciu ale acestora fiind făcută cu ştiinţă, iar urmarea faptelor acestora fiind cauzarea unei pagube persoanei juridice SC H., între acest prejudiciu şi atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor existând legătură de cauzalitate, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Aşadar, instanţele au stabilit că inculpaţii A., B. şi C. au îndeplinit, în mod defectuos, atribuţii de serviciu prevăzute în lege, la momentul la care au semnat Procesul-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001, primarul municipiului Buzău - A. consimţind astfel să primească pentru Primăria municipiului Buzău suprafaţa de 33 hectare teren de la SC H., contrar Ordinului Prefectului judeţului Buzău nr. 146/2001, care dispunea predarea terenului de către SC G. SA Buzău, directorul O.C.G.C. Buzău - B. conceptând şi semnând procesul-verbal de predare menţionat, iar directorul SC H. - C. consimţind să predea o suprafaţă de teren din cea administrată de Staţiunea pe care o conducea, deşi nu existau dispoziţii legale în acest sens, toate activităţile acestora având drept consecinţă prejudicierea SC H., care a predat efectiv terenul, fără să existe o dispoziţie legală în acest sens.

S-a constatat, prin urmare, că din punct de vedere obiectiv există atât o conduită proprie a celor trei inculpaţi în legătură cu atribuţiile de serviciu, care în cauză au fost îndeplinite în mod defectuos, dar şi o conduită proprie a acestora în legătură cu prejudiciul care a fost cauzat SC H., în condiţiile în care, cu ştiinţă, au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile avute în sarcină asumându-şi producerea unui prejudiciu SC H., precum şi o legătură de cauzalitate între aceste atribuţii legale şi prejudiciul produs.

Contrar celor susţinute de apărare, în cauză s-a constatat că atribuţiile de serviciu aduse la îndeplinire în mod defectuos de către inculpaţi sunt clar prevăzute de legislaţia menţionată, iar în virtutea funcţiilor pe care le îndeplineau trebuiau să respecte aceste texte legale.

Astfel, sub acest aspect, s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 215/2001, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, fiind şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează, răspunzând de buna funcţionare a administraţiei publice locale şi reprezentând comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, conform disp. art. 67 alin. (1) lit. a), având printre atribuţii, conform art. 68 alin. (1) din acelaşi act normativ: să asigure respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, să dispună măsuri şi să acorde sprijin pentru aplicarea ordinelor şi a instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale şi a hotărârilor Consiliului Judeţean, răspunzând şi de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al oraşului.

S-a menţionat că în virtutea acestor atribuţii prevăzute de lege, primarul A. era obligat să pună în aplicare ordinele prefectului care implicau Unitatea Administrativ Teritorială pe care o conducea, respectiv Ordinul prefectului judeţului Buzău nr. 146 din 24 iulie 2001, după cum şi inculpata B., în calitate de director al O.C.G.C. Buzău avea această obligaţie, atât conform legii, dar şi potrivit dispoziţiilor prefectului judeţului Buzău din cuprinsul art. 2 al acestui ordin, alături de primarul A..

Astfel, în ceea ce o priveşte pe inculpata B., potrivit art. 6 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind Cadastrul şi Publicitatea Imobiliară, Oficiile Judeţene de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, instituţii publice cu personalitate juridică, realizează atribuţiile prevăzute la lit. a), f) şi g) ale art. 5 alin. (1), respectiv: organizează, conduc, îndrumă şi controlează executarea lucrărilor de geodezie, topografie, fotogrammetrie, teledetecţie, cadastru şi cartografie la nivelul judeţului, avizează conţinutul topografic al hărţilor, planurilor, atlaselor, ghidurilor şi al altor documente cartografice necesare uzului public şi pune la dispoziţia autorităţilor publice şi a altor instituţii interesate, în condiţiile legii, situaţii statistice de sinteză privind terenurile şi construcţiile, iar potrivit art. 11, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, lucrările tehnice de cadastru constau, printre altele, şi în identificarea bunurilor imobile pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitată sub nume de proprietar; măsurarea tuturor parcelelor de teren din cuprinsul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale; măsurători pentru realizarea şi actualizarea planurilor cadastrale, delimitarea şi marcarea realizându-se, potrivit legii, de către comisia stabilită în acest scop prin ordinul prefectului, din comisie făcând parte şi primarul, dar şi delegatul oficiului judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie.

Aşadar, atribuţiile directorului O.J.C.G.C., care asigura conducerea instituţiei, vizau coordonarea aplicării cadrului normativ necesar bunei desfăşurări a activităţii de cadastru, geodezie, cartografie şi organizarea teritoriului la nivelul judeţului, coordonând orice activităţi necesare bunei funcţionări a instituţiei, luând în acest sens deciziile necesare, scopul principal al postului ocupat fiind conducerea activităţii instituţiei pe care o reprezenta în raporturile cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, cu persoanele juridice şi fizice române şi străine, precum şi în justiţie, aspecte care reies din fişa postului întocmită inculpatei B. în calitate de director general al Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Buzău, fiind însuşită prin semnătură de aceasta.

S-a mai menţionat că în completarea şi reliefarea atribuţiile anterior arătate, sunt şi prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 70 din 17 mai 2001, intrată în vigoare la data de 1 iulie 2001, conform cărora a fost modificată situaţia instituţională şi organizatorică existentă, în sensul că Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie a preluat de la Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor responsabilitatea cadastrului şi organizării teritoriului agricol, prin prisma prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea Fondului Funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial din data de 5 ianuarie 1998, conform cărora în scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia se instituie, prin Ordinul Prefectului o comisie condusă de primar, din care fac parte inclusiv specialişti, dar şi prin prisma prevederilor art. 116 alin. (1), potrivit cărora, comisiile astfel constituite vor efectua operaţiunile şi lucrările stabilite de lege, din competenţa lor, înaintând aceste lucrări comisiilor judeţene sau prefectului, în vederea eliberării titlurilor de proprietate, respectiv emiterea Ordinului Prefectului, iar conform alin. (2), comisiile efectuând operaţiunile de punere în posesie, întocmind în acest scop procese-verbale.

S-a reţinut că în aplicarea atribuţiilor anterior enumerate, inculpata B., în calitate de director al O.C.G.C. Buzău a fost cea care, pe de o parte, a conceput şi semnat adresa nr. x din 17 iulie 2001 - prin care s-a comunicat Prefecturii judeţului Buzău că "se poate majora suprafaţa izlazului comunal conform solicitării Primăriei municipiului Buzău, cu 33 ha, aflate în administraţia SC G. SA Buzău", iar pe de altă parte, a semnat, tot în calitate de director al O.J.C.G.C Buzău - Procesul-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001 privind suprafaţa de 33 ha teren către Primăria Municipiului Buzău de către SC H.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., s-a reţinut că acesta avea calitatea de director al Staţiunii de Cercetare şi Producţie Legumicolă Buzău - instituţie cu personalitate juridică aflată în subordinea ordonatorului de credite Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Şişeşti", iar potrivit art. 36 din Legea nr. 72/1996 privind Finanţele Publice, intrată în vigoare la data de 17 iulie 1996, ordonatorii secundari şi terţiari de credite răspund, printre altele, de realizarea veniturilor şi de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc, sens în care acest inculpat, avea obligaţia de a analiza cu respectarea limitelor legale anterior menţionate, Procesul-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001- în care se stipula că SC H. predă suprafaţa de 33 de hectare către Primăria municipiului Buzău, "în vederea punerii în aplicare a Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001", în condiţiile în care ordinului prefectului nu făcea referire la instituţia pe care o conducea, ci, dimpotrivă, atât în art. 1, cât şi în art. 2 se făcea referire la SC G. SA Buzău.

De asemenea, s-a mai reţinut că C. era cel care conducea, în calitate de director, şi, deci, reprezenta, în relaţiile cu alte autorităţi, Staţiunea de Cercetare şi Producţie Legumicolă Buzău - instituţie cu personalitate juridică aflată în subordinea ordonatorului de credite Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Şişeşti", acesta fiind şi motivul pentru care a semnat, pentru Staţiune, Procesul-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 72/1996 privind Finanţele Publice, intrată în vigoare la data de 17 iulie 1996, ordonatorii secundari şi terţiari de credite răspund, printre altele, de realizarea veniturilor şi de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc.

