Defendant's cassation appeal rejected; abuse-of-office conviction and suspended sentence upheld for approving payments for unperformed works

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 64 din 17 aprilie 2019 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosar nr. x/2017, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-au respins restul cererilor formulate de inculpata A..

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, iar în temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asigurătorii.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare şi partea civilă Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare.

Prin Decizia penală nr. 1364/A/2019 din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare şi partea civilă Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, împotriva Sentinţei penale nr. 64 din 17 aprilie 2019 a Tribunalului Maramureş, care a fost desfiinţată sub aspectul soluţionării acţiunii penale şi acţiunii civile şi pronunţând o nouă hotărâre:

A fost condamnată inculpata A., în baza art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) din C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare şi 2 ani interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică - pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 91 - 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune Maramureş la datele fixate de acesta, să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, să anunţe în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,să comunice schimbarea locului de muncă şi să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnata a fost obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 zile, într-o activitate din cadrul Primăriei Municipiului Baia Mare sau la o parohie/unitate de cult de pe raza aceluiaşi municipiu.

S-a dispus ca supravegherea executării obligaţiilor şi măsurilor stabilite de instanţă să se facă de către Serviciul de Probaţiune Maramureş, căruia i se vor comunica datele prev. la art. 93 alin. (1) din C. pen., mai sus menţionate.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (în caz de comitere a unei noi infracţiuni, nerespectarea măsurilor de supraveghere sau neexecutarea, cu rea credinţă a obligaţiilor impuse pe durata termenului de supraveghere).

În baza art. 397 raportat la art. 25 din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii B. şi A., în solidar, să plătească părţii civile Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare suma de 6.810,80 RON despăgubiri materiale.

Împotriva Deciziei penale nr. 1364/A/2019 din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casaţie inculpata A., la data de 17 ianuarie 2020.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpata A. a arătat, în esenţă, că, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând, în principal, admiterea recursului în casaţie formulat, casarea hotărârii recurate şi achitarea recurentei în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei recurate precum şi a Sentinţei penale nr. 64/2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În acest sens, a arătat că Legea nr. 273/2006, fiind o normă de drept, cu caracter de principiu, prin care se stabileşte cadrul general privind gestionarea fondurilor publice şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale precum şi a altor instituţii publice din domeniul finanţelor publice locale, aceasta nu instituie atribuţii de serviciu în sarcina funcţionarilor publici cu atribuţii în domeniul financiar-contabil, în speţă, în sarcina contabilului şef şi nici modalitatea de exercitare a controlului financiar preventiv de persoana însărcinată în acest scop, atribuţii de serviciu a căror încălcare ar putea atrage o eventuală răspundere penală, întrucât acestea sunt prevăzute în acte normative distincte.

Dispoziţiile legale cu caracter de principiu care reprezintă cadrul general în materia fondurilor publice rezultă şi din prevederile art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, care se referă la plăţi efectuate în conformitate cu dispoziţiile legale, făcându-se astfel trimitere, în mod direct, la alte legi din domeniu, dar fără a fi nominalizate în concret.

Or, în opinia inculpatei A., pentru atragerea răspunderii penale a unui funcţionar public este necesar ca actul neîndeplinit sau îndeplinit defectuos şi care se circumscrie atribuţiilor sau îndatoririlor sale de serviciu să fie, în mod expres, prevăzut de lege.

Numai în măsura în care legea prevede în concret şi explicit care este conduita pe care funcţionarul public trebuie să o urmeze în exercitarea atribuţiunilor şi îndatoririlor de serviciu se poate stabili dacă acesta a respectat sau nu o astfel de conduită.

În acest sens, recurenta inculpată a făcut referire la paragrafele 45, 51 şi 60 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Cu privire la lipsa elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii reţinute în sarcina recurentei, apărarea acesteia a arătat că tipicitatea, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune corespondenţa dintre fapta concretă, săvârşită de o persoană şi elementele de natură obiectivă şi subiectivă cuprinse în modelul abstract al normei de incriminare, fapta concretă fiind tipică doar dacă corespunde modelului abstract stabilit de legiuitor în norma de incriminare, atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv.

Absenţa trăsăturii esenţiale a tipicităţii obiective are ca finalitate pronunţarea unei hotărâri de achitare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În acest sens, s-a susţinut că, din cuprinsul dispoziţiilor coroborate ale art. 78 şi art. 19 din Legea nr. 273/2006 rezultă că fapta unei persoane de a încălca regulile bugetare instituite de art. 14 alin. (3) şi a art. 54 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 reprezintă un ilicit contravenţional, fiindu-le aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, şi nu un ilicit penal.

