Tax suspension annulled as abuse of power; authority ordered to rule on challenge and pay costs

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 21 martie 2016, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul de Soluţionare Contestaţii prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat anularea Deciziei nr. 825 din 29 octombrie 2015 privind suspendarea soluţionării contestaţiei nr. 53849/24 februarie 2015 formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/28 ianuarie 2015 şi Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/28 ianuarie 2015, cu obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 134 din 16 iunie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul de Soluţionare Contestaţii prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a anulat Decizia nr. 825 din 29 octombrie 2015, emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă şi să plătească reclamantei 50 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul de Soluţionare Contestaţii prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă reia prin cererea de recurs apărările formulate în faţa instanţei de fond şi arată, în esenţă, că între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sumă de 2.571.972 RON, constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28 ianuarie 2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere contestată nr. x/28 ianuarie 2015, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Recurenta-pârâtă arată că această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii operaţiunilor economice desfăşurate cu consecinţa diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă, cu atât mai mult cu cât societăţile implicate au un comportament de societăţi de tip "fantomă".

4. Apărările formulate în cauză

Intimata SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor formulate de intimată, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere nr. x/28 ianuarie 2015 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x nr. 48/28 ianuarie 2015 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 2.571.972 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii. În esenţă, obligaţiile fiscale suplimentare au fost stabilite ca urmare neluării în considerare a tranzacţiilor efectuate de reclamantă cu mai multe societăţi comerciale; organele fiscale nu au putut stabili cu certitudine realitatea tranzacţiilor consemnate în facturile prezentate la control, existând suspiciunea că acestea nu sunt reale.

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost suspendată de către organul fiscal în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 prin Decizia 825 din 29 octombrie 2015, menţionându-se că au fost sesizate organele de urmărire penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin înaintarea Procesului-verbal nr. x/28 ianuarie 2015.

Prin Decizia nr. 95/2011, Curtea Constituţională arată că "în ceea ce priveşte posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiei de a suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă."

Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, neputându-se accepta automat incidenţa acestui caz de suspendare facultativă a soluţionării contestaţiei fiscale în ipoteza oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă fiscală, ceea ce ar putea produce grave prejudicii contribuabililor de bună-credinţă.

Potrivit art. 214 din fostul C. proc. fisc. , "Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă"

Totodată, Capitolul II din vechiul C. proc. fisc. , cuprinde norme după care se desfăşoară inspecţia fiscală, astfel art. 108 prevede că "Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală,,

În situaţiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că suspendarea soluţionării contestaţiei, până la pronunţarea unei soluţii definitive în cauza penală este o opţiune şi nu o obligaţie, măsura fiind necesară doar în ipoteza în care infracţiunea din cauza penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată contestaţiei administrative.

O asemenea concluzie este justificată de faptul că organul fiscal care soluţionează contestaţia administrativă împotriva actului de impunere şi a actelor subsecvente are competenţa de a analiza şi de a stabili realitatea şi legalitatea operaţiunilor economice şi a consecinţelor pe tărâmul fiscal, fără a fi ţinut de cercetările penale împotriva administratorului societăţii pentru evaziune fiscală, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, organul fiscal a stabilit, prin raportul de inspecţie fiscală şi prin decizia de impunere care sunt obligaţiile fiscale ale contribuabilului, provenienţa acestora şi temeiul legal al sumelor impuse la plată.

Prin decizia contestată s-a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative, organul fiscal de soluţionare a contestaţiei reţinând, în esenţă, că între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite exista o strânsa interdependenta de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativa.

S-a reţinut de către organul fiscal că aceasta interdependenta consta în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii operaţiunilor economice desfăşurate având în vedere că în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de frauda.

S-a precizat de către intimată că prin adresa nr. x/28 ianuarie 2015, organele de inspecţie fiscala din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş au sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin înaintarea Procesului-verbal nr. x/28 ianuarie 2015 ale cărui constatări se regăsesc şi în Raportul de Inspecţie Fiscala nr. x/28 ianuarie 2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere contestata, în vederea constatării existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că din probatoriul administrat în speţă rezultă că organul fiscal a stabilit, prin raportul de inspecţie fiscală şi prin decizia de impunere care sunt obligaţiile fiscale ale contribuabilului, provenienţa acestora şi temeiul legal al sumelor contestate.

Înalta Curte constată că nu exista o sesizare efectivă formulată de către organele fiscale în accepţiunea legii penale, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada de către intimată că au fost respectate dispoziţiile legale privind sesizarea organelor penale în condiţiile art. 288 raportat la art. 61 noul C. proc. pen., având în vedere şi faptul că nu s-a făcut dovada înregistrării sesizării la organele de urmărire penală.

Înalta Curte mai constată că din motivarea deciziei de suspendare, s-a reţinut că nu s-a dovedit de către organele fiscale existenţa legăturii de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale stabilite şi stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârşirii unor infracţiuni.

Pe cale de consecinţă, tot contrar opiniei organului de soluţionare a contestaţiei, Înalta Curte apreciază că între stabilirea obligaţiilor bugetare constatate prin raportul de inspecţie fiscală şi impuse societăţii reclamante şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite nu există o strânsă interdependenţă, de care să depindă soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Din această perspectivă, nu sunt aplicabile în cauză nici textele indicate de organul de soluţionare din C. proc. pen. referitoare la regula "penalul ţine în loc civilul".

Eventualele concluzii ale organelor penale asupra existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu sunt indispensabile organului de soluţionare a contestaţiei administrative, raportat la motivele concrete invocate în contestaţia administrativă, a căror analiză nu presupune aportul organelor penale.

Aşadar, obligaţia fiscală din decizia de impunere a fost stabilită în sarcina societăţii reclamante, astfel că, indiferent de soluţia care se va pronunţa în cauza penală, obligaţiile fiscale ale reclamantei rămân cele stabilite prin decizia de impunere, legalitatea acestui act administrativ fiscal urmând a fi analizată şi stabilită, în faza administrativă, de către organul de soluţionare a contestaţiei, iar, în faza judiciară, de către instanţa de contencios administrativ competentă.

Cu alte cuvinte, hotărârea dată în procesul penal va privi administratorul, şi nu societatea comercială, astfel că nu poate avea înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, respectiv dacă societatea reclamantă datorează sau nu suplimentar impozit pe profit şi TVA, precum şi accesoriile aferente acestora.

Înalta Curte are în vedere că suspendarea contestaţiei administrative este de natură să cauzeze o vătămare contestatoarei, întrucât, potrivit susţinerilor necontestate ale acesteia, societatea a intrat în insolvenţă, creanţa fiscală contestată fiind înscrisă în tabelul de creanţe, aşa încât întârzierea în clarificarea creanţei fiscale poate avea efecte ireversibile în ceea ce o priveşte.

Înalta Curte apreciază că soluţia suspendării, juridic fundamentată pe prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , nu a fost convingător motivată şi nici suficient argumentată.

Este adevărat că norma legală invocată acordă organului administrativ competent, posibilitatea de a suspenda soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat autorităţile în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, însă o astfel de soluţie nu poate fi adoptată decât printr-o decizie motivată.

Din această perspectivă, simplele afirmaţii de ordin general ale organelor de control în sensul îndoielilor referitoare la realitatea operaţiunilor economice desfăşurate de societatea recurentă raportat la constatările organelor de control nu reprezintă, în opinia Înaltei Curţi, motivarea existenţei, în sensul textului de lege citat a indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul deciziei atacate nu au fost examinate şi nici menţionate date şi elemente suplimentare referitoare la sesizarea pretinselor fapte de natură penală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul Soluţionare Contestaţii - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva Sentinţei nr. 134 din 16 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2019.

GGC - CL