Cassation dismissed; corporate liability for tax evasion and money laundering upheld despite claims of lack of corporate interest and absence of tax prejudice from fictitious invoices.

Deliberând asupra cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 546/PI din 6 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală în dosarul nr. x/2016, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În latură penală:

În baza art. 386 C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulate de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL.

S-a constatat că, în mod global, în raport de Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, legea penală mai favorabilă în cauză este vechiul C. pen., respectiv legislaţia specială de la momentul comiterii faptelor, motiv pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina inculpatelor persoane juridice SC A. SRL şi SC B. SRL, după cum urmează:

Pentru SC A. SRL, din infracţiunile reţinute în rechizitoriu, în infracţiunile de: evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

Pentru SC B. SRL, din infracţiunile reţinute în rechizitoriu, în infracţiunile de: evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

1. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei SC A. SRL la pedeapsa de 200.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (106 facturi fiscale, fără a se reţine şi cele 24 de facturi fiscale descrise la cap II, secţiunea a II-a, pct. 1.7,1.9,1.10,1.15 din rechizitoriu)

În baza art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatei SC A. SRL la pedeapsa de 100.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată (141 de transferuri de bani).

În baza art. 401 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite pedepsele anterior menţionate, aplicându-se inculpatei persoană juridică pedeapsa rezultantă constând în amendă penală în cuantum de 200.000 RON.

În temeiul art. 531 alin. (3) lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, art. 532 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică SC A. SRL pedeapsa complementară a suspendării activităţii pe o durată de 3 luni.

În temeiul art. 531 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării la afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare, în condiţiile art. 717 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 717 alin. (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus ca difuzarea hotărârii de condamnare să fie efectuată prin intermediul presei scrise, în publicaţii de largă circulaţie sau prin intermediul presei audiovizuale, în 3 apariţii.

2. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata persoană juridică SC B. SRL la pedeapsa de 100.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (9 facturi fiscale).

În baza art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata persoană juridică SC B. SRL la pedeapsa de 50.000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată (35 de transferuri de bani).

În baza art. 401 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite pedepsele anterior menţionate, aplicându-se inculpatei persoană juridică pedeapsa rezultantă constând în amendă penală în cuantum de 100.000 RON.

În temeiul art. 531 alin. (3) lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, art. 532 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a suspendării activităţii pe o durata de 3 luni.

În temeiul art. 531 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării la afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare în condiţiile art. 717 C. pen. din 1969.

În temeiul art. 717 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus ca difuzarea hotărârii de condamnare să fie efectuată prin intermediul presei scrise, în publicaţii de largă circulaţie, sau prin intermediul presei audiovizuale, în 3 apariţii.

Prin aceeaşi hotărâre s-au pronunţat soluţii de condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (cu reţinerea şi a dispoziţiilor alin. (2), respectiv a alin. (3) din acelaşi act normativ, în cazul anumitor inculpaţi) şi spălarea banilor în formă continuată, prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, faţă de inculpaţii: C. (în calitate de autor al celor din urmă infracţiuni), D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. (în calitate de complici la cele din urmă infracţiuni), respectiv, numai pentru săvârşirea primelor două infracţiuni, sub forma complicităţii, de către inculpaţii M. şi N..

Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus achitarea inculpatului O. sub aspectul săvârşirii, în calitate de complice, a infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor în formă continuată şi, respectiv, a infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, în încadrarea juridică anterior menţionată.

Deopotrivă, s-a dispus achitarea inculpatului P. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi, respectiv, a infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, în încadrarea juridică anterior menţionată.

În latură civilă:

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., art. 1357 şi urm. C. civ., cu aplicarea Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, respectiv pretenţiile acesteia în suma de 10.334.403,41 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală, dispunându-se:

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii D. şi SC B. SRL, la plata sumei de 367.101,92 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii E., L. şi SC A. SRL, la plata sumei de 620.000 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii F., L. şi SC A. SRL, la plata sumei de 28.080 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii G., L. şi SC A. SRL, la plata sumei de 166.640 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii D., G., L. şi SC B. SRL, la plata sumei de 435.200 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii H. şi SC A. SRL, la plata sumei de 994.290,46 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii I. şi SC A. SRL, la plata sumei de 2.794.121,46 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii J., L. şi SC A. SRL, la plata sumei de 1.065.038 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii K. şi SC A. SRL, la plata sumei de 194.000 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii M. şi SC A. SRL, la plata sumei de 425.338,40 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpaţii N., L. şi SC A. SRL, la plata sumei de 16.800 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală;