Prin urmare, s-a reţinut că în virtutea acestor atribuţii conferite de lege şi directorul C., care răspundea de integritatea bunurilor aparţinând SC H., avea obligaţia de a analiza cu responsabilitate conţinutul Procesului-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001- în care se stipula că SC H. predă suprafaţa de 33 de hectare către Primăria municipiului Buzău, "în vederea punerii în aplicare a Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001", în condiţiile în care ordinului prefectului nu făcea referire la instituţia pe care o conducea, ci, dimpotrivă, atât în art. 1, cât şi în art. 2 se făcea referire la SC G. SA Buzău.

Concluzionând, s-a constatat că inculpaţii A., B. şi C., prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu prevăzute în legile incidente anterior menţionate, completate, de altfel, fie prin regulamentele de organizare şi funcţionare ale instituţiilor ai căror conducători erau inculpaţii, fie prin fişa postului, cu ştiinţă, cunoscând situaţia exactă a terenului care trebuia să fie predat conform Ordinului prefectului nr. 146/2001, respectiv situaţia deţinătorului, dar şi categoria de folosinţă, fiind deci conştienţi de faptul că terenul care se solicitase a fi restituit era în administrarea SC G. SA Buzău, şi mai mult, că făcea parte din domeniul privat al statului, în timp ce terenul ce urma a se preda efectiv se afla în administrarea SC H. şi făcea parte din domeniul public al statului şi din categoria celor exceptate de la restituire, după cum s-a expus, evident, cea din urmă fiind prejudiciată prin scoaterea din administrarea sa a suprafeţei de 33 de hectare, prejudiciul putând fi cuantificat din punct de vedere material, au consimţit, totuşi, la semnarea Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001, care a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001.

Aşadar, în cauză, s-a statuat că atribuţiile de serviciu aduse la îndeplinire în mod defectuos de către inculpaţi sunt clar prevăzute de legislaţia menţionată, amplu relatată în ambele hotărâri pronunţate în cauză.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Cele statuate prin această decizie au devenit general obligatorii de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 8 iulie 2016 (M. Of. nr. 517 din data de 8 iulie 2016), astfel că instanţele au aplicat norma astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituţională, aşa cum rezultă din conţinutul hotărârilor pronunţate în cauză.

Referitor la constatarea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precizează că aceasta "poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituţionalităţii unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existenţa unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituţionalităţii are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanţei de contencios constituţional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare", (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Totodată, în ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, se constată că aceasta este o decizie interpretativă. Astfel, după cum s-a arătat şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, atunci când Curtea Constituţională a hotărât, în dispozitivul deciziei pronunţate, în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie, că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile.

Pe cale de consecinţă, textul care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu este eliminat din fondul activ al legislaţiei, ci îşi găseşte aplicarea în interpretarea stabilită de instanţa constituţională.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată neîntemeiată susţinerea recurenţilor, prin apărător, în sensul că, infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpaţilor a fost dezincriminată ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea apărării potrivit căreia în sarcina inculpaţilor nu s-a reţinut încălcarea unei legi în sensul celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale şi prin urmare, fapta pentru care au fost condamnaţi nu mai este prevăzută de legea penală şi, astfel în opinia apărării, consecinţa firească este cea de achitare a inculpaţilor.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reaminteşte că, prin decizia anterior menţionată, instanţa de control constituţional a statuat că, în respectarea principiului legalităţii incriminării, doar legiuitorul primar poate stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă).

În esenţă, instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, în sarcina inculpaţilor reţinându-se săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare.

În cauză, aşa cum s-a arătat hotărârile atacate enumeră dispoziţiile legale încălcate de inculpaţi, prevederi legale care, de altfel, au fost indicate şi în actul de sesizare a instanţei.

Prin urmare, critica formulată de recurenţi, prin apărători, în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu pentru care s-a dispus încetarea procesului penal şi nu achitarea aşa cum au solicitat inculpaţii, nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât în actul de inculpare cu care a fost sesizată instanţa de judecată nu s-au menţionat concret atribuţiile de serviciu încălcate ori prevederile legale nerespectate, aşa cum a stabilit Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, este neîntemeiată.

În prezenta cauză, se reţine că în lumina considerentelor Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, instanţele au concluzionat că analizarea cerinţei îndeplinirii necorespunzătoare de către inculpaţi a atribuţiilor de serviciu a fost realizată prin raportare la prevederile legale anterior enunţate, detaliat prezentate în hotărârile atacate.

