Suspended execution of tax assessment denied for lack of well-justified case under summary review standard

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 ianuarie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 decembrie 2017, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare a acestui act administrativ fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1391 din 23 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii.

Totodată, în baza art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de fond a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 88.147 RON, consemnate cu recipisa nr. x/23 ianuarie 2018.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva Sentinţei civile nr. 1391 din 23 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că sentinţa recurată nu cuprinde motivele în fapt şi în drept pe care se sprijină, obligatorii conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

Astfel, instanţa de fond nu a prezentat raţionamentul prin care a ajuns la concluzia că argumentele invocate de reclamantă nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare. Contrar acestei susţineri, reclamanta apreciază că motivele de nelegalitate invocate prin cererea de suspendare, precum văditele erori de calcul matematic din cuprinsul actelor administrativ fiscale, depăşirea obiectului şi atribuţiilor inspecţiei fiscale, interpretarea unor texte de lege în contradicţie cu jurisprudenţa CJUE, depăşirea duratei stabilită de lege pentru finalizarea inspecţiei fiscale, contradicţiile grave între constatările organelor fiscale şi concluziile acestora, pot fi evaluate de instanţa de judecată fără a dezlega fondul pricinii.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat şi împrejurarea că instanţa de fond nu a analizat îndeplinirea în cauză a condiţiei pagubei iminente.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a examinat argumentele expuse prin cererea introductivă de instanţă, preluând în considerentele hotărârii doar susţinerile nemotivate ale organului fiscal.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea atacată nu corespunde exigenţelor art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita interpretare a normelor de drept material, în sensul că vădita nelegalitate a deciziei de impunere putea fi constatată de prima instanţă la o cercetare sumară, fără efectuarea unor verificări incompatibile cu procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Aspectele de nelegalitate a deciziei de impunere, ce pot face obiectul verificării în cadrul cererii de suspendare, din perspectiva cazului bine justificat, astfel cum s-a stabilit şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în doctrina de specialitate, sunt următoarele:

- grava încălcare a regulilor procedurale de finalizare a inspecţiei fiscale şi a drepturilor contribuabilului;

- nepunerea la dispoziţia contribuabilului a raportului de inspecţie fiscală;

- existenţa unor erori de calcul matematic, care au condus la stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 10.896.050,81 RON, conform raportului de expertiză contabilă extrajudiciară anexat cererii de chemare în judecată;

- nelegala stabilire a obligaţiilor fiscale accesorii, pentru perioada de 13 luni şi 20 de zile ulterioară depăşirii termenului legal pentru efectuarea inspecţiei fiscale;

- nerespectarea obiectului şi atribuţiilor inspecţiei fiscale, în raport de prevederile art. 94 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. fisc. ;

- interpretarea unor texte de lege în contradicţie cu jurisprudenţa CJUE;

- vădita contradicţie între constatările organelor fiscale şi concluziile acestora, în ceea ce priveşte consecinţele operaţiunilor intracomunitare;

- greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) C. fisc. .

În ceea ce priveşte încălcarea, de către organul fiscal, a drepturilor contribuabilului, recurenta-reclamantă a prezentat şi detaliat aspecte de nelegalitate referitoare la încălcarea dreptului contribuabilului de a i se comunica, anterior datei stabilite pentru discuţia finală, proiectul raportului de inspecţie fiscală, conform art. 130 alin. (2) teza I din C. proc. fisc. . S-a învederat că raportul a fost comunicat în format electronic, fără a avea ataşate anexele la care se face referire în cuprinsul său, ceea ce a condus la imposibilitatea efectuării unei analize complete asupra constatărilor operaţiunii de control. Totodată, din raport lipsesc date esenţiale, inclusiv modalitatea de calcul a obligaţiilor fiscale suplimentare, fiind neprecizat, în anumite cazuri, cuantumul obligaţiilor fiscale principiale şi accesorii.

S-a susţinut, de asemenea, încălcarea dreptului la informare a contribuabilului în cadrul discuţiei finale, precum şi a dreptului său de a exprima, cu această ocazie, punctul de vedere faţă de constatări, conform art. 130 alin. (2) teza a II-a C. proc. fisc. , în contextul datei şi modalităţii de comunicare a invitaţiei la discuţii, precum şi a locului stabilit pentru desfăşurarea acesteia, respectiv la sediul organului fiscal, aflat într-o altă localitate decât cea în care se află sediul societăţii.

