IT specialists' pay-grid reclassification challenge reaches Constitutional Court, claims over auxiliary staff status prevail.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Piteşti şi Colegiul de Conducere a Curţii de Apel Piteşti, au solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 6 din 12 martie 2018, emise de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei administrative formulate de reclamanţi, precum şi anularea Deciziei nr. 12 din 3 februarie 2018, emise de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile;

- obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 1 ianuarie 2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 1 ianuarie 2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să se asigure reclamanţilor acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate angajatului începând cu data de 1 ianuarie 2018;

- obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin cererea înregistrată la dosarul instanţei de fond la data de 3 octombrie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor prevederi ale Legii nr. 153/2017: art. 25 alin. (1); art. 38 alin. (6); art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4, cap. VIII, Anexa V; art. 22, Secţiunea 6, cap. VIII, Anexa V.

3. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 307 din 30 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 153/2017, Anexa V, cap. VIII, Secţiunea 6, art. 22;

(ii) a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 153/2017, Anexa V, cap. VIII, Secţiunea 4, art. 17 alin. (2), precum şi a prevederilor art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ;

(iii) a respins cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată;

(iv) a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Piteşti şi Colegiul de Conducere a Curţii de Apel Piteşti, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 307 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

Recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

În dezvoltarea recursului, reclamanţii au arătat că prevederile apreciate a fi neconstituţionale au ca efect excluderea categoriei profesionale din care fac parte din sfera drepturilor salariale aplicabile celorlalţi specialişti din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi din alte instituţii, care beneficiază de salarii de bază egale cu cele ale unui procuror cu grad de judecătorie şi includerea în grila salarială aferentă grefierilor, conform art. 17 alin. (2) din Secţiunea 4 a Legii nr. 153/2017. În aceste condiţii, reclamanţii apreciază că sunt discriminaţi în raport de alte categorii de salariaţi bugetari, suferind o diminuare a veniturilor cu până la 50% faţă de venitul avut anterior apariţiei Legii nr. 153/2017.

Potrivit Legii nr. 284/2010, specialiştii IT erau asimilaţi procurorilor, sub aspectul salarizării, pe când, prin efectul prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22, aceştia sunt încadraţi în grila de salarizare aferentă personalului auxiliar de specialitate, fiindu-le cenzurată şi posibilitatea obţinerii unor eventuale majorări salariale, până în anul 2022, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În acest context, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă şi are înrâurire asupra soluţiei pronunţate în cauză, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cât timp obiectul plângerii formulate de reclamanţi priveşte încadrarea în vechea clasă de salarizare, măsură împiedicată de soluţia legislativă ce derivă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 17 cu cele ale art. 22 din Legea nr. 153/2017. În acest sens, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a reţinut că forul constituţional nu se pronunţă exclusiv cu privire la constituţionalitatea unor texte legale de sine stătătoare, ci inclusiv cu privire la soluţia legislativă ce derivă din aplicarea coroborată a mai multor texte de lege.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât judecătorul cauzei nu a prezentat, în mod efectiv şi lămuritor, motivele care au condus la soluţia respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv nu a prezentat argumente suficiente privind lipsa legăturii dintre dispoziţiile atacate şi modul de soluţionare a prezentei cauze.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare la dosarul instanţei de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând motivele de casare invocate, precum şi prevederile legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi de obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii B. şi A. este fondat, pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază a fi nefondată critică de nelegalitate formulată de reclamanţi, referitoare la lipsa unei motivări efective şi suficiente a soluţiei de respingerea a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat excepţia de neconstituţionalitate invocată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, explicând cu suficientă claritate raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

În jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că:

"Art. 6 par. 1 din Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torija c. Spaniei) şi că "... noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse ..." (Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României).

În concluzie, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o problemă de volum, ci una de esenţă, aceasta îndeplinind exigenţele art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului chiar şi în situaţia analizării grupate, ori sistematizate, a argumentelor părţilor. Or, considerentele hotărârii atacate răspund acestor exigenţe, analizând în mod efectiv, chiar dacă într-o formă sintetică, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurenţilor-reclamanţi privitoare la lipsa motivării sentinţei atacate.