Prin urmare, se constată că instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaţilor recurenţi sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate prin recursul în casaţie formulat de inculpaţii A., B. şi C., ce vizează situaţia de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv, vinovăţia inculpaţilor, lipsa intenţiei, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului, Înalta Curte menţionează că acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casaţie.

Aşadar, critici cum sunt starea de fapt reţinută de instanţe, inclusiv susţinerile privind situaţia juridică a terenului în discuţie, de asemenea, aspectele legate de vinovăţia inculpaţilor ori modul de apreciere al probatoriului, precum şi susţinerile privind modul eronat de determinare a prejudiciului în cauză, nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, acesta fiind scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Aşa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.

Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Or, de vreme ce susţinerile recurenţilor inculpaţi tind, în esenţă, la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Aşadar, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Aşa fiind, sunt neîntemeiate apărările formulate sub acest aspect de către recurenţii inculpaţi.

Astfel, cu privire la criticile formulate de către apărare potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite nici condiţiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenţiei la săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a recurenţilor, Înalta Curte apreciază că susţinerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Totodată, nu pot fi analizate nici criticile referitoare la faptul că decizia atacată nu este motivată ori că din punctul de vedere al apărării instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor formulate în faţa instanţei de control judiciar, întrucât pe de o parte, acestea nu se încadrează în temeiul de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), care, aşa cum s-a arătat anterior, vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat o soluţie definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, iar, pe de altă parte, această situaţie este exclusă din sfera de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

În continuare, în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie întemeiat de apărarea recurenţilor inculpaţi A., B. şi C. pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin care s-a susţinut că ambele instanţe nu s-au pronunţat cu privire la continuarea judecăţii şi astfel dispunându-se încetarea procesului penal fără a pune în discuţia părţilor aspecte legate de continuarea sau nu a judecăţii, au fost nerespectate dispoziţiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Potrivit art. 18 din C. proc. pen., în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Astfel, dispoziţiile menţionate reglementează posibilitatea persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni de a solicita efectuarea unei analize asupra fondului acuzaţiei penale.

În situaţia în care se constată ca fiind împlinit termenul de prescripţie, iar inculpatul nu solicită, în mod expres, continuarea procesului penal, instanţa pronunţă încetarea procesului.

Astfel, constatând că în cauză nu a existat o solicitare de continuare a procesului penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod legal, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident temeiul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.

Pe de altă parte, se observă că apărarea recurenţilor inculpaţi A., B. şi C. critică soluţia instanţei de încetare a procesului penal prin prisma cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., aducând însă argumente ce reprezintă în realitate nemulţumirea inculpaţilor privind soluţia dispusă în cauză şi implicit soluţia pronunţată de instanţe sub aspectul laturii civile, pe care recurenţii o contestă, întrucât în opinia apărării soluţia ce se impunea în cauză era de achitare şi lăsarea nesoluţionată a laturii civile şi nu de încetare a procesului penal.

Or, din această perspectivă se constată că în mod formal a fost invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în condiţiile în care în realitate se critică în ansamblu că fapta reţinută în sarcina inculpaţilor nu e prevăzută de lege, că inculpaţii nu se fac vinovaţi de comiterea ei, lipsind intenţia, precum şi faptul că prejudiciul a fost calculat greşit, iar acţiunea civilă ar fi trebuit lăsată nesoluţionată, chiar dacă era vorba despre prescripţie.

Aşa cum s-a arătat, aspectele legate de vinovăţia inculpaţilor pe care recurenţii le subsumează cazului de casare în susţinerea criticii potrivit căreia în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, în loc de achitarea acestora, nu mai pot fi dezbătute în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, întrucât ar implica o reapreciere a probatoriului, lucru imposibil în recurs în casaţie.

În fine, în ceea ce priveşte criticile recurenţilor referitoare la latura civilă, constatându-se neîntemeiat cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., nu se justifică modificarea soluţiei date laturii civile a cauzei, astfel cum au solicitat inculpaţii.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, aşa cum au fost formulate, criticile recurenţilor inculpaţi A., B. şi C. sunt neîntemeiate, iar decizia atacată este legală şi prin urmare, recursul în casaţie formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul în casaţie formulat de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1160 din data de 12.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1160 din data de 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iulie 2020.

Procesat de GGC - LM