Vehicle seizure during contract termination: Constitutional limit on late-stage requalification of aggravated robbery charges

În baza actelor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 111/2019 din 2 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016, au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii A. şi B. şi de către părţile civile, ca neîntemeiate.

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prevăzută de art. 48 raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei B., din infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A. şi B. pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii penale în sumă de 2.400 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 20 RON fiecare, pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe.

În baza art. 48 raportat la 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de vătămare corporală.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. d) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite în pedeapsa de 2 ani închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa amenzii penale, în sumă de 2.400 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 20 RON fiecare.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Bibliotecii Judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

În baza art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen. a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus condamnatei să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatei i s-a impus să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. Drobeta-Turnu Severin sau Consiliului local al mun. Drobeta-Turnu Severin, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

Pe latură civilă:

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă C., ca neîntemeiată.

A fost reţinută o culpă a victimei D. de 50% în producerea rezultatului.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova.

Au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 2238 RON către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, cu titlu de despăgubiri materiale.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă D..

A fost obligată partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 2570 RON către partea civilă D. cu titlu de despăgubiri materiale şi la plata echivalentului în RON a sumei de 20.000 Euro la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a sumei de câte 1000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând cheltuieli efectuate în faza urmăririi penale.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu au fost reţinute în sarcina statului.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 849/P/2014 din 18 octombrie 2016, înregistrat la Curtea de Apel Craiova la data 20 octombrie 2016, sub nr. x/2016/a1, s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 327 lit. a) din C. proc. pen., trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor: A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută şi pedepsită de art. 233 din C. pen. raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen.

S-a reţinut prin rechizitoriu următoarea situaţie de fapt:

În cursul lunii noiembrie 2014, avocatul A. a discutat cu numitul C. despre vânzarea-cumpărarea unui autoturism de teren marca x, cu numărul de înmatriculare x înmatriculat în Marea Britanie, având volanul pe partea dreaptă.

După ce persoana vătămată C. a văzut autoturismul şi s-a hotărât să-l achiziţioneze, aceasta a stabilit împreună cu vânzătorul A. preţul vânzării la suma de 3.300 euro, din care a plătit prima tranşă în sumă de 1.800 euro şi a intrat în posesia autoturismului la data de 21 noiembrie 2014.

Potrivit înţelegerii dintre părţi, restul sumei de 1.500 euro urma să fie achitată până la data de 18 decembrie 2014, aspect cunoscut şi de către numita B.

După câteva zile, motivând că există unele probleme legate de înmatricularea autoturismului, numitul C. l-a contactat pe avocatul A. şi au stabilit să se întâlnească în vederea restituirii autoturismului x cu numărul de înmatriculare x, cu condiţia primirii de către cumpărător a avansului de 1.800 euro.

Astfel, în ziua de 29 noiembrie 2014 s-au întâlnit, în jurul orei l1.30 în zona restaurantului "E., din cartierul Rovine, avocatul A. aflat împreună cu prietena sa B. cu soţii C. şi D.

După ce au purtat discuţii în legătură cu rezilierea convenţiei, între părţi au apărut discuţii cu privire la starea tehnică a maşinii, iar avocatul A. a refuzat să restituie avansul de 1.800 euro, în lipsa unei constatări de specialitate la un service autorizat, cu privire la pagubele constatate personal de către acesta în ziua de 29 noiembrie 2014, potrivit susţinerilor sale.

Având asupra sa cheile autoturismului x cu numărul de înmatriculare x pe care le primise de la persoanele vătămate C. şi D., motivând că doreşte să inspecteze maşina, pe fondul conflictului, avocatul A. a luat hotărârea de a reintra în posesia autoturismului pe care îl vânduse, fără a mai restitui partea din preţ în cuantum de 1800 euro pe care îi primise cu ocazia vânzării.

În timp ce se îmbrâncea cu numitul C. şi îşi adresau ameninţări, avocatul A. i-a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în faţă, împrejurare în care i-a remis prietenei sale B. cheile autoturismului şi a îndemnat-o să-l pornească şi să plece cu el de la faţa locului.

Numita B., având asupra sa cheile autoturismului x cu numărul de înmatriculare x, care la acel moment se afla în posesia legitimă numiţilor C. şi D., s-a urcat la volanul maşinii, însă în momentul în care a introdus cheile în contact a fost ajunsă din urmă de către persoana vătămată D., care s-a prins de volan şi încerca să o împiedice pe conducătoarea auto să nu-i sustragă autoturismul.

Potrivit declaraţiilor martorilor F., G., H. şi I., care s-au coroborat cu cele ale părţilor vătămate C. şi D., inculpata B., care avea cunoştinţă despre faptul că autoturismul în cauză fusese vândut numitului C., iar acesta plătise o parte din preţ, fiindu-i remis bunul de către avocatul A., şi-a însuşit pe nedrept maşina, fiind determinată şi îndemnată continuu de către acesta din urmă cu cuvintele, pleacă... calc-o".

În timp ce numitele B. şi D. se împingeau, ţinând mâinile pe volan şi pe chei, autoturismul s-a pus în mişcare, iar persoana vătămată D. a fost târâtă 3 - 4 m pe lângă autoturism, i-a fost prins piciorul stâng de roata din dreapta spate, după care a fost trântită la pământ şi călcată pe toată partea stângă a corpului.

Imediat autoturismul s-a oprit, iar martora G., profitând de faptul că portiera din dreapta faţă a autoturismului era deschisă, a apucat cheile din contact şi a smuls telecomanda, după care numita B. a reuşit să-l repornească şi să părăsească locul faptei, reuşind astfel să păstreze bunul sustras.

Potrivit art. 1.650 noul C. civ. vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite, sau după caz se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun.

Din declaraţiile persoanelor vătămate şi ale inculpaţilor a rezultat că între persoana vătămată C. (în calitate de cumpărător) şi avocatul A. (în calitate de vânzător) a avut loc un acord de voinţă, cu intenţia de a transfera dreptul de proprietate asupra unui bun mobil (autoturism x cu numărul de înmatriculare x) stabilindu-se preţul de 3.300 euro, plătibili în 2 rate, la încheierea contractului fiind prezentă şi numita B..

În cursul lunii noiembrie, inculpatul A. a predat bunul cumpărătorului C., a primit avans 1.800 euro, iar potrivit înţelegerii dintre părţi, restul sumei de 1.500 euro urma să fie achitată până la data de 18 decembrie 2014.

În aceste condiţii, rezultă o posesie legitimă a persoanei vătămate C. asupra autoturismului x cu numărul de înmatriculare x la data săvârşirii faptei, 29 noiembrie 2014, ambii inculpaţi având o deplină reprezentare asupra acesteia, participând la discuţiile preliminare încheierii acordului de voinţă.

Pentru aceste motive, acţiunea celor doi inculpaţi B. şi avocatul A., din 29 noiembrie 2014, prin care i-au deposedat prin violenţă pe cei doi soţi C. şi D., apare ca nelegitimă, fiind îndreptată în principal împotriva patrimoniului celor două persoane, care nu au consimţit niciun moment la restituirea autoturismului, în lipsa primirii de la vânzătorul A. a avansului plătit în sumă de 1.800 euro.

Reaua-credinţă a inculpaţilor A. şi B. a rezultat din faptul că până în prezent aceştia nu au mai restituit părţilor vătămate nicio sumă de bani şi nici autoturismul.

Mai mult decât atât, în ziua de 29 noiembrie 2014, organele de poliţie s-au aflat în imposibilitate de a proceda la o cercetare a locului faptei, datorită faptului că autoturismul x cu numărul de înmatriculare x a ajuns în posesia inculpatului A., activitate care s-a putut realiza abia la data de 13 mai 2015.

Astfel, potrivit Procesului-verbal nr. x/P/2014 din 13 mai 2015, s-a procedat, de către procuror, la efectuarea unei cercetări la faţa locului, împreună cu lucrătorii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Dolj - Serviciul Criminalistic pe strada x, din municipiul Craiova şi întocmirea unei planşe cu fotografii judiciare.

În drept, s-a apreciat că faptele inculpaţilor A. şi B. care, în ziua de 29 noiembrie 2014, în jurul orei 11:30, în timp ce se aflau în zona restaurantului "E., din cartierul Rovine al municipiului Craiova, prin violenţă, au deposedat persoanele vătămate C. şi D. de un autoturism x cu numărul de înmatriculare x, aflat în posesia legitimă a acestora din urmă, rezultând lovirea părţii vătămate C. şi vătămarea corporală a numitei D., care a necesitat pentru vindecare un număr de 170 - 180 zile îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 din C. pen. raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen.