- obligarea inculpatului C., în solidar cu inculpata SC A. SRL, la plata sumei de 3.227.793,17 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

S-a constatat că inculpatul C. a plătit în contul nr. 50.86.09, deschis la Trezoreria Lugoj, suma totală de 12.589.242 RON, reprezentând prejudiciu produs în prezentul dosar, dar fără obligaţiile fiscale accesorii debitului principal, în condiţiile Codului de procedură fiscală, conform Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. şi a deciziei nr. 21/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor care nu au la bază operaţiuni reale, redate în dispozitivul hotărârii.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 249 şi urm. C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, până la concurenţa sumei acordate părţii civile cu titlu de daune materiale şi neachitate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii C., I., L., D., E., H., M., SC B. SRL şi SCA. SRL.

Prin decizia penală nr. 859/A din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi de inculpaţii C., I., L., D., E., H. şi M. împotriva Sentinţei penale nr. 546/PI din 6 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală, s-a extins efectul apelurilor inculpaţilor anterior menţionaţi şi asupra celorlalţi coinculpaţi persoane fizice, iar în rejudecare, s-a modificat situaţia juridică a inculpaţilor C., I., L., D., E., H. şi M., în sensul dispunerii achitării acestora, în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., menţinându-se pedepsele aplicate inculpaţilor pentru celelalte infracţiuni, precum şi modalitatea de executare a pedepselor rezultante, astfel cum a fost stabilită în fond.

Totodată, s-a dispus condamnarea inculpatului P. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, art. 5 C. pen., precum şi înlăturarea aplicării alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005 din încadrarea juridică a infracţiunii de complicitate la evaziunea fiscală în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului N., menţinându-se în rest, celelalte dispoziţii ale hotărârii de primă instanţă, care nu contravin deciziei.

Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele SC B. SRL şi SC A. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva Deciziei penale nr. 859/A din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, au declarat recurs în casaţie inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL

S-a constatat că recurentele inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL şi-au fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea recurentelor inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL a invocat, punctual, următoarele critici:

În rechizitoriu nu sunt indicate elemente concrete din care să rezulte faptele şi activităţile pentru care s-a dispus trimiterea societăţilor inculpate în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălarea banilor, în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Conform dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. pen., "Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice".

În cuprinsul rechizitoriului nu se face însă nicio trimitere la îndeplinirea sau analiza condiţiilor răspunderii penale a persoanelor juridice, din perspectiva legăturii dintre faptele reţinute în sarcina acestora şi obiectul lor de activitate, respectiv, interesul societăţilor în raport cu activităţile de evaziune fiscală întreprinse de persoanele fizice inculpate.

Or, cele două societăţi nu au avut niciun beneficiu din activităţile ilegal săvârşite de C.. Dimpotrivă, patrimoniul acestora a fost diminuat prin plata unor taxe şi impozite mai mari către bugetul de stat, aspect ce rezultă în mod indubitabil din expertiza efectuată în cauză, conform căreia "în concluzie, odată cu înregistrarea cheltuielilor în sumă de 32.993.197 RON deductibile fiscal, în evidenţele contabile SC A. SRL şi-a majorat baza impozabilă prin realizarea de operaţiuni taxabile, concretizate în venituri impozabile, achitând suplimentar impozit pe profit de 920 289 RON şi TVA de 1.305.375 RON". Ca urmare, din perspectiva art. 135 alin. (1) C. pen., în cauză nu este îndeplinită condiţia angajării răspunderii penale a societăţilor pentru infracţiunea de evaziunea fiscală.

Practic, în speţă, presupusa infracţiune de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpaţilor persoane fizice nu a fost comisă nici pe departe în realizarea obiectului de activitate al persoanelor juridice şi nici în interesul acestora, nefiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de art. 135 C. pen.

În plus, în sarcina inculpatelor persoane juridice nu poate fi reţinut autoratul la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 întrucât, conform doctrinei şi practicii, această faptă are subiect activ calificat, care poate fi administratorul de fapt sau de drept al societăţii. Orice alt participant la săvârşirea faptei poate fi instigator sau complice. În consecinţă, persoanele juridice nu pot avea ele însele calitatea de autori ai infracţiunii de evaziune fiscală (astfel cum, de altfel, s-a stabilit prin Decizia nr. 272/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Pe de altă parte, facturile emise de cele două societăţii respectă întru totul cerinţele legale pentru a putea fi înregistrate în evidenţa lor contabilă, astfel cum rezultă din conţinutul expertizei efectuate în cauză. Or, ponderea facturilor înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor, suspectate ca fiind fără un corespondent real în relaţiile comerciale în temeiul cărora au fost emise, sunt într-un procent nesemnificativ raportat la întreaga activitate a societăţilor, respectiv, sub 1%. Majorarea bazei impozabile ca urmare a veniturilor realizate prin înregistrarea mărfii şi punerea sa în operă a avut ca efect obţinerea de către societăţi a unor venituri importante, care au condus inevitabil la majorarea taxelor şi impozitelor la care erau obligate, din expertiză rezultând ca inculpatele au achitat în plus la bugetul de stat sume importante. Aceasta dovedeşte, odată în plus, că scopul infracţiunii de evaziune fiscală probabil urmărit de către reprezentanţii societăţii nu s-a concretizat, în mod efectiv.

Totodată, premisa lipsei unei activităţi comerciale reale a partenerilor comerciali ai societăţilor este infirmată de actele şi declaraţiile inculpaţilor, parte din ei arătând că materialele înscrise în contabilitate existau în realitate şi au fost transferate de la vânzător la cumpărător şi că societăţile au efectuat lucrări de construcţie în care au folosit materialele înscrise în facturile înregistrate în contabilitate. Or, este evident că aceste materiale au existat pentru că altfel volumul impresionant de lucrări nu putea fi efectuat, sens în care s-a făcut trimitere la hotărârea CJUE C-277/14.

S-a mai arătat că cele două societăţi nu aveau posibilitatea de a cunoaşte situaţia reală a furnizorilor şi emitenţilor facturilor, în condiţiile în care marfa înscrisă în facturi exista la dispoziţia diferitelor compartimente de producţie din structura lor (staţie de asfalt, şantierele în care societatea era implicată), firmele executându-şi în cele mai onorabile condiţii toate contractele de execuţie în care au fost implicate.

De altfel, în cauză nu s-a făcut dovada că prin înregistrarea în contabilitatea societăţilor a facturilor de referinţă s-a diminuat baza impozabilă şi s-a dedus TVA-ul invocat de acuzare, prejudiciindu-se astfel bugetul statului, o dovadă certă în acest sens rezultând din analiza raportului de constatare întocmit în faza de urmărire penală, dar şi din rapoartele extrajudiciare ataşate dosarului.

Astfel, în raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză s-a constatat că, în realitate, prin înregistrarea în contabilitatea celor două firme a facturilor ce fac obiectul acuzaţiilor în cauza pendinte, baza impozabilă s-a mărit, taxele şi impozitele achitate bugetului de stat fiind mai mari decât cele cuvenite dacă respectivele tranzacţii nu ar fi existat sau nu ar fi fost înscrise în evidenţa contabilă a societăţilor.

În consecinţă, chiar dacă s-ar stabili că facturile emise de cele două societăţi, invocate de acuzare, nu au un suport real, se constată că în cauză nu poate fi reţinută infracţiunea de evaziune fiscală în sarcina celor două persoane juridice întrucât documentele de referinţă nu au modificat rezultatele lor financiar-contabile şi, implicit, nu au diminuat obligaţiile fiscale ale acestora către bugetul statului.

Practic, cercetările efectuate au stabilit că intenţia iniţială a inculpatului C. a fost aceea de a beneficia pentru sine de parte din veniturile societăţilor, sens în care a şi procedat în maniera recunoscută de acesta în faţa instanţei. În pofida acestei recunoaşteri a inculpatului, atâta timp cât intenţia sa de a pune la dispoziţia serviciului contabilitate a celor două societăţi facturile obţinute, în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu a condus la rezultatul urmărit, în cauză nu se poate vorbi decât despre o tentativă la infracţiunea de evaziune fiscală, care este nepedepsibilă conform legislaţiei în vigoare.

În plus, activitatea real desfăşurată de societăţi, în raport cu ponderea valorică a facturilor înscrise în contabilitate, ce fac obiectul cercetărilor, reprezintă un procent nesemnificativ din întreaga activitate a persoanelor juridice, ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că acestea nu au fost implicate în faptele cercetate, impunându-se, prin urmare, achitarea lor, în principal, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, în baza art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În fine, în considerarea aceluiaşi raţionament, cele două societăţi nu se fac vinovate de săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, motiv pentru care se impune achitarea lor şi sub acest aspect.

Pentru considerentele prezentate, apărătorul recurentelor inculpate a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa dispunerii achitării inculpatelor persoane juridice pentru faptele pentru care au fost condamnate în mod definitiv.

Prin încheierea din data de 21 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 859/A din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală şi s-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători.

S-a acordat termen la data de 20 martie 2020, C10, Sala secţiei penale, cu citarea recurentelor-inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL şi a intimatei parte civilă şi asigurarea apărării recurentelor-inculpate (apărător ales şi din oficiu).

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie comună formulată de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL a constatat că aceasta a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Totodată, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatele persoane juridice SC A. SRL şi SC B. SRL (prin avocat), care au formulat şi apel în cauză, şi cele prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele, datele de identificare şi sediile celor două persoane juridice, dar şi hotărârea care se atacă. Deopotrivă, cererea este semnată de apărătorul recurentelor.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazului de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile invocate de recurentele-inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL, care vizează, în mod esenţial, lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălarea banilor, pentru care au fost condamnate în mod definitiv, se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, recurentele inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Jurisprudenţa subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed, obiectul analizei prezentei căi de atac.

Sub un prim aspect, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care amintim, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 229/RC din 17 iulie 2020, Decizia nr. 55/RC din 13 februarie 2020, Decizia nr. 56/RC din 14 februarie 2019, Decizia nr. 39/RC din 6 februarie 2019, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017, Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017 - www.x.ro).

Drept urmare, pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt, respectiv, nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, având însă competenţa de a verifica legalitatea consecinţelor juridice care decurg din situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea deciziei de apel.

Astfel, se constată că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză

Se constată, aşadar, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că inculpata SC A. SRL, în numele şi interesul său, prin intermediul administratorilor de fapt şi de drept, a înregistrat în contabilitatea sa un număr de 130 facturi fiscale de cheltuieli ce nu aveau la bază operaţiuni economice reale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 11.786.939,06 RON. Prin intermediul administratorilor de fapt şi de drept a efectuat 141 de transferuri de bani din conturile sale în conturile societăţilor comerciale emitente ale facturilor fiscale ce nu aveau la bază operaţiuni economice reale, urmate de retragerea în numerar a acestor sume şi restituirea lor către inculpatul C., în scopul disimulării originii ilicite a acestor sume de bani.

Referitor la inculpata SC B. SRL, s-a reţinut că, prin intermediul administratorilor de fapt şi de drept a înregistrat în contabilitatea sa un număr de 9 facturi fiscale de cheltuieli ce nu aveau la bază operaţiuni economice reale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 802.391,92 RON. De asemenea, s-a reţinut că a efectuat 35 de transferuri de bani din conturile sale în conturile societăţilor comerciale emitente ale facturilor fiscale ce nu aveau la bază operaţiuni economice reale, urmate de retragerea în numerar a acestor sume şi restituirea lor către inculpatul C. în scopul disimulării originii ilicite a acestor sume de bani.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a reţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material constă în evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În art. 2 lit. f) din aceeaşi lege este dată şi definiţia operaţiunii fictive, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. Operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit, care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

Curtea a mai reţinut că, din ansamblul probelor administrate rezultă caracterul fictiv al operaţiunilor economice, ceea ce a condus la mărirea artificială a cheltuielilor, raportându-se la concluziile formulate de experţi pentru situaţia care corespunde stării de fapt reţinută, respectiv cea în care facturile şi operaţiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, nereale: 4.277.620 RON impozit pe profit SC A. SRL, 320.920,77 RON impozit pe profit SC B. SRL, 7.509.318,90 RON TVA SC A. SRL şi 481.381,15 RON TVA SC B. SRL.

În acest context, Înalta Curte notează că susţinerea recurentelor inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL în sensul că activitatea reţinută în sarcina lor ca fiind corespunzătoare încadrării prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu se suprapune peste norma de incriminare are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei autorilor căii de atac.

Or, s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că achiziţiile cuprinse în facturile de cheltuieli nu au la bază operaţiuni reale, concluzie argumentată pe interpretarea ansamblului materialului probator administrat în cauză. Totodată, s-a reţinut că facturile şi operaţiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, respectiv că bunurile menţionate în contracte şi facturile fiscale nu au fost furnizate.

De asemenea, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au înlăturat susţinerile expertului privind caracterul deductibil al cheltuielilor înregistrate în contabilitatea celor două inculpate persoane juridice şi calitatea de document justificativ al facturilor ce fac obiectul cauzei stabilind, cu titlu definitiv, caracterul fictiv al operaţiunilor economice, ceea ce a condus la mărirea artificială a cheltuielilor, respectiv a pasivului deductibil care, implicit, a condus la reducerea bazei impozabile la care se calculează impunerile datorate bugetului statului.

Prin urmare, trimiterile făcute, în cererea de recurs în casaţie, la concluziile expertizei pe aceste aspecte nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual în contextul în care se solicită, în esenţă, de către recurentele inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic al acuzaţiei ce le este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la inexistenţa operaţiunilor comerciale evidenţiate în actele contabile ale societăţilor.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit şi motive de apel pe fondul cauzei şi au fost analizate, cu prilejul soluţionării apelului, de către instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, jurisprudenţa CJUE invocată în justificarea lipsei de responsabilitate a recurentelor inculpate pentru comportamentul fiscal al societăţilor emitente ale facturilor nu este incidentă în speţă. Hotărârea nr. C-277/14 din 22 octombrie 2015 vizează alte ipoteze (efectivitatea bunurilor livrate şi emiterea facturilor de un operator economic inexistent), niciuna dintre acestea nefiind regăsită în cauză.

Cât priveşte critica recurentelor inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL în sensul că acestea nu au calitatea cerută de lege subiectului activ al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Astfel, subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă reţinută în sarcina recurentelor, este contribuabilul beneficiar al evidenţei contabile sau fiscale alterate. Noţiunea de contribuabil desemnează, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005, orice persoană fizică sau juridică care datorează taxe, impozite, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat.

Prin urmare, subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală este subiectul activ al raportului de drept fiscal, fiind antrenată răspunderea penală, în calitate de autor al infracţiunii de evaziune fiscală, atât a persoanelor fizice (în speţă administratorul de fapt, respectiv de drept ai societăţilor comerciale), cât şi a persoanelor juridice, faptele fiind comise în numele şi în interesul acestora din urmă.

Aşa cum s-a arătat şi în considerentele deciziei atacate, C. pen. român permite concursul între răspunderea penală a persoanei juridice şi răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Referitor la susţinerile recurentelor privind neîndeplinirea condiţiilor privind răspunderea penală a persoanei juridice, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 135 C. pen., persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Aşadar, din textul legal precitat rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea penală a persoanei juridice este suficient să fie îndeplinită una dintre condiţiile antemenţionate, nefiind necesar ca acestea să fie realizate cumulativ.

Pe cale de consecinţă, împrejurările relevate în sensul că societăţile comerciale nu au fost înfiinţate în scopul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală şi că au avut o activitate economică desfăşurată în mod legal pe o anumită perioadă de timp nu pot conduce la înlăturarea răspunderii acestora, faptele fiind comise în numele persoanelor juridice, aspecte factuale reţinute de instanţele de fond şi de apel.

Cât priveşte restul criticilor formulate de către recurentele inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL, referitoare la ponderea facturilor înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor, suspectate ca fiind fără un corespondent real în relaţiile comerciale în temeiul cărora au fost emise, procentul apreciat de apărare ca fiind nesemnificativ raportat la întreaga activitate a societăţilor, ori documentele de referinţă care nu ar fi modificat rezultatele financiar contabile şi, implicit, nu au diminuat obligaţiile fiscale ale acestora către bugetul statului aduc în discuţie chiar temeinicia situaţiei de fapt reţinută de instanţe şi, implicit, modul de apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, iar nu aspecte vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii de referinţă.

Or, astfel cum s-a subliniat anterior, evaluarea pe care Înalta Curte o realizează în calea extraordinară a recursului în casaţie este limitată la chestiuni exclusiv de drept.

Statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, şi conţinutul legal al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatelor, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În aceste limite, Înalta Curte constată că baza faptică a acuzaţiei de evaziune fiscală adusă recurentelor inculpate SC A. SRL şi SC B. SRL, descrisă anterior, realizează cerinţele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Având în vedere că soluţia ce urma a se aplica în cazul infracţiunii de spălare a banilor era condiţionată de rezultatul solicitat în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea recurentelor de achitare pentru infracţiunea prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 859/A din data de 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentele inculpate, în sumă de câte 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatele SC A. SRL şi SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 859/A din data de 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentele inculpate, în sumă de câte 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM