Typicity of refusal versus evasion of biological sample collection under Art. 337 Penal Code and the requirement of written consent for medical sampling.

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1575 din 4 iulie 2018 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art. 337 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice (faptă din data de 20 septembrie 2014).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule din categoriile "A" şi "B" pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii sau considerarea ca executată.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., aceleaşi drepturi au fost interzise inculpatului A. ca pedeapsă accesorie în condiţiile art. 65 alin. (3) C. pen.

Conform art. 40 alin. (2) C. pen., s-a constatat că infracţiunea din cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin Sentinţa penală nr. 294 din 15 iunie 2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin neapelare.

Potrivit art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 294 din 15 iunie 2016 a Tribunalului Prahova în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5 iulie 2016 (fapte din 7 martie 2016).

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 294 din 15 iunie 2016 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5 iulie 2016, în pedepsele componente, astfel:

- 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri (faptă din 7 martie 2016 - două acte materiale), prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (faptă din 7 martie 2016), prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., şi pedeapsa complementară vizând interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a ocupa funcţia de poliţist, pe o perioadă de 1 an de la data de 5 iulie 2016.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Conform art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunţa astfel, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului A. care, în data de 20 septembrie 2014, după ce în jurul orelor 13:00 a condus pe drumul de exploatare situat paralel cu drumul judeţean 144 şi apoi pe drumul judeţean 144, pe raza judeţul Prahova, autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x şi apoi la orele 14:05 a refuzat să fie testat cu aparatul etilotest în timp ce se afla în sediul Postului de Poliţie Ariceştii Rahtivani, s-a sustras de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, părăsind perimetrul Postului de Poliţie, deşi organele de poliţie îi solicitaseră în mod expres să se deplaseze cu aceştia la o unitate spitalicească în scopul arătat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

Instanţa de fond a reţinut că probele administrate în cauză evidenţiază realizarea elementului material specific infracţiunii, constând în refuzul conducătorului auto de a se supune recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, iar săvârşirea faptei a avut ca urmare imediată o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de dispoziţiile care stabilesc regimul circulaţiei pe drumurile publice.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, întrucât a avut reprezentarea faptei sale şi a consecinţelor acesteia, prevăzând rezultatul socialmente periculos, care apare ca inevitabil din momentul începerii săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material, şi urmărind producerea acestui rezultat.

Ca urmare, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că fapta săvârşită de inculpat există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, instanţa de fond a dispus condamnarea sa la pedeapsa menţionate în dispozitivul hotărârii, la a cărei individualizare a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel inculpatul A., care a criticat, în esenţă, hotărârea primei instanţe sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, arătând că fapta, aşa cum a fost dedusă judecăţii, nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât nu există corespondenţă între norma de incriminare şi starea de fapt pentru care a fost trimis în judecată, respectiv pentru aceea că, în data de 20 septembrie 2014, a refuzat să fie testat cu aparatul etilotest. S-a susţinut că această faptă era incriminată doar prin O.U.G. nr. 195/2002, iar nu şi în actualul C. pen.

Totodată, a învederat că nu se poate dispune condamnarea pentru fapta de sustragere de la recoltarea de probe biologice de sânge, având în vedere, pe de o parte, menţiunile de la pagina 3 din rechizitoriu, în sensul că "i s-a adus la cunoştinţă că urmează a fi condus la spitalul judeţean de urgenţă în vederea recoltării de probe biologice, fiind invitat să aştepte, şi acesta a plecat", iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen., care impun luarea consimţământului printr-o declaraţie expresă, procedură care, în speţă, nu a fost urmată.

În plus, s-a subliniat că infracţiunea prevăzută de art. 337 C. pen. se consumă la momentul constatării de către agentul de poliţie a refuzului ori la cel al constatării sustragerii de la prelevarea de probe biologice, relevant, din perspectiva întrunirii elementelor constitutive a infracţiunii, fiind momentul la care a încetat calitatea de conducător auto ca şi subiect activ al acestei fapte penale. Or, în opinia apărării, trecerea unui interval de timp mai mare de 4 ore de la momentul în care se presupune că a condus autovehiculul făcea imposibilă, din motive neimputabile inculpatului, stabilirea în mod corect a alcoolemiei, indiferent de modalitatea în care aceasta se realiza (prin suflarea în aparatul etilotest ori recoltarea de probe biologice).