Pe parcursul urmăririi penale, persoanele vătămate C. şi D. s-au constituit părţi civile.

Prin Adresa nr. x din 9 februarie 2016, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 4.475,80 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare a părţii vătămate D.

În cauză nu s-au dispus măsuri asigurătorii.

Au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces-verbal de consemnare a plângerii/denunţului, plângerile şi declaraţiile persoanelor vătămate C. şi D., adresa Barou Mehedinţi, rezultat alcoolemie, certificat medico-legal şi raport de expertiză medico-legală, raport expertiză tehnico-auto, deviz contravaloarea reparaţie autoturism, declaraţiile inculpaţilor A. şi B. şi declaraţiile martorilor H., G., F., I.,J., K., L., M..

Dosarul în care au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi B. a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori la data de 20 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Competenţa instanţei a fost stabilită potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., în raport de calitatea deţinută de inculpatul A., aceea de avocat în cadrul Baroului Mehedinţi.

Procedura camerei preliminare s-a desfăşurat în perioada 20 octombrie 2016 - 12 mai 2017, prin încheierea de la 2 martie 2017 fiind respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A. şi s-a dispus începerea judecăţii, încheiere rămasă definitivă prin Încheierea nr. 943 de la 25 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de inculpat.

Din analiza materialului probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Sub aspectul laturii penale,

1. Cu privire la sustragerea prin violenţă de către inculpaţii A. şi B. a autoturismului Marca x, a constatat că în cauză nu a fost realizată componenta principală a infracţiunii de tâlhărie, respectiv furtul, ci doar cea adiacentă, respectiv infracţiunea de violenţă contra persoanei.

În susţinerea acestei teze, a reţinut că, potrivit declaraţiilor concordante ale părţilor, respectiv cele ale inculpaţilor A. şi B. şi cele ale părţilor civile C. şi D., la 21 noiembrie 2014, între inculpatul A. şi partea civilă C. a intervenit o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare (antecontract) care nu a îmbrăcat forma scrisă.

În cadrul acestuia, inculpatul A. s-a obligat să vândă, iar partea civilă C. să cumpere, autoturismul de teren marca x înmatriculat în Marea Britanie, echipat cu volan pe partea dreaptă, la preţul total de 3.300 Euro.

La o zi după încheierea convenţiei, partea civilă a achitat inculpatului un avans de 1.800 Euro, urmând ca diferenţa să o achite cel târziu până la 20 decembrie la perfectarea contractului de vânzare cumpărare în forma scrisă, iar inculpatul, la rândul său, i-a predat autoturismul, executarea acestor prestaţii realizându-se la balta deţinută de C., în comuna Dracea.

Aşa cum a afirmat partea civilă, întrucât nu a fost mulţumit de autoturism din diverse motive, cu două zile înainte de incidentul din 29 noiembrie, a convenit cu inculpatul să rezoluţioneze convenţia, în sensul de a-şi restitui reciproc prestaţiile executate.

Având în vedere acordul intervenit între C. şi inculpatul A. în sensul rezoluţionării contractului, în zilele premergătoare incidentului, dar şi în data de 29 noiembrie, inculpatul şi partea civilă au discutat telefonic despre modalitatea concretă în care urma să se realizeze restituirea prestaţiilor executate, reuşind să se întâlnească în acest scop la data sus arătată, în jurul orelor 11:30 în cartierul Rovine din mun. Craiova, în apropierea restaurantului E., unde se afla parcat autoturismul x.

Inculpatul era însoţit de prietena sa, inculpata B. (ulterior căsătoriei, aceasta a luat numele de B.), iar partea civilă C. de soţia sa, D.

Aşa cum rezultă din declaraţiile concordante ale părţilor, după ce inculpatul A. a primit de la C. cheile autoturismului şi a inspectat autoturismul, între părţi au apărut discuţii contradictorii referitoare la starea tehnică a vehiculului, inculpatul fiind nemulţumit de faptul că maşina avea o oglindă fisurată, toba spartă şi telescoapele deteriorate, dar şi pentru că din interior răzbătea un miros puternic de peşte, ceea ce demonstra, în opina sa, că partea civilă exploatase maşina pentru transportul unor cantităţi mari de peşte, contrar destinaţiei sale.

Aceste discuţii contradictorii au degenerat într-un veritabil conflict verbal, în cadrul căruia părţile civile au considerat că respectivele avarii constatate de inculpatul A. reprezintă simple pretexte pentru ca acesta să nu mai restituie avansul de 1.800 Euro şi au considerat că au fost înşelate, iar la rândul său, inculpatul a considerat că a fost păgubit de partea civilă C., care i-a avariat autoturismul în perioada în care a avut detenţia autoturismului.

Din cauză că discuţiile dintre părţi se purtau pe un ton extrem de ridicat, la faţa locului s-au adunat mai multe persoane, respectiv martorii oculari F., H., G., I., K. şi M..

Potrivit declaraţiilor date de majoritatea acestor martori, respectiv F., H., G. şi I., pe măsură ce conflictul verbal referitor la restituirea avansului de 1.800 Euro a escaladat, inculpatul A. şi partea civilă C. au ajuns să se îmbrâncească reciproc, context în care inculpatul A. l-a lovit o singură dată cu pumnul în zona bărbiei pe C., după care i-a înmânat inculpatei B. cheile autoturismului, îndemnând-o să plece de la faţa locului.

În acest sens, martorul F. a arătat în esenţă că, în timp ce părţile civile îi cereau inculpatului în mod repetat să restituie banii, l-a văzut pe tânărul A. apucându-l cu mâna stângă de gulerul hainei pe C. şi, în timp ce îl ţinea în acest mod, l-a lovit cu pumnul în zona bărbiei . În acelaşi sens a declarat şi martorul H., care a descris împrejurări asemănătoare, respectiv că inculpatul l-a prins cu mâinile de gât pe C. şi l-a lovit cu pumnul în zona feţei, dar şi martorul I.

Inculpatul A. a negat că l-ar fi lovit în modul mai sus arătat pe C. şi că dimpotrivă, el este cel care ar fi fost ameninţat cu moartea de acesta. Evaluând declaraţia inculpatului în contextul celorlalte probe administrate, a apreciat că apărările sale sunt infirmate de probatoriul testimonial mai sus analizat, care relevă fără dubiu exercitarea actului de agresiune sus descris asupra părţii civile C. În ceea ce priveşte respectivele ameninţări, a reţinut că acestea rezultă din declaraţiile coroborate ale inculpaţilor şi martorilor K. şi M., care au susţinut că, pe parcursul conflictului, C. i-a ameninţat pe cei doi inculpaţi că-i împuşcă, fără ca acesta să aibă asupra sa vreo armă, ameninţare apreciată drept inaptă pentru a produce inculpatului o stare efectivă de temere.

Deşi părţile au descris cu lux de amănunte discuţiile care au avut loc în cadrul incidentului şi motivele pentru care atât vânzătorul, dar şi cumpărătorul s-au considerat, fiecare în parte, păgubiţi prin conduita contractuală pretins culpabilă a celuilalt, aceste aspecte sunt irelevante în soluţionarea laturii penale şi a celei civile cu care este învestită, cei doi având la dispoziţie acţiunea la instanţa civilă pentru a-şi satisface pretenţiile reciproce derivate din contract.

Singurele aspecte relevante în soluţionarea prezentei cauzei sunt cele referitoare la formarea acordului de voinţă al părţilor pentru încheierea contractului, obiectul acestuia, executarea parţială a prestaţiilor constând în plata unui avans (arvună) în sumă de 1800 Euro însoţită de remiterea materială a bunului de la vânzător la cumpărător şi respectiv la acordul de voinţă intervenit între aceleaşi părţi în sensul rezoluţiunii contractului şi restituirea prestaţiilor executate, aspecte asupra cărora declaraţiile inculpaţilor şi cele ale părţilor civile sunt perfect concordante.

Deşi prin declaraţiile date, atât inculpatul cât şi partea civilă C. au insistat asupra unor amănunte referitoare la starea tehnică a autoturismului sau existenţa unor înscrisuri care vizau dovada proprietăţii autovehiculului, considerându-le relevante sub aspectul motivelor ce au determinat rezoluţiunea mutuală a promisiunii de vânzare cumpărare, a reţinut că acestea nu prezintă nicio importanţă pentru soluţionarea cauzei, esenţial fiind faptul că ambele părţi contractante şi-au dat consimţământul asupra desfiinţării contractului. De asemenea, nu prezintă nicio relevanţă modalitatea în care părţile civile au aflat despre intenţia inculpatului de a vinde autoturismul şi nici dacă acesta a fost avariat în perioada cât s-a aflat în posesia cumpărătorului ca urmare a unei exploatări necorespunzătoare.

Analizând raporturile juridice stabilite între C. şi inculpatul A., a reţinut că, potrivit art. 1270 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului - pacta sunt servanda, contractele valabil încheiate au putere de lege între părţile contractante. Din acest principiu decurge regula simetriei, instituită expres de alin. (2) al aceluiaşi text legal, potrivit căreia "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".

Aşadar, în virtutea regulii simetriei, părţile unui contract îl pot modifica sau revoca prin consimţământ mutual (mutus dissensus), astfel că, în cazul unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare cum este cea analizată în speţă, prin revocarea sau desfiinţarea de comun acord a contractului, părţile convin asupra restabilirii situaţiei juridice existente prealabil încheierii acestuia.

A constatat că înţelegerea verbală intervenită între partea civilă C. şi inculpatul A., în sensul desfiinţării de comun acord a contractului şi restituirii reciproce a prestaţiilor, a operat de îndată ce s-a întrunit voinţa mutuală expresă şi neechivocă a părţilor contractante, independent de împrejurarea că restituirea efectivă a acestora a fost amânată.

În virtutea acestui acord, partea civilă C., în calitate de promitent cumpărător, şi-a asumat obligaţia de restitui promitentului vânzător autovehicul, iar inculpatul în calitate de promitent cumpărător pe aceea de a restitui avansul primit. Pe fondul acestor raporturi juridice, remiterea materială de către partea civilă a cheilor autovehiculului către inculpat la 29.11.2014 nu poate avea decât semnificaţia executării obligaţiei de predare a bunului, o veritabilă transmitere a posesiei şi nicidecum o simplă îngăduinţă de a inspecta starea tehnică a acestuia.

Astfel, audiat fiind chiar în ziua incidentului, partea civilă C. a declarat următoarele: "În ziua de 26 noiembrie 2011 l-am sunat pe A. şi i-am spus că autoturismul nu corespunde din punct de vedere tehnic şi al actelor şi i-am spus că nu mai vreau să-l cumpăr şi să-mi restituie avansul"..."În dimineaţa de 29 noiembrie 2014 l-am sunat pe A. şi i-am spus că i-am adus autoturismul şi să vină să şi-l ia. Numitul A. a venit însoţit de prietena sa, i-am predat cheia de la autoturism, iar acesta a început să verifice în interior, pe sub ea şi în portbagaj, reproşându-mi că în interior era ud şi miroase a peşte".

Şi martorul ocular H., prin declaraţia dată la aceeaşi dată a relatat aspecte asemănătoare, pe care le-a aflat chiar de la părţile civile:

"De la ei am înţeles că nu s-au mai înţeles cu privire la vânzarea autoturismului, soţii N. au restituit maşina, fiind nemulţumiţi că nu le-a fost restituit avansul". În mod similar a declarat şi martora G.:

"De la ei am aflat că nu s-au înţeles cu privire la condiţiile de vânzare a autoturismului, iar soţii N. spuneau că le-au restituit maşina dar sunt nemulţumiţi că nu li s-a restituit avansul".

Rezultă aşadar că s-a realizat remiterea voluntară a bunului de la partea civilă C. la inculpat, anterior momentului în care s-a iscat disputa verbală dintre părţi, pe fondul nemulţumirilor exprimate de inculpat cu privire la starea autoturismului şi al pretenţiilor formulate de acestea cu privire la eventualele reparaţii ce se impuneau a fi efectuate pentru remedierea avariilor produse în intervalul în care s-a aflat în posesia părţii civile C.

În aceste condiţii, preluarea autovehiculului de către inculpatul A. nu reprezintă altceva decât punerea în executare a acordului de voinţă a părţilor privind rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, astfel că nu a existat o deposedare ilicită în sensul art. 228 alin. (1) din C. pen., lipsind atât condiţia premisă - detenţia legitimă a bunului de către partea civilă, dar şi scopul însuşirii acestuia pe nedrept.

De altfel, Curtea reţine că potrivit declaraţiilor părţilor civile, acestea s-au considerat păgubite cu valoarea avansului nerestituit de inculpat, aspect ce rezultă şi din acţiunile civile exercitate, potrivit cărora au solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 1.800 euro achitată cu acest titlu.

Or, în ipoteza comiterii de către inculpaţi a infracţiunii de furt, obiectul material al acesteia îl constituie însuşi bunul de care părţile civile sunt deposedate, respectiv autoturismul în cauză şi nicidecum avansul primit anterior, iar urmarea produsă constă în diminuarea patrimoniului subiectului pasiv cu valoarea acestui bun şi nu cu cea a avansului, aşa cum s-a reţinut prin actul de sesizare. Aşadar, chiar admiţând că inculpatul şi-ar fi însuşit fără drept valoarea avansului, această acţiune nu poate constitui elementul material al infracţiunii de furt.

Cu privire la participaţia inculpaţilor la vătămarea corporală a părţii civile D., a reţinut că inculpata B., primind de la inculpatul A. cheile autoturismului x, la îndemnurile acestuia, s-a urcat la volanul acestuia (aflat pe partea dreaptă) cu scopul de a-l porni şi de a pleca de la locul incidentului, fiind îndemnată în acest sens de inculpatul A..

În momentele în care inculpata a pornit motorul, profitând de faptul că autoturismul avea uşa dreaptă faţă deschisă, partea civilă D. a încercat să o împiedice să demareze, a pus mâna pe cheia de contact cu scopul de a opri motorul, însă nu a reuşit întrucât inculpata a pus în mişcare vehiculul. Inculpata a condus circa 3 - 4 metri cu partea civilă agăţată de autoturism (de scaunul şoferului, de pantalonii inculpatei sau de uşa dreaptă), context în care piciorul stâng i-a fost prins de roata din dreapta spate, ceea ce a condus la dezechilibrarea acesteia. În continuare, partea civilă a fost trântită la pământ şi călcată cu roata dreaptă a autovehiculului pe toată partea stângă a corpului. În timpul acestor manevre, inculpatul A., aflat în spatele autovehiculului o îndemna pe inculpată să-şi continue deplasarea, strigându-i "Pleacă!", "Accelereaz-o!" sau "Calc-o!". După accidentarea părţii civile, martora G. a încercat să oprească autovehiculul în acelaşi mod, însă nu a reuşit să scoată cheia din contact, ci doar să smulgă telecomanda care era ataşată, astfel că inculpata şi-a continuat deplasarea.

Această stare de fapt rezultă din coroborarea declaraţiilor părţii civile D. şi C., cu cele ale martorilor oculari G., H., F., I. şi K.

Descriind momentele relevante, partea civilă C. a arătat că:

"Inculpata s-a urcat în autoturism, a pornit motorul, moment în care soţia mea şi martora G. au încercat să o împiedice. Martora a încercat să scoată cheile din contact însă nu a reuşit pentru că motorul era în funcţiune, astfel că s-a retras, iar soţia mea a rămas lângă autovehicul care se pusese în mişcare, timp în care se ţinea fie de uşă, fie de scaunul şoferului. Din mişcarea maşinii soţiei mele i-a fost prins piciorul stâng în roata dreaptă spate, astfel că aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, iar vehiculul a trecut cu partea din dreapta peste partea stângă a corpului soţiei mele. În momentul în care i-a fost prins piciorul, soţia mea a ţipat "Au, piciorul! Mi-ai prins piciorul!". Nu pot preciza dacă inculpata a auzit-o pe soţia mea ţipând. Autoturismul şi-a continuat deplasarea şi s-a oprit când a ajuns cu roata pe omoplatul soţiei mele, în acest moment inculpata schimbând direcţia de mers spre dreapta, astfel că roata a coborât de pe corpul soţiei mele. În momentul în care soţia mea era prinsă sub autoturism, inculpatul A. i-a strigat prietenei sale "Fugi!", "Calc-o!".

În declaraţia dată în faţa instanţei, partea civilă D. a relatat următoarele:

"Inculpata s-a urcat în maşină, care se afla cu roţile din partea dreaptă pe trotuar şi care rămăsese cu uşa dreaptă deschisă, a introdus cheia în contact, iar eu am vrut să-i iau cheia din mână. Aceasta a reuşit să-mi desprinsă mâna şi să pornească motorul, în timp ce eu mă aflam cu mâna pe volan şi cu o parte din corp în interiorul autoturismului a pus maşina în mişcare, situaţie în care mi-a fost prinsă laba piciorului stâng. Eu am strigat: "Opreşte! Piciorul!", însă inculpata şi-a continuat deplasarea, iar eu mă ţineam de portieră şi probabil de pantalonii inculpatei. Eu cred că inculpata m-a auzit ţipând pentru că eram chiar lângă ea, însă a continuat deplasarea, m-a târât 3-4 metri pe suprafaţa carosabilului, m-a trântit la pământ, după care a trecut cu partea roţii din dreapta pe partea stângă a corpului meu. Inculpatul A. a observat că am fost acroşată de autoturism şi cu toate acestea s-a adresat prietenei sale "Accelereaz-o! Calc-o!". În urma trecerii autoturismului peste corpul meu hainele mi-au fost smulse şi sfârtecate."

Declaraţiile părţilor civile sunt confirmate şi de cele ale martorilor G., H., F. şi I., care au relatat, în esenţă, acelaşi mod de derulare a evenimentului rutier soldat cu vătămarea corporală a părţii civile.

Descriind momentele ce au precedat vătămarea corporală a părţii civile, martorul F. a relatat că inculpata "s-a urcat în autoturism şi a pornit motorul, moment în care doamna N. a încercat să o împiedice, a pus mâna pe chei cu intenţia de a opri motorul, dar nu a reuşit, iar maşina s-a pus în mişcare, a mers circa 3-4 metri cu aceasta agăţată de autoturism, după care doamna s-a împiedica şi a căzut cu faţa în jos, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului".

Aceeaşi stare de fapt este descrisă şi de martorul H. care a arătat că "inculpata s-a urcat în maşină, a pornit motorul, în timp ce doamna N. încerca să o împiedice. Aceasta a pus mâna pe cheile aflate în contact, inculpata a pornit de pe loc, plecând cu doamna N. agăţată de maşină. A târât-o 3 - 4 metri după care a virat dreapta, doamna N. a căzut, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata din spate la nivelul toracelui şi peste picior. În timp ce doamna N. se afla agăţată de maşină, încercând să scoată cheia din contact l-am auzit pe inculpat strigându-i prietenei sale "Pleacă, pleacă, calc-o!"

În acelaşi sens a declarat şi martorul I.:

"Inculpata a luat cheile, s-a urcat în autoturism şi a încercat să o împiedice, punând mâna pe cheile din contact, cu intenţia de a le trage. Inculpata a pornit autoturismul care s-a pus în mişcare pe direcţia înainte, prinzându-i piciorul doamnei N. care a căzut cu faţa în jos, iar vehiculul a trecut cu roata din dreapta spate peste corpul doamnei N., până mai sus de bazin. Inculpata a oprit pentru un moment autoturismul, pentru că în faţă era un gard şi nu mai putea continua deplasarea, a făcut un viraj dreapta, astfel că a evitat să o calce pe doamna N. şi pe cap, după care a plecat de la faţa locului cu uşa din dreapta faţă deschisă". De asemenea, martorul a precizat că pe parcursul evenimentelor inculpatul îşi îndemna prietena să continue deplasarea, în modul descris şi de celelalte persoane menţionate mai sus.

Examinând dinamica de producere a accidentului rutier reţinută în raportul de expertiză în specialitate "Autovehicule, Circulaţie rutieră" întocmit de expert O., a reţinut că aceasta nu corespunde decât parţial stării de fapt conturate de probatoriul administrat, în sensul că probabilitatea ca persoana vătămată să fi fost acroşată de partea laterală dreapta al autoturismului este evident infirmată de depoziţiile victimei şi ale tuturor martorilor audiaţi, care au arătat că victima s-a agăţat voluntar de autoturism în timp ce încerca să scoată cheia din contact şi a continuat să rămână agăţată, chiar după ce acesta se pusese în mişcare. De asemenea, concluzia expertală că ulterior prinderii piciorului stâng între anvelopa roţii din dreapta spate şi bordură, victima s-ar fi răsucit şi ar fi căzut la pământ pe partea stângă, ignoră declaraţiile părţii civile şi ale martorilor oculari potrivit cărora autoturismul a călcat victima, trecând cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului acesteia. Se constată astfel că expertul principal şi-a bazat concluzia exclusiv pe leziunea constatată la nivelul calcaneului stâng şi a făcut abstracţie de celelalte leziuni grave constatate medico-legal, în special multiplele fracturi costale amplasate pe partea stângă, care nu puteau fi produse prin simplă cădere la acelaşi nivel.

Prin declaraţiile date în cauză, inculpatul A. a susţinut că partea civilă s-ar fi dezechilibrat şi ar fi căzut în timp ce alerga după maşină împreună cu martora G., excluzând orice posibilitate ca autoturismul condus de inculpată să fi trecut peste corpul acesteia. La rândul său, audiată fiind, inculpata B. a susţinut aceeaşi variantă de derulare a faptelor ca şi inculpatul A., susţinând că martora G., urmată de partea civilă D. au alergat după autoturism, iar martora a fost cea care a încercat să-i smulgă cheia din contact, însă nu a reuşit să desprindă decât telecomanda pe care o avea ataşată. A precizat că nu a simţit că autoturismul ar fi trecut peste corpul victimei.

Singurul martor care confirmă susţinerile inculpaţilor, M., a arătat că, din ceea ce a văzut, nu autoturismul a lovit-o pe partea civilă ci, din reculul maşinii, femeia mai scundă a lovit-o, probabil cu capul şi a trântit-o la pământ, iar maşina şi-a continuat deplasarea. Această variantă de derulare a evenimentelor este infirmată categoric nu doar de declaraţiile concordante ale martorilor oculari mai sus menţionaţi, ci şi de gravitatea şi topografia fracturilor multiple (inclusiv costale) constatate potrivit actelor medico-legale aflate la dosar, toate amplasate pe partea stângă a corpului, care nu pot fi explicate prin mecanismul de căderii şi izbirii de planul de susţinere, fiind în mod evident rezultatul unui proces de comprimare a corpului victimei între roata autoturismului şi sol.

Astfel, potrivit fişei de constatări preliminare nr. x din 3 decembrie 2014 emisă de IML Craiova, partea civilă a prezentat leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, posibil produse prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune între două planuri dure, în condiţiile accidentului de trafic rutier suferit. De asemenea, raportul de expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. x din 7 ianuarie 2015 a concluzionat că leziunile constând în multiple fracturi la nivelul calcaneului stâng, humerusului stâng şi a arcurilor costale 5 - 8 stângi cu deplasare, plăgi excoriate abdominale, toracice şi genunchi stâng, evidenţiate în fişa medicală UPU nr. x din 29 noiembrie 2014 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune între 2 planuri dure, putând data din 29 noiembrie 2014 şi necesită 100 - 110 zile de îngrijiri medicale. La data de 6 iulie 2015, prin Certificatul medico-legal nr. x din 29 decembrie 2014 s-a prelungit nr. de zile de îngrijiri medicale la 170 - 180, perioadă ce le include şi pe cele acordate iniţial.

În condiţiile în care victima a fost transportată la spital imediat după producerea accidentului, nefiind supusă ulterior unei alte cauzalităţi violente, este cert că numai prin călcarea cu autoturismul în condiţiile de fapt mai sus arătate s-a putut produce comprimarea corpului acesteia.

Pentru a se stabili în concret forma de vinovăţie cu care au acţionat inculpaţii, instanţa a avut în vedere consideraţiile teoretice cu privire la formele de vinovăţie - intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în special cu privire la criteriile de delimitare a acestor forme de vinovăţie, apreciată necesară în condiţiile în care vătămarea victimei a avut loc în contextul unui accident rutier, pentru a se analiza corelarea acestora cu circumstanţele concrete obiective ale comiterii faptei, latura subiectivă fiind dedusă întotdeauna din toate elementele de natură obiectivă ce rezultă din conţinutul faptei tipice.

A avut în vedere faptul că starea de pericol potenţial a fost creată deopotrivă de inculpată, care a pornit motorul autoturismului fără a închide în prealabil portiera dreaptă, dar şi de victimă, care, profitând de această împrejurare, a încercat să stânjenească circulaţia vehiculului, prin scoaterea chelii din contact, în timp ce motorul acestuia era în funcţiune.

Starea de pericol iminent a fost creată de asemenea de ambele părţi. Se reţine astfel că inculpata a efectuat manevra de pornire de pe loc şi a parcurs circa 3-4 metri cu partea civilă agăţată de scaunul şoferului, de portiera deschisă sau chiar de pantalonii săi, conştientă aşadar că o parte din corpul acesteia era în habitaclu, iar restul acestuia extrem de aproape de vehicul. Scopul urmărit de inculpată a fost în mod evident acela de a scăpa de prezenţa părţii civile, considerând că din cauza vitezei de deplasare, implicit superioară posibilităţilor umane, aceasta va pierde inevitabil contactul cu vehiculul. În ceea ce priveşte cea de a doua urmare, aceea a căderii şi accidentării victimei, a constatat că inculpata, deşi nu a dorit-o şi nu a urmărit-o în mod special, a acceptat-o în mod conştient, fiind încurajată în acest sens şi de inculpatul A., care, observând poziţia periculoasă a victimei pe parcursul acestor manevre, îi adresa îndemnuri repetate de a apăsa pedala de acceleraţie, întărindu-i astfel rezoluţia infracţională.

Astfel, este evidentă atitudinea pasivă, indiferentă care au adoptat-o cei doi inculpaţi faţă de această urmare mai gravă, care apărea ca fiind foarte posibilă în raport cu poziţia extrem de vulnerabilă în care se plasase victima. Deosebit de relevantă sub aspectul probabilităţii de a se produce rezultatul vătămător este declaraţia martorului K.:

"Eu am văzut că femeia mai înaltă s-a agăţat de interiorul portierei autoturismului şi am intuit că urmează să se întâmple ceva rău, astfel că am plecat de la locul incidentului".

Este evident şi faptul că, faţă de contextul factual anterior descris, speranţa inculpaţilor de a nu produce un rezultat vătămător s-a întemeiat doar pe hazard, pe întâmplare, acceptând riscul producerii rezultatului, ceea ce conturează o intenţie eventuală (indirectă).

Pe de altă parte, datele cauzei nu relevă nici o probă care să dovedească că vreunul din inculpaţi a avut o minimă atitudine de preîntâmpinare activă a producerii rezultatului vătămător sau că ar fi fost posibil să evalueze în mod uşuratic posibilităţile de evitare a rezultatului, ambii cunoscând caracteristicile tehnice ale autoturismului, echipat cu roţi mari şi foarte rigide, care depăşeau dimensiunile caroseriei, ceea ce reprezenta un risc major de călcare a unui pieton aflat atât de aproape de vehicul.

În ceea ce priveşte abilităţile de şofer ale inculpatei, a constatat că, în circumstanţele mai sus descrise, acestea nu mai pot fi considerate în mod rezonabil ca fiind un factor pe care cei doi inculpaţi să-l fi evaluat greşit în procesul de prevedere a rezultatului. Se reţine astfel că, potrivit declaraţiei date, inculpata era la prima încercare de a conduce autoturismul x, nefiind familiarizată cu modul de conducere a unui vehicul de teren dotat cu cutie automată şi că în faţa dificultăţilor întâmpinate de inculpată la pornirea acestuia, îndemnurile inculpatului de a apăsa acceleraţia, adresate pe parcursul manevrelor, au avut rolul de a surmonta aceste neajunsuri, contribuind la producerea rezultatului vătămător.

Forma de participaţie a inculpatului A. este aşadar cea a complicităţii morale şi nu cea a instigării, aşa cum s-a reţinut pe parcursul urmăririi penale, instanţa considerând că atitudinea psihică a acestuia nu poate fi raportată la un moment în care nu erau create toate premisele declanşării stării de pericol iminent (cel al remiterii cheilor autoturismului şi al adresării îndemnului iniţial de a pleca cu autoturismul), întrucât la acel moment partea civilă nu se agăţase de autoturism, nefiind creat contextul factual care să-l determine pe inculpat să ia o hotărâre.

A concluzionat în sensul că, în condiţiile de fapt şi de drept mai sus relevate, în care nu este realizată componenta principală a infracţiunii complexe de tâlhărie - furtul, ci doar cea secundară, întrebuinţarea de violenţe faţă de părţile civile, faptele inculpaţilor A. şi B. nu întrunesc sub aspect obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care, în baza art. 386 din C. proc. pen., se impune desfacerea unităţii legale a infracţiunii complexe, prin schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestora, pentru a se putea pronunţa soluţia de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. cu privire la infracţiunea de furt, după cum urmează:

- În cazul inculpatului A., din infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prevăzută de art. 48 raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

- În cazul inculpatei B., din infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Instanţa nu a dat curs cererii formulate de inculpatul A. de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie calificată în cea de instigare la furt prevăzută de art. 47 raportat la art. 228 din C. pen., având în vedere că a fost învestită cu unitatea legală a infracţiunii complexe de tâlhărie prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen.

Potrivit art. 35 alin. (2) din C. pen., infracţiunea complexă, ca formă a unităţii legale, include în conţinutul său element constitutiv sau element circumstanţial agravant, o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

În cazul infracţiunii complexe de tâlhărie, elementul material al laturii obiective este format din două activităţi incriminate distinct ca infracţiuni, care sunt absorbite: pe de o parte furtul (simplu, calificat sau de folosinţă), iar, pe de altă parte, constrângerea persoanei prin violenţă (infracţiunile de violenţă intenţionată contra persoanei prevăzută de art. 193 - lovirea sau alte violenţe, art. 194 din C. pen. - vătămarea corporală) ameninţare (art. 206 din C. pen.), sau punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra (lipsirea de libertate în mod nelegal - art. 205 din C. pen.).

În ipoteza în care probatoriul administrat confirmă realizarea doar a elementului material al componentei principale (furtul), soluţia de schimbare a încadrării juridice într-o infracţiune simplă, solicitată de inculpat este nelegală, destructurarea unităţii legale presupunând descompunerea acestea în cele două infracţiuni componente aflate în concurs real, respectiv cea principală de furt şi cea adiacentă contra persoanei (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, ameninţare, sau lipsire de libertate în mod nelegal, după caz) şi pronunţarea unei soluţii corespunzătoare de achitare pentru una dintre acestea.

Numai în acest mod sunt satisfăcute exigenţele art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. care impun instanţei să hotărască asupra învinuirii aduse inculpatului, prin pronunţarea, după caz, a condamnării, renunţării la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

În aceste condiţii, este neîntemeiată cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune complexă de tâlhărie într-o infracţiune simplă de furt, situaţie în care acţiunea penală exercitată pentru infracţiunea de violenţă împotriva persoanei ar rămâne nesoluţionată, nesocotindu-se dispoziţiile art. 404 alin. (1) din C. proc. pen.

În raport de aceleaşi argumente, neîntemeiată este şi cererea inculpatei B. de schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune complexă de tâlhărie într-o infracţiune simplă de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen.

A apreciat nefondată şi cererea părţilor civile de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., pentru considerentele expuse pe larg cu ocazia analizei elementului material al infracţiunii de furt, a căror reluare este inutilă.

În ceea ce priveşte solicitarea părţilor civile în sensul reţinerii în sarcina inculpatei B. şi a infracţiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 din C. pen., a constatat că nu a fost învestită prin rechizitoriu cu o astfel de faptă în materialitatea sa, în condiţiile în care sinteza în drept a activităţii infracţionale şi dispozitivul rechizitoriului nu fac referire la o astfel de acţiune.

Examinând comparativ cuprinsul rechizitoriului, a constatat că descrierea faptei de care este acuzată inculpata B. este similară cu descrierea făcută faptelor în ordonanţele prin s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţi şi cea prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, fiind totodată aceeaşi cu situaţia faptică prezentată cu ocazia aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect şi inculpat.

Prin urmare, a fost decizia procurorului ca, în activitatea de urmărire penală să îşi circumscrie ancheta exclusiv aspectelor de fapt ce au vizat luarea în posesie de către inculpaţi a autoturismului x şi vătămarea corporală a părţii civile D., limitând sfera acţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei strict la faptele menţionate în mod expres în dispozitivul rechizitoriului.

În aceste condiţii, în ceea ce o priveşte pe inculpata B., s-a limitat în administrarea şi analiza probelor strict la fapta cu care a fost sesizată, ţinând cont de dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare al instanţei, care reprezintă o garanţie suplimentară a echităţii procedurilor penale, permiţând instanţei de judecată să se pronunţe în cadrul şi în limitele investirii şi, în acelaşi timp, oferind garanţii suficiente inculpaţilor că înţeleg pe deplin în principal baza faptică, respectiv acţiunile sau inacţiunile de care sunt acuzaţi.

Chiar dacă sunt aspecte de ordin formal privind actul de sesizare al instanţei reglementate prin dispoziţiile art. 328 raportat la art. 286 alin. (2) din C. proc. pen. (...rechizitoriul ..x cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzută de art. 286 alin. (2), datele referitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia), semnificaţia acestora în contextul procesului penal nu poate fi ignorată, întrucât pentru a se garanta exercitarea efectivă a dreptului la apărare al persoanei, obligaţia principală a organelor de urmărire penală şi a instanţelor este să informeze în mod corespunzător acuzatul cu privire la baza factuală a acuzaţiilor, doar încadrarea juridică constituind un aspect care poate comporta discuţii pe tot parcursul procesului penal.

Cunoscând faptele de care este acuzat, inculpatul îşi poate organiza apărarea într-o manieră adecvată, iar instanţa de judecată îşi poate exercita atribuţiile strict în limitele investirii, apreciind în mod motivat asupra utilităţii probelor şi apărărilor formulate de persoanele implicate în proces.

Într-adevăr, în cuprinsul părţii descriptive a rechizitoriului, în ceea ce o priveşte pe inculpată se face o singură menţiune privind părăsirea de către aceasta a locului faptei ("numita B. a reuşit să-l repornească şi să părăsească locul faptei" - fila x paragraful 5) însă, aşa cum a subliniat şi instanţa supremă în jurisprudenţa sa constantă conturată şi sub imperiul vechiul C. proc. pen., sintagma "fapta şi persoana arătate în actul de sesizare" folosită în mod uzual atunci când se ia în discuţie obiectul judecăţii, trebuie înţeleasă restrictiv, în sensul că odată descrisă în rechizitoriu fapta trebuie să primească o încadrare juridică în dispozitivul acestuia, astfel ca procurorul să arate în mod univoc că manifestarea sa de voinţă este aceea de a sesiza instanţa cu toate faptele pe care le-a investigat.

Simple trimiteri în cuprinsul rechizitoriului la alte fapte conexe săvârşite de un inculpat, care nu sunt valorificate în încadrarea juridică sau în dispozitivul rechizitoriului nu pot sesiza în mod valabil instanţa de judecată. A admite punctul de vedere al părţilor civile ar echivala cu o abatere serioasă de la rigorile legislaţiei procesual penale, ajungându-se la o extindere a acuzaţiilor penale în faza de judecată, în cadrul căreia judecătorul ar exercita atribuţii specifice urmăririi penale (extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi, reglementate de art. 311 alin. (1) din C. proc. pen.) după terminarea acestei faze procesuale, şi mai mult, după ce, chiar el, în cameră preliminară, a procedat la verificarea din punct de vedere formal a rechizitoriului.

Contrar susţinerilor părţilor civile, în cauză nu s-au realizat urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a) şi c) pentru a se reţine în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. asupra părţii civile D., raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit în cursul judecăţii, concluzionând asupra caracterului nedefinitiv al prejudiciului estetic şi asupra unui prejudiciu funcţional ce nu a fost încadrat drept infirmitate permanentă, astfel că în raport de numărul total de zile de îngrijiri medicale (170 - 180) Curtea constată că prin fapta inculpaţilor s-a produs doar urmarea prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Trecând la individualizarea judiciară a pedepselor aplicabile celor doi inculpaţi, a avut în vedere criteriile enunţate de art. 74 din C. pen., examinate prin prisma pluralităţii lor, şi nu independente, ele fiind cumulative. Astfel, a reţinut că pedeapsa, ca sancţiune penală, este consecinţa pe care legea o atribuie infracţiunii. Nu există infracţiune în afara legii penale, deoarece atâta timp cât un fapt nu intră în sfera ilicitului penal, el nu poate fi infracţiune.

În acest context, în raport de gradul de pericol social concret al faptei de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen. săvârşite în participaţie de cei doi inculpaţi, inculpata B. acţionând în calitate de autor, iar inculpatul A. în calitate de complice, modalitatea de săvârşire şi urmările produse, constând în vătămarea gravă a integrităţii corporale a părţii civile concretizată în 170 - 180 de zile de îngrijiri medicale, atitudinea procesuală preponderent nesinceră, dar reverenţioasă, dublată de un comportament procesual corespunzător, corelate cu datele ce caracterizează persoana acestora - persoane tinere, fără antecedente penale, va aplica fiecăruia pedeapsa de 2 ani închisoare, egală cu minimul special, apreciind că aceasta este suficientă pentru a asigura proporţionalitatea între scopul reeducării infractorului şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate. La proporţionalizarea pedepselor, instanţa nu a putut face abstracţie de atitudinea culpabilă a părţii civile care, pentru a tranşa într-o manieră convenabilă conflictul şi pentru a împiedica deplasarea autovehiculului, s-a expus cu bună ştiinţă unei situaţii extrem de periculoase, contribuind în egală măsură la producerea rezultatului, element valorificat şi cu ocazia soluţionării acţiunii civile.

În ceea ce priveşte infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. reţinută în sarcina inculpatului A., s-a orientat la pedeapsa amenzii penale în sumă de 2.400 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 20 RON fiecare, apreciind-o corespunzătoare gravităţii faptei care nu a produs urmări vizibile şi nici leziuni constatate medico-legal, ci simple suferinţe fizice.

Sub aspectul modalităţii de executare, a considerat că suspendarea sub supraveghere a pedepselor în condiţiile art. 91 şi următoarele din C. pen. este suficientă pentru a realiza scopul preventiv şi educativ al sancţiunilor. A avut în vedere, în principal, conduita celor doi inculpaţi, constant pozitivă, atât înainte, dar şi după momentul săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea cauzei, faptul că aceştia au consimţit la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în raport cu profilurile morale şi de personalitate a inculpaţilor, care deţin serioase posibilităţi de îndreptare, executarea efectivă a pedepselor nefiind necesară.

Contrar solicitărilor inculpaţilor, adoptarea unei alte modalităţi de executare neprivative de libertate nu este posibilă, date fiind limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (de la 2 la 7 ani închisoare), dispoziţiile art. 83 alin. (2) din C. pen. excluzând în mod expres o asemenea modalitate de individualizare.

Sub aspectul laturii civile, a reţinut că, prin cererea de constituire parte civilă formulată de la 5 iulie 2017, C. a solicitat obligarea inculpaţilor A. şi B. la plata sumei de 1.800 Euro cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând avansul încasat şi nerestituit de inculpatul A. pentru autoturismul x, precum şi la plata sumei de 300.000 Euro cu titlu de daune morale, reprezentând traumele fizice şi psihice produse ca urmare a vătămărilor corporale produse soţiei prin activitatea infracţională a celor doi inculpaţi.

În motivarea cererii, a susţinut în esenţă că, asistând personal la vătămarea corporală a soţiei, a fost afectat emoţional, fiind diagnosticat ulterior ca suferind de depresie avansată, ceea ce i-a afectat desfăşurarea activităţilor zilnice, găsindu-se în prezent în imposibilitatea de a mai contribui financiar şi moral la întreţinerea şi susţinerea familiei.

Prin cererea formulată la aceeaşi dată, persoana vătămată D. s-a constituit parte civilă împotriva inculpaţilor şi a părţii responsabile civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România), solicitând obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând cheltuieli avansate cu tratamentul medical şi venitul nerealizat în perioada incapacităţii de muncă, precum şi la suma de 500.000 euro cu titlu de daune morale, constând în suferinţele fizice şi psihice produse în consecinţa accidentului rutier suferit.

Prin cererea precizată la data de 11 noiembrie 2017, partea civilă D. a solicitat şi repararea prejudiciului material cauzat prin sustragerea autoturismului, în sumă de 1800 euro, şi a detaliat sumele solicitate cu titlu de prejudiciu creat prin pierderea capacităţii de muncă solicitând: 35.000 RON aferentă sfârşitului lunii decembrie 2014, 20.000 RON aferentă lunii ianuarie 2015, 44.000 RON aferentă lunii februarie 2015 şi 13.000 RON aferentă lunii martie 2015, conform înscrisurilor financiar contabile anexate cererii. Totodată a solicitat prestaţie periodică sub forma unei sume globale ca urmare a diminuării capacităţii de muncă şi a efortului suplimentar pentru îndeplinirea activităţilor şi obligaţiilor în societatea comercială pe care o administrează, cheltuielile de îngrijire medicală (medicamente, consultaţii medicale), cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă în calitate de victimă a infracţiunii (asigurarea psihoterapiei şi a tratamentului chineto-terapeutic), precum şi repararea prejudiciului nepatrimonial, constând în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, a celui de agrement constând în mutilarea fizică suferită la nivelul membrelor inferioare şi toracelui, ce necesită şi alte intervenţii chirurgicale de specialitate.

