Applicability of new Penal Code's favorable provisions to unexecuted sentence remainder merged via judicial concurrence

Deliberând asupra cauzei de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 86/F din 11 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul A. în prezent aflat în Penitenciarul Mioveni, acesta fiind obligat la 100 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Petentul contestator A., se află în executarea pedepsei la care a fost condamnat prin Sentinţa nr. 25/F/12.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 424/11.12.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 6 din C. pen., dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Scopul reglementării art. 6 din C. pen. este acela de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu legea nouă şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Principiul legalităţii pedepselor implică eliminarea plusului de pedeapsă care avea temei legal în C. pen. anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului C. pen., rămâne lipsit de temei legal. Incidenţa disp.art. 6 din C. pen. nu poate fi exclusă ori de câte ori pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă şi există un plus de pedeapsă deoarece nimeni nu poate fi supus executării unei pedepse sau unei părţi din sancţiune care excedează maximului special prevăzut de legea nouă

Urmărind acest deziderat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 13/2017, publicată în M.O. nr. 464 din 21 iunie 2017 (Hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept), a dispus că dispoziţiile art. 6 din C. pen. sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior, s-a dispus executarea restului de pedeapsă printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

Revenind la speţa ce face obiectul prezentei judecăţi, Curtea a constatat că decizia sus-menţionată nu-şi găseşte aplicabilitatea. Din această perspectivă, Curtea a constatat că prin Sentinţa penală nr. 704 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a, s-a dispus ca petentul contestator să execute pedeapsa de 13 ani închisoare. Petentul contestator a fost liberat condiţionat la data de 23 noiembrie 2012, restul rămas neexecutat fiind de 1234 zile.

Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 25/F/12.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 424/11.12.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestatorul a fost condamnat pentru noi infracţiuni, pedeapsa pentru fiecare dintre infracţiuni fiind contopită cu restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 13 ani închisoare.

Restul rămas neexecutat nu a reprezentat "pedeapsa cea mai grea", în sensul art. 39 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi nu a influenţat pedeapsa rezultantă pe care petentul contestator o execută în prezent.

În urma contopirii, s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, care este superioară restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 13 ani închisoare aplicat prin Sentinţa penală nr. 704 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a.

Prin urmare, petentul contestator nu execută o pedeapsă care să coincidă ca şi cuantum cu restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară de 13 ani închisoare pentru a se pune problema executării unui surplus de pedeapsă care să nu aibă suport legal, urmare a intervenirii legii penale noi mai favorabile şi care să se circumscrie dispoziţiilor art. 6 din C. pen.

Împotriva Sentinţei penale nr. 86/F din 11 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020 a formulat prezenta contestaţie contestatorul A., prin apărător ales.

Prin motivele de contestaţie depuse la dosarul cauzei s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în rejudecare, să se facă aplicarea art. 6 C. pen. cu privire la pedeapsa de 13 ani închisoare.

În esenţă, s-a arătat că prin Sentinţa penală nr. 25/F din 12 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală nu s-a dat eficienţă art. 6 C. pen., în sensul că trebuia să se dispună aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte restul de pedeapsă rămas de executat de 1234 zile din pedeapsa de 13 ani şi să se dispună reducerea pedepselor aplicate în cauză până la maximul prevăzut de legea penală nouă, în acest sens fiind aplicabilă Decizia nr. 13/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Înalta Curte, analizând contestaţia de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată că aceasta este întemeiată având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 598 C. proc. pen.:

(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Înalta Curte constată că prin cererea formulată de contestatorul A. în prezenta cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., solicită aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen. în ceea ce priveşte pedeapsa de 13 ani închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 704/2012 pronunţată la 16 octombrie 2012 de către Tribunalul Bucureşti, definitivă prin nerecurare.

Înalta Curte constată că pentru a se analiza incidenţa acestei cauze de micşorare a pedepsei, trebuie avută în vedere Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-au stabilit următoarele:

"În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din C. pen., cu privire la pedepsele individuale.

În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din C. pen.

În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.

În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi."

Or, în cauză, judecătorul fondului nu a analizat pedeapsa prin prisma acestei decizii, ci s-a limitat doar la a stabili că restul de pedeapsă rămas neexecutat nu este mai mare decât pedeapsa aplicată prin sentinţa penală pe care o execută condamnatul în prezent (Sentinţa penală nr. 25/F din 12 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 424/A din 11.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) şi a constatat că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 13 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, având în vedere că instanţa fondului nu a examinat aplicabilitatea Deciziei nr. 1/2014 anterior menţionată cu prezentarea etapelor prevăzute în această decizie, cât şi lipsa unei motivări care să permită o analiză a hotărârii pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată imposibilitatea exercitării controlului judiciar în calea de atac a contestaţiei, motiv pentru care se impune admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Deşi lipsa clarificării situaţiei juridice a condamnatului atât prin examinarea comparativă a maximului de pedeapsă, cât şi prin lipsa oricărei motivări cu privire la pedepsele aplicate nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia se impune pentru a garanta respectarea drepturilor procesuale ale contestatorului, în contextul în care această omisiune echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în contestaţie privează partea de calea de atac. Pe de altă parte, deşi contestaţia are efect devolutiv, această caracteristică nu presupune statuarea în primă şi ultimă instanţă asupra aspectelor deduse judecăţii, deoarece constituie, în principal, o cale de atac şi presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, control judiciar ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în primă instanţă.

În rejudecare, în vederea justei soluţionări a cauzei, instanţa de fond urmează să aibă în vedere necesitatea efectuării operaţiunilor juridice menţionate în Decizia nr. 1/2014 urmând astfel să se efectueze o analiză comparativă a maximului de pedeapsă.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 86/F din 11 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020, va desfiinţa sentinţa penală atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Piteşti.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 86/F din 11 august 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Desfiinţează sentinţa penală atacată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Piteşti.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2020.

GGC - MM