S-a mai susţinut că, în condiţiile în care nu a existat o solicitare expresă a organelor de poliţie de a-şi da consimţământul la recoltarea de probe biologice ori de a sufla în aparatul etilotest, atitudinea inculpatului A. nu poate fi circumscrisă formei de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte, aşa cum impun dispoziţiile art. 337 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 1575 din 4 iulie 2018 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, care a fost desfiinţată în parte şi, în consecinţă:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa apelată în pedepsele componente, respectiv 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată în cauză pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice (faptă din data de 20 septembrie 2014), 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, ultimele două pedepse fiind aplicate prin Sentinţa penală nr. 294 din 15 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la 5 iulie 2016.

A fost menţinută anularea suspendării executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 294 din 15 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5 iulie 2016 (fapte din 7 martie 2016).

A fost redusă pedeapsa aplicată în cauză inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, de la 2 ani şi 6 luni închisoare la 1 an închisoare (maxim, neagravare).

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 40 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 294 din 15 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la 05 iulie 2016, cu pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită în cauză, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., pe o durată de 2 ani, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. d) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 91 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen., care se calculează de la data de 5 iulie 2016, potrivit art. 97 alin. (2) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Prahova, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus inculpatului A. obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere condamnatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile la Primăria comunei Ariceştii Rahtivani, judeţul Prahova, sau la Şcoala gimnazială din comuna Ariceştii Rahtivani, judeţul Prahova.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pentru a se pronunţa în acest sens, făcând propria analiză a materialului administrat în cauză pe parcursul procesului penal, inclusiv în apel, Curtea a reţinut că, din declaraţiile martorilor B., C. şi D., rezultă, în mod indubitabil, că A. a condus, la data de 20 septembrie 2014, autoturismul său marca x cu nr. x pe drumurile publice pe raza com. Ariceştii Rahtivani, astfel că a avut calitatea de conducător al unui vehicul, element esenţial în comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

Analizând în continuare conţinutul constitutiv al infracţiunii de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., Curtea a reţinut că niciun act normativ nu impune, ca şi condiţie esenţială pentru reţinerea acestei infracţiuni, existenţa unui consimţământ pe care organul constatator ar fi obligat să i-l ceară persoanei suspectată de comiterea unei astfel de fapte penale, fiind nefondată apărarea inculpatului sub acest aspect.

Deopotrivă, s-a arătat că, din declaraţiile martorilor E. şi F., a rezultat că primul i-a solicitat numitului A. să fie testat cu aparatul etilotest, însă acesta a refuzat pe motiv că nu el a condus autoturismul, dar şi că i s-a adus la cunoştinţă că urmează să fie supus recoltării de probe biologice de sânge şi a fost poftit să aştepte afară în vederea conducerii la Spitalul Judeţean Ploieşti, aceste aspecte fiind confirmate de martorii C., B. şi D.. Curtea a apreciat că, din aceste împrejurări, rezultă că refuzul inculpatului A. de a fi testat cu aparatul etilotest şi părăsirea proximităţii Postului de Poliţie prin plecarea la domiciliu, ceea ce echivalează cu sustragerea de le recoltarea solicitată de cei doi lucrători de poliţie, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Instanţa de apel a considerat, de asemenea, că nu este incidentă în speţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 732/2014, invocată de inculpat, întrucât se referă la dispoziţiile art. 336 alin. (1) şi (3) C. pen., iar nu la refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive.

În plus, s-a arătat că invocarea unei perioade mari de aproximativ 4 ore, presupus a fi trecută între momentul conducerii autoturismului şi cel al refuzului sau sustragerii, nu influenţează elementele de tipicitate ale infracţiunii, putând fi, cel mult, reţinută în favoarea inculpatului, dacă acesta s-ar fi supus prelevării de mostre biologice.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut ca fiind întemeiată apărarea inculpatului A. în ceea ce priveşte nerespectarea principiului non reformatio in pejus, reglementat de art. 418 C. proc. pen., în al doilea ciclu procesual.

Astfel, s-a arătat că prin Sentinţa nr. 541 din 11 martie 2016, pronunţată iniţial în cauză, A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În apelul declarat, parchetul a criticat, în esenţă, sentinţa menţionată, pentru greşita interzicere în privinţa inculpatului A. a dreptului de a alege prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen., nefiind formulate critici vizând cuantumul pedepsei principale aplicate.