Acţiunile civile au fost exercitate împotriva Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în calitate de parte responsabilă civilmente şi ulterior precizate în sensul introducerii în cauză în aceeaşi calitate a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România în considerarea faptului că, la momentul producerii accidentului, autoturismul x cu nr. de înmatriculare x era înmatriculat în Marea Britanie, însă nu era asigurat cu poliţă de răspundere civilă auto (RCA).

De asemenea, în cauză s-a constituit parte civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova cu suma de 4.476 RON solicitată cu titlu de despăgubiri materiale, constând în cheltuielile efectuate cu tratamentul medical pe durata internării victimei D.

Din perspectiva posibilităţii atragerii răspunderii Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, chemat de părţile civile să răspundă, potrivit legii civile, în calitate de parte responsabilă civilmente, având în vedere faptul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenţie, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va răspunde către terţa persoană păgubită, în calitate de garant al despăgubirii. Astfel, ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, însă distinct de acesta, în situaţia accidentului produs cu intenţie prevăzută de dispoziţiile art. 58 lit. a) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.

Potrivit normelor în vigoare la data producerii accidentului, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii era autoritatea desemnată prin art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor ca fiind responsabilă cu despăgubirea în cazul victimelor accidentelor rutiere cu autor necunoscut sau în cazul în care autovehiculului care a produs accidentul nu era asigurat pentru răspundere civilă.

Scopul înfiinţării acestei asociaţii, a fost acela de a asigura protecţia victimelor accidentelor rutiere, prin asigurarea plăţii prejudiciului cauzat acestora în cazurile expres prevăzute de dispoziţia legală sus menţionată.

Conform art. 32 - 36 din Legea nr. 132/2017 Biroul Asigurătorilor Auto din România (BAAR), a preluat şi continuă activitatea şi toate atribuţiile deţinute, pana la finele lunii martie 2017, de către FPVS, astfel că, în cauză revine acestei persoane juridice, în calitate de parte responsabilă civilmente, obligaţia de a despăgubi partea civilă.

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate de partea civilă C. în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, a apreciat că sunt nefondate.

Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii.

Astfel, suma de 1.800 Euro solicitată cu titlu despăgubiri materiale nu este în legătură de cauzalitate cu fapta dedusă judecăţii, ci rezultă dintr-un raport juridic civil decurgând din încheierea şi rezoluţiunea mutuală a unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare, ceea ce îi conferă părţii civile dreptul de a solicita această sumă la instanţa civilă.

În ceea ce priveşte suma de 300.000 Euro cu titlu de daune morale reprezentând traumele fizice şi psihice produse ca urmare a vătămărilor corporale produse soţiei prin activitatea infracţională a celor doi inculpaţi, a reţinut că partea civilă C. nu este subiectul pasiv al infracţiunii de vătămare corporală, ci că acesta pretinde repararea "prejudiciului prin ricoşeu sau reflectare", adică acel prejudiciu suferit de terţe persoane, victime indirecte ale celui vătămat prin infracţiune (rudele şi cei apropiaţi victimei).

Posibilitatea acordării unor asemenea despăgubiri a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016.

Astfel, după examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.371 alin. (1) din C. civ., în contextul soluţionării acţiunii civile în procesul penal, instanţa supremă a statuat cu valoare de principiu că "dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială." Chiar dacă situaţia premisă a vizat vătămarea corporală din culpă, considerentele ce au stat la baza dezlegării îşi menţin valabilitatea şi în ipoteza infracţiunii intenţionate, prin prisma raţionamentului logico juridic pe care îl încorporează, în cadrul căruia s-a reţinut că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din C. civ.

Cu privire la pretenţiile deduse judecăţii de partea civilă D., victima infracţiunii de vătămare corporală, a considerat că acestea sunt parţial întemeiate.

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului material cauzat prin infracţiune, din actele depuse la dosar, a rezultat partea civilă a efectuat cheltuieli cu medicamente, tratamente şi recuperare medicală în suma de 5.137,8 RON. Restul sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă, constând în asigurarea tratamentului de specialitate chinetoterapeutic şi a psihoterapiei aferente unui număr de 800 de şedinţe, sau cu titlu de cheltuieli privind restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, suma de 35.000 RON solicitată pentru intervenţii chirurgicale, nu au fost dovedite de partea civilă cu nici un mijloc de probă.

În ceea ce priveşte pierderile de venit, estimate la suma de 200.000 RON, Curtea constată că aceste sume reprezintă, în opinia părţii civile, pierderile suferite de societatea comercială P. SR. la care era administrator la momentul producerii accidentului, în perioada 2014 - 2016. Admiţând că evoluţia nefavorabilă a cifrei de afaceri se datorează implicării reduse a administratorului D., din cauza problemelor de sănătate, a reţinut că prezumtiva pagubă s-a produs în patrimoniul societăţii comerciale şi nu în cel al părţii civile.

În acest sens, a avut în vedere dispoziţiile art. 65 - 67 din Legea societăţilor nr. 31/1990, care stabilesc că asociaţii nu au un drept de proprietate asupra bunurilor sau veniturilor societăţii comerciale, ci doar dreptul de a primi o cotă parte din profit, proporţional cu cota de participare la capitalul social, cu titlu de dividende.

În consecinţă, reflectarea negativă în contul de profit şi pierdere a cifrei de afaceri nu demonstrează în mod pertinent că societatea a înregistrat pierdere şi că această pierdere s-a repercutat asupra patrimoniului părţii civile, mai ales că raportul de activitate existent la filele x D.f. nu face dovada că respectiva pierdere a fost suportată de partea civilă.

În ceea ce priveşte daunele morale, a reţinut că, potrivit art. 1.391 alin. (1) din C. civ., "în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială". Această dispoziţie conferă instanţelor de judecată competenţa de a acorda cu titlu de reparaţie o compensare bănească suplimentară, în raport cu regula generală, pentru ceea ce poartă denumirea, în literatura de specialitate, de "prejudiciu de agrement" (pentru privarea victimei de plăcerile unei vieţi familiale şi sociale normale, respectiv pierderea posibilităţii de a desfăşura activităţi profesionale, sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relaţii intime, de a procrea etc.). În cazuri de acest fel, la cererea victimei, este necesar să se acorde acesteia o compensaţie bănească, pentru a-i oferi posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte substitute, ce necesită, de cele mai multe ori, cheltuieli suplimentare.

Aşadar, daunele morale reprezintă o modalitate, creată jurisprudenţial, de acoperire a prejudiciului suferit de victima unei infracţiuni ori delict civil ce nu se obiectivează în realitatea înconjurătoare, în contrast cu daunele materiale, ce antrenează o micşorare a patrimoniului victimei ca urmare a producerii faptei păgubitoare (respectiv distrugeri de bunuri, cheltuieli pentru tratamente medicale, pentru decesul victimei etc.).

Daunele materiale, deci, nu reprezintă o micşorare a patrimoniului victimei, ci reprezintă un prejudiciu de natură pur psihică al victimei, ce poate cuprinde mai multe componente. Astfel, daune morale pot fi suferinţele subiective ale victimei de natură fizică (dureri, suferinţe provocate de tratamente etc.) ori pur psihice (prejudiciul estetic, de agrement, afectarea negativă a vieţii sociale, profesionale, de familie etc.).

Din acest motiv, nu există nici un criteriu (nici măcar jurisprudenţial) pentru stabilirea cuantumului acestor daune, fiind lăsate la aprecierea instanţei, de la caz la caz.

A constatat că leziunile produse ca urmare directă a accidentului produs prin fapta ilicită a inculpaţilor, vindecabile în 170-180 zile de îngrijiri medicale, au antrenat suferinţe fizice şi psihice de mare intensitate, partea civilă D. devenind dintr-o persoană activă, o persoană dependentă vreme îndelungată de ajutorul familiei şi prietenilor, după cum reiese din declaraţiile martorilor Q. şi R.

Prin urmare, partea civilă a suferit un prejudiciu imens de ordin moral, suferind intervenţii chirurgicale ce au antrenat inerent dureri fizice de mare intensitate, a fost imobilizată la pat circa 5 luni, iar întreaga sa viaţă a fost schimbată în mod dramatic, în condiţiile în care, înainte de accident era o persoană dedicată carierei profesionale şi implicată în conducerea unei societăţi comerciale profitabile.

Faţă de acestea, în cauză se justifică acordarea unor daune morale în cuantum ridicat, pentru a asigura o reparare cât mai cuprinzătoare a suferinţelor îndurate de persoana vătămată în cauză.

A apreciat că suma de 20.000 EUR în echivalent RON este necesară şi suficientă pentru acoperirea daunelor morale suferite de către partea civilă. La stabilirea acestui cuantum, a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1371 din C. civ., şi interpretarea dată acestor dispoziţii prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016.

Partea civilă a contribuit în egală măsură (50%) la producerea accidentului rutier, încercând să împiedice plecarea de pe loc a vehiculului chiar şi după ce acesta s-a pus în mişcare, expunându-se cu bună ştiinţă unei situaţii periculoase pentru propria integritate corporală. În aceste condiţii, observând şi sumele ce se acordă în mod obişnuit cu titlu de daune morale în jurisprudenţa instanţei în caz de vătămări corporale ce nu implică infirmitate permanentă (aproximativ 40.000 Euro) a procedat la reducerea acestei sume corespunzător procentului de culpă a victimei.

În acelaşi mod a procedat şi în cazul despăgubirilor materiale solicitate de partea civilă D., suma stabilită cu titlu de cheltuieli aferente refacerii stării de sănătate, medicamente şi tratamente (5.137,8 RON) urmând a fi redusă corespunzător culpei părţii civile (2570 RON), dar şi a celor solicitate de furnizorul de servicii medicale, în sensul reducerii acestora la suma de 2.238 RON, corespunzătoare procentului de culpă a victimei.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de unitatea spitalicească, furnizor al serviciilor medicale prestate victimei accidentului, a reţinut că aceasta nu are calitatea de victimă a accidentului rutier, astfel că obligaţia de a achita sumele avansate de spital în virtutea asistenţei medicale de urgenţă asigurată victimei revine persoanelor vinovate de fapta ilicită, conform dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006, care stabilesc că "persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de furnizorii de servicii medicale".

Împotriva acestei sentinţe au declarant apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, de intimatul inculpat A., de părţile civile D. şi C. şi de partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie.

Prin motivele de apel formulate în scris şi susţinute oral în dezbateri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în esenţă, a criticat hotărârea instanţei de fond cu privire la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de către inculpaţi, la individualizarea pedepsei (atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare), la respingerea acţiunii civile formulate de partea civilă C. şi la atragerea răspunderii civile, în calitate de parte responsabilă civilmente, a Biroului Naţional Carte Verde din Marea Britanie.

Inculpatul A. a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, prin aceea că a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată prin sentinţa de condamnare şi a făcut o greşită apreciere a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei sale.

Părţile civile D. şi C. au criticat sentinţa apelată sub aspectul soluţionării laturii civile, apreciind că instanţa de fond, în mod greşit, nu a admis în totalitate cererile acestora de reparare a prejudiciilor materiale şi morale.

Biroului Naţional Carte Verde din Marea Britanie a apreciat hotărârea apelată nelegală doar sub aspectul atragerii răspunderii sale civile în calitate de parte responsabilă civilmente, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că vătămarea corporală s-a produs cu intenţie.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 849/P/2014 din 18 octombrie 2016, înregistrat la Curtea de Apel Craiova la data 20 octombrie 2016, sub nr. x/2016/a1, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută şi pedepsită de art. 233 din C. pen. raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen., reţinându-se, în esenţă, că în ziua de 29 noiembrie 2014, în jurul orei 11:30, în timp ce se aflau în zona restaurantului "E., din cartierul Rovine al municipiului Craiova, prin violenţă, au deposedat persoanele vătămate C. şi D. de un autoturism x cu numărul de înmatriculare x, aflat în posesia legitimă a acestora din urmă, rezultând lovirea părţii vătămate C. şi vătămarea corporală a numitei D., care a necesitat pentru vindecare un număr de 170 - 180 zile îngrijiri medicale.

În şedinţa din 4 aprilie 2019, dată la care au avut loc şi dezbaterile pe fondul cauzei, Curtea de Apel Craiova a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prevăzută de art. 48 raportat la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi a faptei reţinute în sarcina inculpatei B., din infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 raportat la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 111/2019 din 2 mai 2019, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., odată cu pronunţarea asupra fondului cauzei.

Între momentul dezbaterilor şi cel al soluţionării cauzei, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2020, asupra dispoziţiilor art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., constatând că sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

În cuprinsul deciziei mai sus menţionate, Curtea Constituţională a reţinut că "respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal."

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Constituţională a avut în vedere dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul acuzatului de a fi informat cu privire la cauza acuzaţiei [(faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia) şi natura acuzaţiei (încadrarea juridică a faptelor în cauză), iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie să fie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea], ale Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (conform cărora "În cazul în care, în cursul procedurilor penale, detaliile acuzării se modifică într-o măsură care să afecteze în mod substanţial poziţia persoanei suspectate sau acuzate, modificările ar trebui să i se comunice persoanei respective atunci când este necesar pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor şi la timp pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare" (paragraful 29), art. 6 alin. (4) - "Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informaţiilor oferite în conformitate cu prezentul articol [s.n. informaţii cu privire la acuzare], acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor"), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Astfel, "Acuzatul trebuie să fie informat în mod corespunzător şi pe deplin cu privire la orice modificare a acuzaţiei, inclusiv modificările care au legătură cu «cauza» acesteia, şi trebuie să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pentru a reacţiona la aceste modificări şi pentru a-şi organiza apărarea pe baza oricărei noi informaţii sau afirmaţii. Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent dacă este vorba despre natura faptelor imputate sau despre calificarea lor juridică, trebuie adusă la cunoştinţa ei în aceleaşi condiţii de promptitudine prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a), pentru ca ea să fie în măsură să dispună de facilităţile necesare organizării apărării în noile condiţii apărute". (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61, şi Decizia din 5 septembrie 2006, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bäckstrom şi Andersson împotriva Suediei). Mai mult, "Informaţiile referitoare la acuzaţiile aduse, inclusiv încadrarea juridică reţinută de instanţă în materie, trebuie să fie furnizate fie înainte de proces, în actul de inculpare, fie cel puţin în cursul procesului, prin alte mijloace, precum extinderea formală sau implicită a acuzaţiilor. Simpla menţionare a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii este, în mod evident, insuficientă." (Hotărârea din 20 aprilie 2006, pronunţată în Cauza I.H. şi alţii împotriva Austriei, paragraful 34).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că, "În cazul reîncadrării faptelor în cursul procesului, acuzatului trebuie să i se acorde posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare în mod practic şi efectiv şi în timp util" (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 62; Hotărârea din 25 ianuarie 2011, pronunţată în Cauza Block împotriva Ungariei, paragraful 24).

Or, prin raportare la dispoziţiile art. 11 şi 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, respectarea dreptului Uniunii şi a jurisprudenţei CJUE şi a CEDO poate şi trebuie să fie asigurată prin aplicarea de către instanţa judecătorească, în mod direct, a prevederilor art. 21 din TFUE, dacă prevederea legală internă sau, cu atât mai mult, orientarea jurisprudenţială este contrară.

De aceea, chiar dacă Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale nu era publicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării sentinţei apelate, dreptul acuzatului de a cunoaşte, anterior dezbaterii vinovăţiei sale, textul de lege în temeiul căruia răspunderea sa penală ar putea fi angajată este garantat de Convenţie (art. 6 paragraful 3 lit. a).

Împrejurarea că încadrarea juridică a faptelor reţinute prin sentinţa apelată este mai favorabilă inculpaţilor A. şi B. sub aspect sancţionator decât cea reţinută prin rechizitoriu, nu are relevanţă sub aspectul respectării dreptului la apărare al inculpaţilor şi al echităţii procedurilor, instanţa de fond fiind obligată să se pronunţe cu privire la schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie înainte de închiderea dezbaterilor, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, în condiţiile în care dispozitivul deciziei oferă elemente suficiente cu privire la motivele admiterii excepţiei ("schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal") şi permit corelarea drepturilor constituţionale încălcate cu garanţiile similare instituite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 paragraful 3 lit. a).

Astfel, pentru restabilirea caracterului echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpaţii A. şi B. a dreptului la apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, de intimatul inculpat A., de părţile civile D. şi C. şi de partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie împotriva Sentinţei penale nr. 111/2019 din 2 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016, va desfiinţa, în totalitate, sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova, urmând ca, în rejudecare, instanţa de fond să aibe în vedere şi apărările formulate de părţi în calea de atac a apelului.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (3) şi (6) din C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, de intimatul inculpat A., de părţile civile D. şi C. şi de partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie împotriva Sentinţei penale nr. 111/2019 din 2 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează, în totalitate, sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în sumă de 868 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-inculpată B., în sumă de 289 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 august 2020.

Procesat de GGC - LM