Tax appeal dismissed: refusal to apply Law 209/2015 for expatriate allowance reclassification upheld due to insolvency suspension

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2016 reclamanta A. SA - în insolvenţă a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, solicitând:

1. anularea adresei nr. x/6 octombrie 2015 emisă de către pârâţi prin care aceştia le aduc la cunoştinţă conţinutul avizului serviciului juridic nr. x/2 octombrie 2015, precum şi a avizului serviciului juridic expus;

2. obligarea pârâtelor la soluţionarea contestaţiei administrative formulate la data de 30 octombrie 2015 prin Decizia/Dispoziţia susceptibilă de a fi atacată pe calea contenciosului fiscal emisă în temeiul art. 210 C. proc. fisc.

3. obligarea pârâtelor să emită o Decizie/Dispoziţie prin care sa fie soluţionată cererea depusă la data de 25 august 2015 în temeiul art. 2 din Legea nr. 209/2015, cerere prin care a solicitat emiterea unei decizii de anulare a diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite de organele fiscale prin Decizie de Impunere emisă şi comunicată contribuabilului ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primita pe perioada delegării/detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei tari, aferente perioadei fiscale pana la 1 iulie 2015 şi neachitate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015.

Prin cererea de modificare a acţiunii, reclamanta a mai solicitat:

4. anularea Deciziei 3428/11 mai 2016 emisa de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin care s-a soluţionat contestaţia fiscala împotriva adresei nr. x/6 octombrie 2015 emisă de către pârâţi.

5. obligarea pârâtelor la continuarea procedurii prevăzute de Legea nr. 209/2015, procedura detaliata prin Ordinul 2202/2015 şi emiterea unei Decizii prin care sa fie soluţionată cererea sa de anulare a anulare a diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008 ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primita pe perioada delegării/detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei tari, aferente perioadei fiscale pana la 1 iulie 2015 şi neachitate pana la intrarea în vigoare a legii 209/2015;

6. obligarea pârâtelor să emită Decizia de anulare a diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008 ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primita pe perioada delegării/detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei tari, aferente perioadei fiscale pana la 1 iulie 2015 şi neachitate pana la intrarea în vigoare a legii 209/2015;

7. anularea diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 220 din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. SA - în insolvenţă cu sediul în Iaşi, Bld. Metalurgiei nr. 4, înmatriculată în Registrul Comerţului sub nr. x/1991 în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu sediul în Bucureşti, Str. x, Bucureşti ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/6 octombrie 2015 emisă de către pârâţi şi a avizului serviciului juridic nr. x/2 octombrie 2015.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/6 octombrie 2015 emisă de către pârâţi şi a avizului serviciului juridic nr. x/2 octombrie 2015.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. SA-în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

A dispus anularea Deciziei 3428 din 11 mai 2016 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin care s-a soluţionat contestaţia fiscală a reclamantei.

A obligat pârâtele să emită, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 209/2015 şi Ordinul 2202/2015, Decizia de anulare a diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008 ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării/detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadei fiscale pana la 1 iulie 2015 şi neachitate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva Sentinţei nr. 220 din 19 decembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi arată că dispoziţiile Legii nr. 209/2015 au avut în vedere anularea obligaţiilor fiscale stabilite prin decizii de impunere, situaţie în care organul fiscal a ţinut cont, la momentul efectuării inspecţiei fiscale de prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) din C. proc. fisc. , care reglementează dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, ce se prescriu în termen de 5 ani, calculat de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Prin urmare, Legea nr. 209/2015 are incidenţă în domeniul stabilirii obligaţiilor fiscale şi nicidecum în cel al executării silite a acestor obligaţii, astfel încât nu se pune problema analizării termenului de prescripţie a executării silite.

În mod greşit a reţinut prima instanţă faptul că, în raport de dispoziţiile legale menţionate (art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) în cauză nu se poate considera că a intervenit prescripţia în condiţiile în care măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitoarei reclamate au fost suspendate la data intrării în procedura de insolvenţă, iar DGRFP Iaşi s-a înscris la masa credală cu suma de 5.315.144 RON, sumă provenind din Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Totodată, arată recurenta-pârâtă că instanţa de fond nu a analizat perioada pentru care au fost stabilite obligaţiile fiscale din decizia de impunere, anume 1 iulie 2005 - 30 aprilie 2008. În acest sens se impunea a fi luate în considerare dispoziţiile art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art. 23 (momentul în care se constituie baza de impunere care o generează).