Legiuitorul, în cadrul atribuţiilor sale în domeniul politicii penale a statului, este singurul în măsură să decidă dacă valoarea socială vătămată prin încălcarea unor norme legale imperative poate fi ocrotită printr-o incriminare penală sau contravenţională. Odată ce legiuitorul a stabilit natura răspunderii şi, implicit, a sancţiunii, organelor statului cu atribuţii în acest domeniu le revine obligaţia de a urmări şi de a sancţiona faptele ilicite (infracţiune sau contravenţie) potrivit scopului urmărit de legiuitor la edictarea acestor legi.

Astfel, s-a arătat că art. 15 alin. (2) din C. pen. statuează că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, iar art. 1 din O.G. nr. 2/2002 privind regimul juridic al contravenţiilor că "legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală".

Or, recurenta inculpată a susţinut că, atât timp cât legea finanţelor publice locale prevede că încălcarea anumitor norme prevăzute chiar în cuprinsul acesteia reprezintă un ilicit contravenţional, dar şi a faptului că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din C. pen. are un caracter general şi subsidiar, se încalcă principiul "ultima ratio" şi principiul "specialia generalibus derogant".

Prin reaprecierea de către procuror a gradului de pericol social abstract al faptelor şi, implicit, a calificării acestor conduite ca infracţiune şi nu contravenţie, astfel cum legiuitorul a statuat cu putere de lege, considerând că prin încălcarea acestora s-a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., se substituie Parlamentului României în actul de legiferare, încălcând astfel principiul separaţiilor puterilor în stat, consacrat în Constituţia României, în acest sens făcându-se referire la Decizia nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională.

De altfel, s-a opinat că, dacă legiuitorul ar fi dorit să sancţioneze respectivele abateri ca infracţiuni, ar fi făcut-o chiar în cuprinsul Legii nr. 273/2006, unde, în cuprinsul art. 77 indică faptele care sunt infracţiuni.

O altă critică invocată de către recurentă a fost cea cu privire la caracterul nelegal al deciziei recurate, în sensul că instanţa de apel, prin considerentele acesteia, a apreciat că faptele recurentei A. (astfel cum au fost reţinute şi descrise în actul de sesizare a instanţei) întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., acestea nefiind fapte contravenţionale.

Recurenta a apreciat că o astfel de interpretare este eronată şi în profund conflict cu numeroasele decizii ale Curţii Constituţionale a României şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţe care, prin jurisprudenţa lor, au amendat, în mod sistematic, lipsa cerinţei accesibilităţii unei norme de drept penal.

Recurenta a arătat că, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel nu a avut în vedere că, atât Legea nr. 273/2006 cât şi Legea nr. 286/2009 privind C. pen. sunt legi organice, sens în care acestea nu pot fi "complinite" prin dispoziţii ale unor acte normative inferioare acestora, respectiv ordonanţele simple emise de Guvern, aşa cum este O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Faptul că art. 47 din O.G. nr. 2/2001 prevede că "dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. civ. nu înseamnă că şi viceversa este valabilă.

De asemenea, recurenta a făcut trimitere la Decizia nr. 363/2015, pronunţată de Curtea Constituţională, criticând faptul că instanţa de apel a coroborat dispoziţiile dintr-o lege organică privind finanţele publice locale (Legea nr. 273/2006) cu cele dintr-o altă lege organică de drept penal (Legea nr. 286/2009 privind C. pen.) şi cu cele dintr-o ordonanţă de guvern privind regimul juridic al contravenţiilor, încălcând astfel considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional.

O lege din domeniul penal trebuie să definească, în mod neechivoc, care sunt faptele pe care le incriminează precum şi pedepsele aplicabile acestora, pentru că numai în acest mod persoanele au posibilitatea de a cunoaşte care sunt acţiunile şi inacţiunile protejate de norma de incriminare şi a căror nerespectare pot angaja răspunderea penală şi, implicit, pedeapsa care îi poate fi aplicată.

Astfel, s-a opinat că şi din acest punct de vedere hotărârea instanţei de apel este nelegală, în condiţiile în care caracterul penal al faptelor săvârşite de recurenta A. este determinat de o reapreciere a unor fapte calificate de o lege organică ca fiind contravenţii în infracţiuni de către o instanţă de judecată, pe baza unui raţionament propriu, substituindu-se astfel legiuitorului.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar prin care a solicitat casarea deciziei recurate precum şi a sentinţei penale nr. 64/2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond, recurenta a arătat că, atât pe parcursul cercetării judecătoreşti cât şi prin concluziile scrise formulate în faţa instanţei de fond, a invocat o serie de cereri şi apărări printre care şi achitarea inculpatei în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din C. proc. pen., respectiv fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege; schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. fie în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 298 din C. pen. sau în infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere că instanţa de fond a apreciat că faptele pentru care recurenta a fost trimisă în judecată reprezintă fapte contravenţionale şi nu infracţiuni, sens în care a dispus achitarea acesteia în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., s-a arătat că apărările mai sus precizate nu au mai fost analizate de instanţă.

Aşadar, apărările şi cererile formulate în cursul judecăţii pe fond şi indicate mai sus, au fost analizate pentru prima dată de instanţa de apel, împrejurare care, în opinia recurentei, aduce atingere dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului egalităţii de arme între acuzare şi apărare, precum şi a principiului dublului grad de jurisdicţie, consacrat de art. 2 din Protocolul 7 la Convenţie.

Efectul devolutiv al apelului nu trebuie înţeles în sensul că instanţa de apel procedează la o readministrare a întregului material probator sau analiza unor apărări, respectiv la efectuarea unei cercetări judecătoreşti deoarece aceasta are rolul de a efectua un control judiciar, sens în care nu poate suplini lipsa cercetării judecătoreşti sau analiza unor apărări efectuate de prima instanţă.

Având în vedere aspectele mai sus indicate, recurenta a considerat că recursul formulat este admisibil şi temeinic, sens în care a solicitat admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat.

Prin Încheierea din data de 15 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1364/A din data de 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Cluj, secţia penală şi de minori şi a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători.

A fost acordat termen la data de 26 iunie 2020, cu citarea recurentei şi a intimatei părţi civile şi asigurarea apărării (apărător ales şi din oficiu).

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reţinut, în esenţă, că, din modul în care recurenta a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care aceasta a fost condamnată din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatei nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

Judecătorul de filtru a reţinut că analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori chestiuni privind încadrarea juridică a faptei excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Astfel, criticile recurentei inculpate privind analizarea de către instanţa de apel a unor apărări invocate de aceasta în primă instanţă vizând lipsa formei de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv solicitarea de schimbare a încadrării juridice, care nu au fost cenzurate de instanţa de fond, nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie în limitele anterior stabilite, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preparator, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, în cauza pendinte, nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel. Instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, cu titlu definitiv, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Se constată, aşadar, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în fapt că inculpata A., în perioada octombrie - decembrie 2015, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în calitate de contabil şef al Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, având viza de "control financiar preventiv", pe care a aplicat-o pe ordinele de plată, prin încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 14 alin. (3), art. 54 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, a aplicat viza "bun de plată" şi a efectuat plata fără contraprestaţie a sumei de 68.108 RON, reprezentând elemente de cheltuieli nejustificate, pentru lucrări nerealizate, cuprinse în situaţia de plată, care a stat la baza întocmirii facturii emise de SC C. SRL Sighetu Marmaţiei, în lipsă de documente care trebuiau să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor, cauzând, astfel muzeului o pagubă în sumă de 68.108 RON.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că întreaga probaţiune administrată a dovedit, cu certitudine, că au fost efectuate plăţi pentru lucrări la obiectivul construcţiei "Casa Poartă", aparţinând Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, fiind emise ordine de plată, pe care a fost aplicată viza "bun de plată", realizându-se astfel plata fără contraprestaţie a sumei de 68.108 RON, documente care trebuiau supuse controlului financiar preventiv.

Totodată, s-a mai arătat că, deşi a primit doar facturile emise de SC C. SRL care nu erau însoţite de situaţii de lucrări şi nici procese-verbale de recepţie, aspect ce rezultă inclusiv din susţinerile inculpatei, aceasta a aplicat viza de "control financiar preventiv" atestând angajarea cheltuielilor şi regularitatea plăţii aferentă acestora.

Deopotrivă, s-a mai arătat că inculpata nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă de caracterul necorespunzător al atestării unor împrejurări nereale (plata fără contraprestaţie), din probele dosarului (convorbiri telefonice şi declaraţii de martori) rezultând cu evidenţă că a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, aceasta cunoscând ce lucrări nu au fost efectuate.

Prin urmare, în acord cu instanţa de apel se constată că acţiunile inculpatei se circumscriu încălcării dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 273/2006, potrivit cărora "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială" art. 54 alin. (5) din Legea nr. 273/2006, care stabilesc că "instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor, executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de către contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil" şi art. 54 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, care au în vedere că "efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate".

Aşadar, contrar susţinerilor apărării, fapta inculpatei A., aşa cum a fost reţinută şi descrisă, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/2016, fiind încălcate dispoziţii cuprinse în legislaţia primară.

Înalta Curte reţine că, sub aspectul elementului material, infracţiunea de abuz în serviciu se realizează fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act, a cărei urmare imediată constă într-o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Astfel, instanţa supremă reţine că, prin incriminarea faptei prevăzută în art. 297 din C. pen. ca infracţiune de serviciu, legiuitorul a condiţionat existenţa acesteia de producerea unei urmări prejudiciabile, respectiv o pagubă în patrimoniului unei instituţii (ceea ce impune constatarea şi cuantificarea unui prejudiciu cert suferit de instituţia la care funcţionarul public este angajat, prejudiciu pe care aceasta să fie îndreptăţită să-l revendice a fi acoperit sub aspectul laturii civile a cauzei, iar paguba să fie una certă, lichidă şi exigibilă) sau o vătămare a intereselor instituţiei (vătămare care, chiar dacă nu este definită de legiuitor, a fost unanim acceptată de practica judiciară ca reprezentând o afectare semnificativă a unei instituţii).

Or, conduita abuzivă a inculpatei adoptată în exercitarea atribuţiilor de serviciu care decurgeau din calitatea de contabil şef al Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, expusă anterior, îmbracă forma penală a infracţiunii de abuz în serviciu aşa cum a fost reglementată de legiuitor.

Sub acest aspect, se constată că, în cauza de faţă, conduita imputată inculpatei a avut ca şi consecinţă prejudicierea bugetului Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, cu suma de 68.108 RON.

În coordonatele situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel şi care nu mai poate fi cenzurată, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatei A. - constând în aceea că, în perioada octombrie - decembrie 2015, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în calitate de contabil şef al Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, având viza de control financiar preventiv, pe care a aplicat-o pe ordinele de plată, prin încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 14 alin. (3), art. 54 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat viza bun de plată şi a efectuat plata fără contraprestaţie a sumei de 68.108 RON reprezentând elemente de cheltuieli nejustificate, pentru lucrări nerealizate, cuprinse în situaţia de plată, care a stat la baza întocmirii facturii emise de SC C. SRL Sighetu Marmaţiei, în lipsă de documente care trebuiau să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor, cauzând o pagubă în valoare de 74.918,80 RON (recuperată parţial, rămânând o diferenţă de 68.108 RON) - se circumscrie elementelor de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte susţinerile apărării recurentei inculpate în sensul că faptele acesteia sunt de natură contravenţională, încălcarea regulilor stabilite prin art. 14 alin. (3), art. 54 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 273/2006 constituind contravenţiile prev. de art. 78 alin. (1) lit. a) şi b) din lege, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate.

Potrivit art. 79 din Legea nr. 273/2006, contravenţiilor prevăzute la art. 78 li se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Prin intermediul art. 1 din O.G. nr. 2/2001, legiuitorul a instituit corelaţiile existente între cele două tipuri de răspundere juridică, penală şi contravenţională, în sensul că legea contravenţională protejează relaţiile de apărare socială care nu constituie obiectul ocrotirii legii penale.

Diferenţierea dintre infracţiune şi contravenţie este dată, în principal, de gradul de pericol social al faptei. Periculozitatea socială a unei fapte trebuie apreciată în contextul mai multor factori, respectiv norma juridică încălcată, relaţia socială prejudiciată, împrejurările concrete în care a fost săvârşită, felul şi intensitatea vinovăţiei, urmările faptei, considerente cu privire la persoana care a săvârşit fapta etc.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel legislaţiei incidente este corectă, fiind întrunit conţinutul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, şi prin raportare la existenţa urmării imediate, prin încălcarea atribuţiei de serviciu. Or, cauzarea unei pagube, respectiv a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice răspunde raţiunii pentru care a fost incriminat abuzul în serviciu şi care diferenţiază fapta săvârşită de contravenţie.

Prin urmare, fapta recurentei inculpate constituie infracţiunea de abuz în serviciu, şi nu contravenţie, pentru că există urmarea imediată prevăzută de lege, prejudiciul fiind localizat în patrimoniul Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare, care s-a constituit parte civilă în cauză.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că fapta inculpatei nu poate fi subsumată ilicitului contravenţional în condiţiile în care plăţile au fost efectuate nu doar în lipsa documentelor justificative care să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia lucrărilor şi executarea acestora, ci s-au dispus plăţi pentru lucrări care nu au fost efectuate, aspect cunoscut de inculpată.

Or, acceptarea plăţii, în condiţiile mai sus precizate, a unor lucrări neefectuate intră în sfera ilicitului penal, fapta inculpatei A. prezentând gradul de intensitate şi gravitate care să justifice sancţiunea penală, legea penală fiind singura în măsură să atingă scopul urmărit de legiuitor.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că, în raport de situaţia de fapt expusă şi stabilită cu caracter definitiv în considerentele deciziei penale atacate, elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu corespund faptelor reţinute în concret inculpatei A., susţinerile acesteia în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală fiind nefondate.

În ceea ce priveşte solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, aceasta nu poate fi primită. Înalta Curte constată că petitul subsidiar al cererii de recurs în casaţie nu face obiectul de cenzură al instanţei în procedura pendinte, în raport de limitele în care s-a dispus admiterea în principiu a căii extraordinare de atac prin încheierea din data de 15 mai 2020.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1364/A din data de 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1364/A din data de 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM