Cassation appeal challenging conviction for ill-treatment of a minor: scope of legal review under Art. 438(1)(7) CPP regarding typicity versus re-evaluation of subjective intent and evidence

Deliberând, asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 61 din data de 30 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 197 C. pen., inculpata A., a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului.

În baza art. 67 alin. (2) raportat la art. 197 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen.

Conform art. 91 şi art. 92 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe o durată de 4 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) şi (2) C. pen., s-au impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, următoarele măsuri: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să anunţe schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; f) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) şi (4) C. pen., inculpata a fost obligată să presteze muncă neremunerată, în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Măneciu sau al Liceului tehnologic Măneciu, jud. Prahova, instituţia şi tipul de activitate urmând a fi stabilite de consilierul de probaţiune.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Potrivit art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi următoarele C. civ., inculpata a fost obligată să plătească părţii civile B., domiciliat în Bucureşti, suma de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi părţii civile C., domiciliat în Bucureşti, sumele de 8.225 RON, daune materiale şi 5.000 euro, în echivalent RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 C. proc. pen., inculpata a fost obligată să plătească suma de 3.500 RON, cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariile avocaţilor din oficiu pentru inculpată şi partea vătămată B., în procent de 25% din valoarea cuvenită, să fie avansate din fondurile Ministerului de Justiţie.

S-a constatat că părţile civile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte şi inculpata A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 846 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2016, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte şi de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 61 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, care a fost desfiinţată, în parte şi, în consecinţă:

În baza art. 57 din Legea nr. 253/2013, s-a stabilit supravegherea îndeplinirii obligaţiilor impuse inculpatei A. prin sentinţa apelată în sarcina Serviciul de probaţiune Prahova.

În baza art. 7 raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus recoltarea de probe biologice de la inculpata A., în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

S-a redus durata interzicerii, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen., de la 3 ani la 1 an.

S-a redus durata termenului de încercare stabilit, potrivit art. 92 alin. (1) C. pen., de la 4 ani la 3 ani.

A fost înlăturată din cuprinsul sentinţei dispoziţia de obligare a inculpatei A. la plata către partea civilă C. a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale şi s-a redus cuantumul daunelor morale acordat părţii civile B., de la 10.000 euro la 5.000 euro.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie inculpata A., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin Încheierea din 20 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2016.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În motivarea incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpata a invocat nelegalitatea deciziei penale atacate din perspectiva greşitei soluţii de condamnare pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare invocat, recurenta inculpată a arătat că, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, fapta pentru care a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală.

A susţinut că instanţa de apel a comis o gravă eroare de drept, întrucât nu a analizat în mod corespunzător forma de vinovăţie cu care se presupune că ar fi fost comisă fapta, în condiţiile în care nu a menţionat dacă vreuna dintre acţiunile reţinute în sarcina sa, ca fiind asimilate actului material al infracţiunii, a fost comisă cu intenţie directă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Totodată, trebuie menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reţinută de instanţa de apel.

Referitor la criticile formulate de inculpata A., în sensul că, instanţa de apel nu a analizat în mod corespunzător forma de vinovăţie cu care se presupune că ar fi fost comisă fapta, se constată că, acestea vizează lipsa laturii subiective a infracţiunii, susţinându-se, în esenţă, că fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, aspect care nu poate fi analizat prin prisma cazului de recurs în casaţie menţionat, întrucât presupune în mod necesar reevaluarea probatoriului.

Instanţa de apel a analizat critica inculpatei, reiterată în calea de atac a recursului în casaţie, în sensul că fapta nu a fost săvârşită forma de vinovăţie prevăzută de lege, arătând că:

"Chiar dacă, potrivit propriilor sale declaraţii, inculpata nu a urmărit să pună în pericol dezvoltarea fizice, intelectuală sau morală a minorului, având în vedere recomandările repetate ale specialiştilor care s-au ocupat de tratarea minorului în diferite etape, Curtea apreciază că inculpata putea să prevadă cu uşurinţă rezultatul faptelor sale, astfel că faptele au fost săvârşite cel puţin cu intenţie indirectă."

Având în vedere că infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 C. pen., poate fi săvârşită atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă, se constată ca fiind greşită aprecierea inculpatei în sensul că, în cauză, nu s-a stabilit dacă este realizată latura subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnată.

În baza materialului probator administrat în cauză, ambele instanţe au stabilit că atitudinea inculpatei A., de a ignora problemele cu care minorul B. se confrunta şi refuzul de a lua măsurile necesare pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a acestuia din urmă, deşi i-au fost aduse la cunoştinţă aceste probleme atât de specialiştii din cadrul DGASP Prahova, cât şi de persoanele care au avut contact ori s-au ocupat de tratarea minorului, a avut ca urmare punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a acestui minor.

În raport cu situaţia de fapt reţinută în cauză, se constată că fapta pentru care a fost condamnată inculpata A. corespunde modelului legal incriminat de legiuitor prin infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 197 C. pen.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 846 din 3 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM