Admissibility of constitutional exception concerning judge's evaluation of impossibility to appear when underlying annulment appeal is procedurally barred

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 329/A din data de 11 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a dispus, printre altele, în baza art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1922 a Curţii Constituţionale a României, republicată, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate" din cuprinsul art. 426 lit. a) din C. proc. pen. prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a reţinut că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (republicată), privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia.

S-a arătat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 lit. a) din C. proc. pen., nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în cadrul contestaţiei în anulare invocată de condamnat în prezenta cauză, întrucât, condamnatul A. urmăreşte pe calea unei contestaţii în anulare reanalizarea unor solicitări făcute în cadrul soluţionării apelului şi asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat, sens în care acestea nu pot fi reiterate într-o cale extraordinară de atac, cum ar fi contestaţia în anulare, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 10/29.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât s-ar înfrânge autoritatea de lucru judecat, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă ar analiza o problemă pe calea contestaţiei în anulare, care a primit dezlegare în cadrul soluţionării apelului şi astfel s-ar încălca şi competenţa instanţei, întrucât aceasta s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar, ceea ce este nelegal.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României din cuprinsul Deciziei nr. 329/A din data de 11 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a formulat recurs inculpatul A. apreciind că sunt întrunite condiţiile impuse pentru sesizarea instanţei de control judiciar.

Examinând recursul formulat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 426 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să poată produce un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Înalta Curte constată că dispoziţiile legale a căror constituţionalitate se contestă nu au legătură cu soluţia ce poate fi pronunţată în cauză de vreme ce contestaţia în anulare formulată de inculpat nu este admisibilă, iar excepţia nu vizează procedura admisibilităţii în principiu, ci urmăreşte a lua din competenţa funcţională a instanţei elementul de apreciere asupra probatoriului pe aspectul imposibilităţii de prezentare în faţa instanţei.

Recurentul a criticat dispoziţiile art. 426 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen. sub aspectul faptului că posibilitatea unui judecător să hotărască dacă există sau nu o imposibilitate faptică, poate deschide calea către un posibil abuz.

Înalta Curte reţine că Curtea de Apel Cluj a constat ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată apreciind că instanţa de apel a avut la cunoştinţă de imposibilitatea de prezentare a acestuia pronunţându-se pe cererile formulate în cursul judecării apelului.

Instanţa de control judiciar constată că inadmisibilitatea căii de atac formulate de condamnatul A. conduce de plano la inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, sesizarea instanţei de contencios constituţional neputând avea un efect real asupra soluţiei din prezenta cauză.

Mai mult, instanţa reţine că recurentul nu critică dispoziţiile art. 426 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen. prin prisma imposibilităţii de prezentare şi a de a anunţa instanţa, ci consideră că instanţa nu poate aprecia asupra unui astfel de situaţii pe baza probelor existente la dosarul cauzei.

Înalta Curte reaminteşte că dovada imposibilităţii de prezentare şi de încunoştinţare poate fi realizată prin orice mijloc de probă. Evaluarea mijloacelor de probă prezentate în susţinerea imposibilităţii este atributul exclusiv al judecătorului care apreciază în baza actelor şi lucrărilor dosarului.

Astfel, faptul că instanţa de apel a decelat inexistenţa unei imposibilităţi de prezentare şi a de a anunţa instanţa conduce la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare şi pe cale de consecinţă, excepţia invocată nu poate avea legătură cu soluţionarea cauzei.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României din cuprinsul Deciziei nr. 329/A din data de 11 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României din cuprinsul Deciziei nr. 329/A din data de 11 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.

GGC - NN