Tax intervention bid fails for lack of legal interest; appeal rejected as unfounded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală emise de Direcţie şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei emise de Agenţie, în legătură cu mai multe creanţe fiscale impuse la plată în sarcina reclamantei.

În cauză, a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie terţul intervenient B., în temeiul prevederilor art. 61 din C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Încheierea din data de 11 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de terţul intervenient B. şi a acordat termen pentru continuarea judecăţii fondului cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că lipseşte interesul părţii în formularea cererii de intervenţie, caz în care aceasta nu este admisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs terţul intervenient B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurentul a reluat situaţia de fapt şi a susţinut, în esenţă, că nicio prevedere a Legii contenciosului nu îngrădeşte dreptul terţilor de a interveni în proces şi nu induce ideea unei incompatibilităţi între normele din C. proc. civ. ce guvernează aceasta instituţie şi specificul raporturilor de drept administrative fiscal, între autorităţile publice şi contribuabili şi interesele lor legitime, făcând trimitere la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 32, art. 33 şi art. 61 din C. proc. civ.

Totodată, a învederat că interesul său propriu în a deveni intervenient accesoriu în favoarea autorităţilor pârâte derivă din dubla calitate deţinută, aceea de fost reprezentant legal al asociatului unic al reclamantei în perioada 23 iunie 2004 - 5 decembrie 2017, care include şi perioada analizată de instanţă în privinţa litigiului principal (2005 - 2008), iar din această calitate are un interes personal, moral ca prezentul dosar să se judece în mod echitabil şi cu utilizarea unor înscrisuri/probe legale, şi, respectiv, aceea de avertizor de integritate, derivată din calitatea de expert contabil în perioada 2002 - prezent, protejată atât de legislaţia naţională (Legea nr. 571/2004) cât şi de cea a Uniunii Europene.

Potrivit recurentului, exercitarea dreptului la apărare în favoarea pârâţilor şi stabilirea adevărului judiciar nu se poate face decât cu respectarea principiului contradictorialităţii şi doar din calitatea de intervenient ar fi în măsură să-şi aducă o contribuţie la un proces echitabil conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, a susţinut că intervenirea acestuia în proces, prin explicaţiile care le-ar oferi, ar ajuta pârâţii să aibă câştig de cauză, împrejurare care i-ar crea o circumstanţă atenuantă în cazul în care aceştia s-ar îndrepta împotriva persoanelor fizice responsabile cu gestionarea obligaţiilor fiscale şi a deciziilor şi faptelor care au condus la situaţia fiscală analizată, invocând şi principiul relevanţei previzibile a informaţiilor pe care le-ar putea furniza instanţei în înfăptuirea justiţiei.

În concluzie, a susţinut că are un interes personal, moral şi public de a avea calitatea de intervenient accesoriu în cauză, care este şi legitim, derivat atât din legislaţia specială cu privire la avertizorul de integritate, dar şi din art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Constituţia României şi legislaţia naţională: Codul fiscal, legislaţia de drept administrativ şi fiscal, C. proc. civ., C. civ. şi legislaţia cu privire la societăţile comerciale, în special cu privire la răspunderea reprezentanţilor acestor societăţi pentru eventuale prejudicii aduse bugetului statului, solicitând admiterea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de intervenţie voluntară accesorie formulată în temeiul prevederilor art. 61 din C. proc. civ., în cadrul demersului judiciar iniţiat de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având ca obiect anularea unor acte administrative privind mai multe creanţe fiscale impuse la plată în sarcina reclamantei.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de intervenţie accesorie, formulată de terţul intervenient în interesul pârâtelor, ca inadmisibilă.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi."

În sensul dispoziţiilor citate, cererea de intervenţie voluntară accesorie are natura juridică de apărare, însă chiar dacă terţul intervenient voluntar accesoriu nu reclamă un drept propriu în cadrul procesual în care intervine trebuie să justifice un interes propriu şi să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu doar pentru partea a cărei poziţie o susţine.

Pornind de la această teorie, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că interesul terţului este exterior raportului juridic de drept fiscal în care se află părţile.

Susţinerile recurentului, potrivit cărora interesul său propriu derivă din dubla calitate deţinută, respectiv aceea de fost reprezentant legal al asociatului unic al reclamantei şi cea de avertizor de integritate, derivată din calitatea de expert contabil, nu pot fi primite.

Astfel, recurentul a formulat cererea de intervenţie voluntară accesorie în scopul susţinerii poziţiei procesuale a pârâtelor invocând, pe de o parte, intenţia de a se apăra de răspundere faţă de societatea reclamantă şi organele fiscale iar, pe de altă parte, intenţia de apărare a interesului public vizând aplicarea corectă a legii.

Or, raportul juridic fiscal se stabileşte între contribuabilul vizat (societatea reclamantă) şi organul fiscal competent, aşadar interesul pretins de terţul intervenient în promovarea cererii de intervenţie nu este justificat, ci în realitate îşi are originea în ansamblul proceselor purtate cu societatea reclamantă, cum corect a sesizat prima instanţă, şi nu are fundament legal în raport cu procesul în care doreşte să intervină.

Referitor la interesul public invocat de recurent, vizând aplicarea corectă a legii, instanţa de control judiciar are în vedere prevederile art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, cu completările şi modificările ulterioare, potrivit cărora:

"Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge în mod logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim".

Aceste prevederi au menirea de a clarifica şi de a stabili în ce condiţii şi cine poate invoca apărarea interesului legitim public, interes care poate fi invocat doar în subsidiar.

În fine, cât priveşte susţinerea recurentului în sensul că informaţiile pe care le-ar putea furniza, în calitate de intervenient, ar conduce la aflarea adevărului în cauză, se reţine că acestea pot fi valorificate de instanţă prin recurgerea la alte instrumente procesuale, în măsura în care se considerară că sunt îndeplinite cerinţele legale în acest scop, iar nu prin conferirea în favoarea terţului intervenient a unei calităţi de parte.

În consecinţă, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar judecătorul fondului a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, prin urmare hotărârea atacată respectă şi cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de altfel, acest din urmă motiv de casare fiind invocat în mod formal.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de intervenientul B. împotriva Încheierii din 11 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2019.

GGC - CL