II.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prima instanţă realizând o greşită aplicare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 la speţa de faţă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...) privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Sesizarea instanţei de contencios constituţional se dispune în condiţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- excepţia priveşte neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- legea, ordonanţa sau dispoziţia normativă are legătură cu soluţionarea cauzei;

- excepţia a fost ridicată de una din părţi, de instanţă din oficiu sau de procuror;

- dispoziţiile criticate ca neconstituţionale nu au fost deja declarate ca atare printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte apreciază că aceste condiţii sunt întrunite în cauză, prin raportare la motivele invocate de reclamanţi în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate şi la obiectul litigiului în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În esenţă, motivând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22, reclamanţii A. şi B. au susţinut că, prin aplicarea coroborată a acestor prevederi cu cele ale art. 17, art. 25 şi art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, legiuitorul a încadrat categoria specialiştilor IT într-o grilă de salarizare similară personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, soluţie legislativă diferită de cea prevăzută de reglementarea anterioară, respectiv de Legea nr. 284/2010. Prin urmare, reclamanţii au susţinut că le-a fost aplicat un tratament discriminatoriu în raport cu categoria salariaţilor bugetari, în general şi cu categoria celorlalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor, în special, situaţie de natură a aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 41 şi art. 53 din Constituţie.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că cerinţa existenţei legăturii dintre constituţionalitatea dispoziţiilor legale atacate şi modul de soluţionare a cererii este îndeplinită, întrucât aceste dispoziţii legale au stat la baza reîncadrării reclamanţilor în noua grilă de salarizare, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 153/2017 şi, implicit, la baza emiterii actelor administrative a căror anulare este solicitată de reclamanţi.

Este real argumentul instanţei de fond, în sensul că art. 22 din Legea nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6 reglementează modalitatea de salarizare a celorlalţi specialişti din cadrul parchetelor, deci se aplică altei categorii profesionale decât cea din care fac parte reclamanţii, însă Înalta Curte constată că reclamanţii nu au invocat excepţia de neconstituţionalitate prin raportate doar la acest text, în mod singular, ci au criticat soluţia legislativă ce derivă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 17, art. 25 şi art. 38 alin. (6) cu cele ale art. 22 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, criticile de neconstituţionalitate formulate de reclamanţi s-au raportat la textele din cuprinsul Legii nr. 153/2017 care reglementează încadrarea salarială diferită a specialiştilor IT faţă de ceilalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor, privite în mod cumulat şi coroborat, iar nu distinct, pe fiecare text de lege în parte. Prin urmare, o eventuală declarare a neconstituţionalităţii prevederilor de lege contestate ar conduce la înlăturarea modalităţii diferenţiate de calcul a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în raport de alte categorii profesionale, ceea ce creează o legătură între acest text de lege şi soluţionarea cauzei.

În consecinţă, dispoziţiile criticate au legătură cu soluţionarea cauzei, fiind îndeplinită şi condiţia privitoare la nedeclararea neconstituţionalităţii acestui text de lege, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, împrejurări ce conduc la admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

II.3. Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

Înalta Curte consideră că aceste dispoziţii legale nu contravin prevederilor constituţionale invocate de reclamanţi, respectiv art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 41 şi art. 53 din Constituţie.

Stabilirea modului de salarizare a diferitelor categorii de personal bugetar constituie atributului legiuitorului.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, întreaga categorie profesională a specialiştilor IT este salarizată prin raportare la aceleaşi dispoziţii din cuprinsul actului normativ, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui regim de salarizare diferenţiat, aplicabil în cadrul aceleiaşi categorii profesionale.

În cauză, reclamanţii urmăresc să obţină încadrarea în grila de salarizare aplicabilă altei categorii profesionale, respectiv cea aplicabilă celorlalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor, criticând diferenţa de tratament legislativ aplicat categoriilor profesionale, pentru care a optat legiuitorul la edictarea Legii nr. 153/2017, în raport cu prevederile anterioare ale Legii nr. 284/2010. Or, această împrejurare nu reprezintă un caz de aplicare a unui tratament discriminatoriu, întrucât, având în vedere atât dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cât şi cazuistica constituţională, în cauză nu au fost relevate situaţii comparabile, din punct de vedere al activităţii profesionale, în care să fi fost aplicat un tratament diferenţiat.

Principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii identice, or, în cauză nu s-a făcut dovada unor obligaţii profesionale şi atribuţii legale identice ale specialiştilor IT şi ale celorlalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor, astfel încât nu poate fi reţinut un drept de apreciere arbitrar al legiuitorului, în ceea ce priveşte diferenţierea salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte.

În consecinţă, constatând că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenţii-reclamanţi este admisibilă şi reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 raportat la art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B., va casa sentinţa recurată şi va sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 307 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

Casează sentinţa recurată în privinţa soluţiei menţionate şi, rejudecând:

Sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2019.

GGC - MM