În cauză, baza de impunere stabilită în urma inspecţiei fiscale care a generat obligaţii fiscale, ca urmare a modificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării/detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări s-a constituit la momentul achitării acelor diurne.

În concluzie, organul fiscal nu putea să dispună anularea obligaţiilor fiscale prevăzute în Legea nr. 209/2016 pentru societatea reclamantă întrucât a intervenit prescripţia.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal Decizia nr. 3428 din 11 mai 2016 emisă de ANAF- DGRFP Iaşi prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de SC A. SA Iaşi împotriva refuzului nejustificat al intimatei de a soluţiona cererea prin care aceasta precizează că intră sub incidenţa Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale. În motivarea deciziei sus menţionate intimata a reţinut că în cauză nu există un refuz nejustificat, întrucât rolul activ al organelor fiscale de a soluţiona cererea reclamantei s-a manifesta, însă cererea nu a putut fi soluţionată în maniera pretinsă de reclamantă, ca urmare a intervenirii prescripţiei .

Suma pentru care societatea reclamantă a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 209/2015 totalizează 2.780.277 RON şi reprezintă diferenţe CAS angajator, angajat; CASS angajator, angajat; impozit pe venitul din salarii; contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de angajator; contribuţia de asigurări de şomaj datorată de angajator, angajat; contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoanele fizice sau juridice; contribuţia angajatorilor la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale; vărsămintele de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate, aferentă anilor 2005 - 2008. Aceste sume au fost calculate de organele de control fiscal pentru salariaţii care activau în cadrul şantierelor societăţii din Germania, prin recalificarea sumelor acordate de reclamantă salariaţilor săi din indemnizaţii de detaşare/delegare în drepturi salariale, potrivit Deciziei de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Prima instanţă, soluţionând cauza, a admis acţiunea şi a anulat actul administrativ fiscal contestat, apreciind că reclamanta este îndreptăţită a beneficia de facilităţile fiscale conferite recurenta-pârâtă având obligaţia de a emite decizie de anulare a diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Soluţia instanţei de fond este împărtăşită de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 209/20.07.2015 privind anularea unor obligaţii fiscale potrivit căruia "Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Potrivit art. 5 din Legea nr. 209/2015 "Anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1 - 4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului."

Prin Ordinul nr. 2.202 din 19 august 2015 emis pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale şi al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice anexa 1 se prevede e că în vederea identificării obligaţiilor fiscale conform celor de mai sus, respectiv a perioadei pentru care se poate proceda la anularea acestora, anterior transmiterii listei către compartimentul cu atribuţii de evidenţă pe plătitori, se va proceda la solicitarea avizului serviciului juridic în vederea confirmării faptului că obligaţiile în cauză identificate de organul de inspecţie fiscală pot face obiectul anulării din punctul de vedere al respectării prevederilor legale în ceea ce priveşte prescripţia.

Recurenta afirmă că nu a putut emite Decizia de anulare a diferenţelor de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008, motivat de faptul că în raport de dispoziţiile art. 91 şi art. 135 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003 aplicabile în cauză, întrucât procedura de administrare a fost începută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/2016), pentru sumele respective a intervenit prescripţia.

În dezacord cu opinia recurentei, instanţa reţine că în cauză nu a intervenit prescripţia, raportat la dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă care prevăd că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extra judiciare, sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Or, în cauzăm reclamanta a intrat în procedura insolvenţei prin încheierea nr. x/14 mai 2014 în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Iaşi, iar recurenta-creditoare DGRFP Iaşi s-a înscris la masa credală cu suma rezultată din Decizia de impunere nr. x/5 septembrie 2008.

Chiar şi în situaţia în care a intervenit prescripţia, organele fiscale aveau obligaţia să procedeze la încetarea măsurilor de realizare a creanţelor şi la scoaterea acestora din evidenţa analitică.

În realitate, aşa cum judicios a reţinut judecătorul fondului, dreptul reclamantului de a solicita emiterea deciziei de anulare s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 209/20.07.2015, astfel că cererea reclamantei înregistrată la data de 25 august 2015 este formulată în interiorul termenului de prescripţie. În interpretarea dată de organul fiscal, Legea nr. 209/20.07.2015 ar fi lipsită de efecte juridice pentru majoritatea situaţiilor în care ar fi aplicabilă, creând o discriminare nejustificată în raport de data emiterii deciziilor de impunere.

Faţă de considerentele expuse mai sus, hotărârea recurată este legală şi temeinică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi împotriva Sentinţei nr. 220 din 19 decembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - CL