Recurenta-reclamantă a învederat şi încălcarea dreptului contribuabilului de a prezenta în scris un punct de vedere referitor la constatările organului de inspecţie fiscală, conform art. 130 alin. (5) C. proc. civ., prin respingerea nejustificată a cererii de prelungire a termenului legal de 7 zile lucrătoare. Totodată, organul fiscal a nesocotit obligaţia de a include în raportul de inspecţie fiscală opinia sa cu privire la punctul de vedere depus de contribuabil, conform art. 130 alin. (5) şi art. 131 alin. (2) teza a II-a C. proc. fisc. , în sensul că, deşi reclamanta a făcut eforturi considerabile de a comunica, într-un termen scurt, punctul său de vedere asupra proiectului de raport, organul de control fiscal a emis decizia de impunere fără a aştepta şi analiza punctul de vedere al reclamantei.

Recurenta-reclamantă a sesizat şi aspecte de nelegalitate referitoare la încălcarea procedurii de emitere a actelor inspecţiei fiscale, prin nesocotirea prevederilor art. 46 alin. (9) C. proc. fisc. , în ceea ce priveşte data emiterii deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte erorile de calcul matematic care au condus la stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 10.896.050,81 RON, acestea se referă la modul de calcul a TVA stabilită suplimentar pentru anii 2012 şi 2013 şi provin din utilizarea aceleiaşi formule de calcul tabelar pentru toate tranzacţiile reîncadrate de organul fiscal, fără a ţine seama de particularităţile tranzacţiilor referitoare la achiziţiile şi livrările intracomunitare de bunuri.

În mod nelegal prima instanţă nu a constatat faptul că stabilirea de obligaţii fiscale accesorii pentru o perioadă ulterioară depăşirii termenului legal pentru efectuarea inspecţiei fiscale reprezintă un caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care inspecţia fiscală trebuia finalizată în maxim şase luni, deşi a durat 19 luni şi 20 de zile.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că inspecţia fiscală a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor privind obiectul şi atribuţiile inspecţiei fiscale, prevăzute de art. 94 alin. (1) C. proc. fisc. , întrucât inspecţia fiscală nu are în atribuţii analiza modului de constituire a preţului de piaţă.

Organul de control fiscal a nesocotit şi prevederile art. 5 - 7, art. 55 şi art. 105 din C. proc. fisc. , întrucât nu a avut în vedere situaţia fiscală reală, din raportul de inspecţie fiscală rezultând că nu s-au putut efectua controale încrucişate în toate cazurile, în alte cazuri nu s-au primit răspunsuri la solicitări, precum şi că nu toţi transportatorii au răspuns solicitării organelor de inspecţie fiscală de a prezenta documente de transport.

În ceea ce priveşte sumele stabilite suplimentar cu titlu de impozit pe profit şi TVA, actele administrative fiscale au fost emise cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale privind dreptul de deducere a TVA, în privinţa achiziţiilor de la contribuabili cu comportament fiscal inadecvat, în baza cărora a fost stabilită o bază impozabilă suplimentară la calculul impozitului pe profit în cuantum de 15.639.146 RON şi TVA nedeductibilă de 3.597.075 RON.

Nelegală este şi stabilirea, ca fiind nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, a cheltuielii în sumă de 3.211.138 RON şi a sumei 833.012 RON, reprezentând TVA, aferentă activităţii desfăşurate în perioada octombrie - decembrie 2011, recurenta-reclamantă susţinând că marfa achiziţionată nu a intrat în producţie, ci a fost revândută societăţii B., fiind în prezenţa a două achiziţii interne, urmate de câte o livrare intracomunitară distinctă.

Pentru perioada aferentă anilor 2012-2013, s-a stabilit suplimentar, în mod nelegal, plata unui impozit pe profit în sumă de 10.696.016 RON şi a TVA nedeductibilă în sumă de 24.633.547 RON. Conform raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, aceste sume sunt rezultatul unor erori de calcul matematic, dar şi a unei recalificări a unor tranzacţii apreciate de organul fiscal a avea caracter fictiv, fiind relevată o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) C. fisc. .

Recurenta-reclamantă a mai sesizat, ca aspect de vădită nelegalitate a deciziei de impunere, şi nesocotirea, de către organul de control fiscal, a dispoziţiilor legale privind scutirea de TVA aplicabilă livrărilor intracomunitare efectuate către clienţii C. (Cipru) şi D. (Bulgaria), în cuantum de 3.272.154 RON, precum şi a accesoriilor aferente, în condiţiile dovedirii trecerii bunurilor peste frontieră, dintr-un stat membru în alt stat membru.

Referitor la paguba iminentă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond întrucât nu cuprinde o analiză a îndeplinirii acestei condiţii, necesară încuviinţării cererii de suspendare.

Executarea actului administrativ fiscal poate determina consecinţe negative asupra patrimoniului reclamantei, dar şi asupra terţilor, prejudiciul având caracter material, viitor şi previzibil. Valoarea ridicată a creanţei fiscale face imposibilă achitarea ei fără a destabiliza situaţia financiară a societăţii, având în vedere fluxul de numerar înregistrat în perioada octombrie - decembrie 2017, obligaţiile financiare ale societăţii către salariaţii proprii, către bugetul general consolidat, către furnizorii de materii prime ori cele generate de creditele bancare în derulare.

În ceea ce priveşte patrimoniul mobiliar şi imobiliar al societăţii, recurenta-reclamantă a susţinut că pentru obţinerea împrumuturilor bancare, a constituit garanţii reale asupra terenurilor şi construcţiilor aflate în proprietate, iar marea majoritate a flotei de maşini, precum şi utilajele de producţie, fac obiectul unor contracte de leasing operaţional şi financiar în derulare.

În acest context, punerea în executare a actului administrativ fiscal ar conduce la poprirea conturilor bancare, perturbarea fluxului de lichidităţi, imposibilitatea efectuării plăţilor către creditori şi intrarea în faliment a societăţii, cu efecte asupra angajaţilor şi familiilor acestora, dar şi asupra bugetului statului şi a bugetelor locale. Totodată, executarea deciziei de impunere poate determina şi pierderea finanţării acordate de Comisia Europeană pentru toţi membrii Asociaţiei E.

3.2. Prin notele de şedinţă depuse la dosarul instanţei de recurs la data de 29 mai 2019, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar ca, în analizarea cazului bine justificat, să aibă în vedere şi împrejurarea că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 334 din 3 iulie 2018, organul fiscal a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/29 decembrie 2017, ceea ce are consecinţe asupra posibilităţii efective a reclamantei de a contesta actul de impunere pe cale judiciară.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, în dosarul penal nr. x/2017, prin Ordonanţa nr. 77/II/2/2018, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a dispus soluţia de clasare a cercetărilor penale vizând infracţiunea de evaziune fiscală, în legătură cu tranzacţiile derulate între recurentă şi Societatea F. SRL Plângerea formulată împotriva acestei soluţii a fost respinsă de Tribunalul Călăraşi, prin încheierea pronunţată la data de 20 decembrie 2018 în dosarul nr. x/2018.

Soluţia definitivă pronunţată în cauza penală se încadrează în definiţia cazului bine justificat, recurenta-reclamantă apreciind că poate fi avută în vedere de instanţa de control judiciar, cu ocazia soluţionării recursului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 5 iunie 2018, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor cumulative a cazului bine justificat şi a pagubei iminente, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Referitor la excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, pentru motivele arătate în continuare:

Excepţia a fost invocată, din oficiu, de instanţa de control judiciar, în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd posibilitatea încuviinţării suspendării doar până la pronunţarea instanţei de fond şi de existenţa, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dosarului nr. x/2018, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 790 din 4 martie 2019, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii Deciziei de impunere nr. x/29 decembrie 2017, formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii.

Ulterior invocării excepţiei lipsei de interes în susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a depus la dosar înscrisuri privitoare la dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Astfel, din conţinutul cererii de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, rezultă că acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 49 alin. (1) lit. c) din C. proc. fisc. , reclamanta solicitând constatarea nulităţii deciziei de impunere pentru erori de calcul, iar nu în raport de dispoziţiile art. 281 din acelaşi act normativ, care reglementează calea de atac împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.

Prin urmare, existenţa cauzei anterior menţionată nu produce efecte asupra prezentei cereri de suspendare, din perspectiva momentului până la care se poate dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29 decembrie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în cauză, subzistă interesul reclamantei în susţinerea căii de atac a recursului.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.2.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de pârâtă, nu reprezintă o necercetare în fond a cauzei în sensul celor susţinute de recurenta-reclamantă, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neanalizarea, de către instanţa de fond, a condiţiei pagubei iminente, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, acest aspect se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2.2. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând criticile de nelegalitate expuse de reclamantă, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanţă constatând în mod corect că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 decembrie 2017, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului. Pe cale de consecinţă, împrejurările de fapt şi de drept care ar putea contura existenţa unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a deciziei contestate, ce reclamă o cercetare amănunţită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

Recurenta-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor deciziei contestate, argumente ce constituite veritabile motive de nelegalitate a deciziei de impunere, ce pot forma obiectul analizei doar în cadrul unei acţiuni în anulare. Astfel, aspectele referitoare la stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit, TVA şi accesorii, aferente tranzacţiilor derulate de reclamantă cu societăţi cu comportament fiscal inadecvat, susţinerile privind relaţia comercială cu partenerul B. sau cele referitoare la livrările intracomunitare efectuate către parteneri din Cipru şi Bulgaria, inclusiv din perspectiva neluării în considerare a situaţiei fiscale reale, necesită administrarea unor probatorii şi examinarea unor împrejurări de fapt ce exced analizei sumare realizată în cadrul cererii de suspendare, astfel încât nu pot fi considerate argumente în sensul dovedirii cazului bine justificat.

În egală măsură, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare nu poate aprecia nici asupra erorilor de calcul sesizate se reclamantă în cuprinsul actelor administrative fiscale, această operaţiune necesitând o analiză detaliată, în condiţiile în care originea acestor erori este explicată chiar de către reclamantă ca datorându-se unei utilizări greşite a formulei de calcul a TVA aferentă anilor 2012 - 2013. Aşadar, reclamanta nu invocă o simplă eroare de ordin matematic, ci o greşeală a organului fiscal în interpretarea şi aplicarea regimului TVA la operaţiunile comerciale supuse controlului, aspect care antamează în mod evident fondul cauzei.

Nici pretinsa depăşire a termenului de finalizare a inspecţiei fiscale ori depăşirea atribuţiilor inspecţiei fiscale nu pot fi considerate ca reprezentând un caz bine justificat, motivele care au condus la o durată mai mare a operaţiunilor de control urmând a fi examinate de instanţa de fond, prin raportare la prevederile codului de procedură fiscală şi la eventualele explicaţii oferite de organul fiscal în justificarea conduitei sale.

În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor contribuabilului în cursul efectuării inspecţiei fiscale şi a procedurii de emitere a deciziei contestate, revine instanţei de fond sarcina de a verifica dacă a existat o astfel de încălcare, de a aprecia gravitatea acestei încălcări şi efectele pe care le produce asupra actelor administrative fiscale contestate, în raport de prejudiciile invocate de reclamantă. O astfel de analiză excede cadrului cererii de suspendare, având în vedere amplitudinea verificărilor reclamate de recurentă, din punct de vedere documentar şi cronologic, cu privire la modalitatea de comunicare a proiectului raportului de inspecţie fiscală, posibilitatea formulării unui punct de vedere al contribuabilului ori posibilitatea participării la discuţia finală cu organul fiscal.

Aceleaşi considerente sunt aplicabile şi pentru situaţia nerespectării dispoziţiilor C. proc. fisc. referitoare la data emiterii raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, reclamanta solicitând verificarea unor aspecte de fapt privitoare la momentul şi modalitatea semnării actelor administrative fiscale de către inspectorii fiscali, care nu pot fi efectuate în prezentul cadru litigios.

În ceea ce priveşte decizia organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative formulate de recurentă, această împrejurarea, prin ea însăşi, nu poate constitui premisele unui caz bine justificat, întrucât prevederile legale permit luarea unei astfel de decizii de către organul fiscal, în anumite condiţii, iar în prezenta cauză, Înalta Curte nu este învestită cu analiza legalităţii deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, pentru a putea aprecia asupra neîndeplinirii cerinţelor art. 277 C. proc. fisc. .

Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de soluţia de clasare a cercetărilor penale, dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte reţinând, pe de-o parte, că obiectul verificărilor în cauza penală a fost circumscris tranzacţiilor derulate de reclamantă cu societăţile F. SRL şi G. SRL, pe când obiectul controlului fiscal care a condus la emiterea deciziei de impunere este mult mai amplu, implicând tranzacţiile cu alţi parteneri comerciali, interni sau externi, aferente altor perioade şi subsumate unor aspecte diferite de ordin fiscal. Pe de altă parte, verificările efectuate de organele fiscale şi cele efectuate de organele de urmărire penală se suprapun doar parţial, existând diferenţe semnificative în activităţile de control desfăşurate, din perspectiva materiei şi legislaţiei specifice.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt reliefate, de către recurenta-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, soluţia instanţei de fond fiind legală.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurentei privitoare la neanalizarea, de către instanţa de fond, a condiţiei pagubei iminente, reţinând că, în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare trebuie întrunite cumulativ atât condiţia pagubei iminente, cât şi condiţia cazului bine justificat. În raport de concluzia primei instanţe, referitoare la neîndeplinirea cerinţei cazului bine justificat, Înalta Curte constată că temeinicia sau netemeinicia susţinerilor părţii cu privire la îndeplinirea cerinţei pagubei iminente nu prezenta relevanţă şi nu era de natură a influenţa soluţia pronunţată în cauză.

În aceeaşi notă argumentativă, Înalta Curte reţine că nici în prezentul recurs nu se impune analizarea elementelor ce conturează îndeplinirea cerinţei pagubei iminente, date fiind considerentele prezentei decizii, prin care s-au menţinut constatările instanţei de fond referitoare la neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat. Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerinţe nu-şi găseşte utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluţia instanţei de control judiciar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1391 din 23 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2019.

GGC - CL