Curtea a subliniat că, desfiinţându-se sentinţa doar sub aceste aspecte, instanţa de fond în următorul ciclu procesual nu putea aplica inculpaţilor pedepse principale într-un cuantum majorat deoarece o asemenea modalitate contravine dispoziţiile art. 418 C. proc. pen.

Ca urmare, instanţa de apel a dispus condamnarea inculpaţilor conform dispozitivului.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la 14 ianuarie 2020, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales G., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, a învederat că infracţiunea prevăzută de art. 337 C. pen. are două variante alternative de săvârşire, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de probe biologice, neputându-se reţine ambele variante atunci când fapta este comisă prin acelaşi act material de aceeaşi persoană, aşa cum este cazul în speţă. A mai arătat că, încă din cursul anchetei, dosarul a fost instrumentat greşit, dispunându-se trimiterea în judecată pentru refuzul de a fi testat cu aparatul etilotest, faptă ce este abrogată.

În plus, a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 190 C. proc. pen., consimţământul la examinare/recoltare al persoanei nu poate fi prezumat, ci el trebuie solicitat întotdeauna în scris, fiind vorba de o normă imperativă. Or, în cauză nu există niciun proces-verbal care să ateste, în scris, lipsa consimţământului de a se recolta probele, aşa încât nu se poate reţine infracţiunea în varianta refuzului. Nici cea de-a doua variantă, a sustragerii de la prelevare probe, nu poate fi reţinută, întrucât, în această situaţie, este necesar ca activitatea de recoltare să se desfăşoare legal, ceea ce presupune luarea în prealabil a declaraţiei scrisă de consimţământ, declaraţie care, însă, lipseşte din culpa exclusivă a organelor de cercetare.

La data de 23 ianuarie 2020, acelaşi inculpat, prin avocat H., a depus o nouă cerere de recurs în casaţie, invocând acelaşi caz de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv refuzul de a se supune testării aerului expirat cu aparatul etilotest în vederea stabilirii alcoolemiei, a fost abrogată la 1 februarie 2014, nefiind preluată în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 337 C. pen. pentru care a fost condamnat.

Prin Încheierea din data de 27 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi s-a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent, fixându-se termen de judecată la data de 26 martie 2020, termen care, în baza art. 353 alin. (10) C. proc. pen., a fost preschimbat pentru data de 4 iunie 2020, prin Rezoluţia din 16 martie 2020, având în vedere Ordinul nr. 71 din 3 martie 2020, forma consolidată la data de 13 martie 2020, Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 ale preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi situaţiile obiective relevate în conţinutul Hotărârii nr. 191 din 10 martie 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul inculpat A. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că, fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv refuzul de a se supune testării aerului expirat cu aparatul etilotest în vederea stabilirii alcoolemiei, a fost abrogată la 1 februarie 2014, nefiind preluată în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 337 C. pen. pentru care a fost condamnat, precum şi că această infracţiune are două variante alternative de săvârşire, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de probe biologice, neputându-se reţine ambele variante atunci când fapta este comisă prin acelaşi act material de aceeaşi persoană, aşa cum este cazul în speţă.

De asemenea s-a susţinut că, în cauză, nu există niciun proces-verbal care să ateste, în scris, lipsa consimţământului de a se recolta probele având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 190 C. proc. pen., consimţământul la examinare/recoltare al persoanei nu poate fi prezumat, ci el trebuie solicitat întotdeauna în scris, fiind vorba de o normă imperativă, împrejurare în care nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii în varianta refuzului. Nici cea de-a doua variantă, a sustragerii de la prelevare probe, nu poate fi reţinută, întrucât, în această situaţie, este necesar ca activitatea de recoltare să se desfăşoare legal, ceea ce presupune luarea în prealabil a declaraţiei scrisă de consimţământ, declaraţie care, însă, lipseşte din culpa exclusivă a organelor de cercetare

Înalta Curte reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., constând, în esenţă, în aceea că, în data de 20 septembrie 2014, după ce în jurul orelor 13:00 a condus pe drumul de exploatare situat paralel cu drumul judeţean 144 şi apoi pe drumul judeţean 144, pe raza jud. Prahova, autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x şi apoi la orele 14:05 a refuzat să fie testat cu aparatul etilotest în timp ce se afla în sediul Postului de Poliţie Ariceştii Rahtivani, s-a sustras de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, părăsind perimetrul Postului de Poliţie, deşi organele de poliţie îi solicitaseră în mod expres să se deplaseze cu aceştia la o unitate spitalicească în scopul arătat.

Infracţiunea prevăzută de art. 337 C. pen., introdusă în noua codificare prin Legea 286/2009, constă în refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive.

Comparând textul incriminator din actuala codificare cu reglementarea existentă în art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, se remarcă existenţa unor schimbări menite să simplifice norma de incriminare, în sensul că dintre cele trei modalităţi normative prevăzute în reglementarea anterioară, noul C. pen. a păstrat numai două, fiind eliminată modalitatea împotrivirii, din considerente de inutilitate, deoarece aceasta poate fi inclusă în conţinutul modalităţii refuzului.

Se observă că elementul material al laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen., poate fi realizat fie prin modalitatea refuzului, fie prin cea a sustragerii de la activitatea de prelevare a unor mostre biologice; în timp de modalitatea refuzului trebuie să fie precedată de o solicitare expresă, refuzul propriu zis probându-se prin procesul-verbal de consemnare, sub semnătura făptuitorului, sau prin intermediul unor martori care semnează respectivul document, sustragerea subiectului activ presupune o activitate de eschivare a acestuia, fără existenţa unei respingeri exprese a solicitării organelor de poliţie.

Raportând consideraţiile teoretice expuse mai sus la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor apărării, că fapta pentru care recurentul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare, nu este refuzul inculpatului de a se supune testării cu alcooltestul, respectiv refuzul de a se stabili nivelul de alcool în aerul expirat, ci constă în aceea că, după ce i s-a pus în vedere că trebuie să meargă la spital însoţit de poliţişti pentru prelevarea de probe biologice, acesta a părăsit sediul poliţiei şi s-a sustras de la această operaţiune, împrejurare consemnată în procesul-verbal de constatare din data de 20 septembrie 2014, privind sustragerea inculpatului A. de la recoltarea probelor de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.

De altfel, refuzul de a se supune testării cu alcooltestul este relatat de procuror în cuprinsul actului de sesizare şi preluat de instanţele de judecată în descrierea situaţiei de fapt, doar pentru încadrarea faptei în context, astfel cum este prezentat amplu şi conflictul anterior ajungerii la sediul secţiei de poliţie, care, însă, nu a făcut obiectul judecăţii în prezenta cauză.

Totodată se constată că obiectul judecăţii a fost delimitat atât în actul de sesizare a instanţei, cât şi în cele reţinute de instanţa de fond:

"întrucât inculpatul a refuzat testarea, i s-a solicitat să fie condus la spital în vederea recoltării de probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, fiind invitat să aştepte în faţa postului, moment în care, după ce au ieşit, s-a constatat că plecase. A fost contactat telefonic însă a refuzat să se mai întoarcă pentru finalizarea activităţii.", precum şi de cea de apel, în sensul că "părăsirea proximităţii Postului de Poliţie prin plecarea la domiciliu echivalează cu sustragerea de le recoltarea solicitată de cei doi lucrători de poliţie întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Mai mult, la rubrica în drept, s-a reţinut că fapta inculpatului "care s-a sustras de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei părăsind perimetrul postului de poliţie, deşi organele de poliţie îi solicitaseră expres să se deplaseze la o unitate spitalicească".

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa consimţământului de a se recolta probele biologice, în formă scrisă, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că, în realitate, s-a invocat lipsa unui înscris din care să rezulte refuzul de a se supune prelevării de mostre biologice, tinzându-se la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Totodată, aşa cum s-a arătat anterior, în sarcina recurentului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 337 C. pen. în varianta sustragerii de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, modalitate a elementului material al laturii obiective care nu presupune existenţa unei respingeri exprese a solicitării organelor de poliţie. De altfel, nici măcar Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., dar nici un alt act normativ cu aceeaşi forţă legislativă adoptat ulterior, nu impune ca şi condiţie esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni a unui consimţământ pe care organul constatator ar fi obligat să solicite persoanei suspectată de comiterea unei astfel de fapte penale.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. întrucât fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. este prevăzută de lega penală şi constituie infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat împotriva Deciziei penale nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi să oblige recurentul, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM