Decizia nr. 293/RC/2020 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin Sentinţa penală nr. 89/F din data de 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis, în parte, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor penale, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie.

În temeiul art. 386, alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus, inclusiv din oficiu, schimbarea încadrării juridice a faptelor penale reţinute în sarcina:

- inculpatului A., din infracţiunile prevăzute de art. 269, alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., de art. 407, alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi de art. 289 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38, alin. (1) din noul C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 264 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., de art. 169 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 7, lit. c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, şi art. 5 din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) din vechiul C. pen.

- inculpatului B., din infracţiunile prevăzute de art. 407 alin. (2) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., de art. 291 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., şi de art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 169 alin. (2) şi alin. (4) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., de art. 257 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., şi de art. 264 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

- inculpatei C., din infracţiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 291 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 291 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 77, lit. a) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

- inculpatului D., din infracţiunea prevăzută de art. 291 din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 291 din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 35 alin. (1) din noul C. pen., art. 77 lit. a) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

- inculpatului E., din infracţiunile prevăzute de art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 291 din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., de art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 322 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., şi de art. 29 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din noul C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 26 din vechiul C. pen., raportat la art. 257 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., de art. 26 din vechiul C. pen., raportat la art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., precum şi de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

- inculpatului F., din infracţiunile prevăzute de art. 292 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., de art. 47 din noul C. pen., raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 şi de art. 47 din noul C. pen., raportat la art. 322 din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din noul C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 61, alin. (1) din Legea nr. 78/2000, înainte de Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., de art. 25 din vechiul C. pen., raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen., şi de art. 25 din vechiul C. pen., raportat la art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din vechiul C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

- inculpatei G., din infracţiunile prevăzute de art. 322 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din vechiul C. pen. şi art. 5 din vechiul C. pen., şi de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din noul C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., şi de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.

- inculpatului H., din infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererile de schimbare de încadrare juridică, formulate de inculpaţii A. şi F.

I. În temeiul art. 264 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului.

În temeiul art. 65 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a exercita profesia de poliţist) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani.

În temeiul art. 169 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului.

În temeiul art. 65 alin. (2) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a exercita profesia de poliţist) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani.

În temeiul art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, în scopul obţinerii, pentru sine sau pentru altul, de foloase necuvenite, în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a exercita profesia de poliţist) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1), lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, şi art. 5 din noul C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) şi b) din vechiul C. pen., raportat la art. 34 alin. (1), lit. b) din vechiul C. pen., s-au contopit pedepsele închisorii, astfel că s-a aplicat inculpatului pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 7 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1 an închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen.

În temeiul art. 35 alin. (3) din vechiul C. pen., s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a exercita profesia de poliţist) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani, care urmează a se executa potrivit art. 66 din vechiul C. pen.

S-a luat act că inculpatul este arestat în executare în altă cauză.

II. În temeiul art. 169 alin. (2) şi alin. (4) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului.

În temeiul art. 65 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani.

În temeiul art. 257 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75, alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani.

În temeiul art. 264 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de favorizarea infractorului.

În temeiul art. 65 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani.

În temeiul art. 33 lit. a) din vechiul C. pen., raportat la art. 34, alin. (1), lit. b) din vechiul C. pen., s-au contopit pedepsele închisorii, astfel că inculpatul va executa pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1 an închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen.

În temeiul art. 35 alin. (3) din vechiul C. pen., s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen., pe perioada de 5 ani, care se execută potrivit art. 66 din vechiul C. pen.

În temeiul art. 208 alin. (2) şi alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar faţă de inculpatul B., luată prin încheierea de şedinţă din data de 5.II.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2014, astfel cum a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 202/16. II.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

III. În temeiul art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 291 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 77 lit. a) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnată inculpata C., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) din noul C. pen., pe durata de 3 ani, care se execută potrivit art. 68, alin. (1), lit. c) din noul C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) din noul C. pen.

IV. În temeiul art. 48 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 291 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnată inculpata I., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din noul C. pen., pe durata de 3 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1), lit. c) din noul C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) din noul C. pen.

V. În temeiul art. 291 din noul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 35 alin. (1) din noul C. pen., art. 77 lit. a) din noul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, în formă continuată.

În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) din noul C. pen., pe durata de 4 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1), lit. c) din noul C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) din noul C. pen.

VI. În temeiul art. 26 din vechiul C. pen., raportat la art. 257 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul E., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1), lit. b), teza I din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din vechiul C. pen., raportat la art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., în procedura simplificată, prevăzută de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În temeiul art. 29 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 396, alin. (10), C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de spălarea banilor.

În temeiul art. 65 alin. (2) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a fi administrator de societate comercială) din vechiul C. pen., pe durată de 3 ani.

În temeiul art. 33 lit. a) din vechiul C. pen., raportat la art. 34 alin. (1), lit. b) din vechiul C. pen., s-au contopit pedepsele închisorii, astfel că inculpatul va executa pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 6 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen.

În temeiul 35 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a fi administrator de societate comercială) din vechiul C. pen., pe durata de 3 ani, care se execută potrivit art. 66 din vechiul C. pen.

VII. În temeiul art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, înainte de Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat inculpatul F., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În temeiul art. 25 din vechiul C. pen., raportat la art. 29 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la plata sumei de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la spălarea banilor.

În temeiul art. 65 alin. (2) din vechiul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a fi administrator de societate comercială) din vechiul C. pen., pe durata de 4 ani.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1), lit. b), teza I din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 25 din vechiul C. pen., raportat la art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) din vechiul C. pen., raportat la art. 34 alin. (1), lit. b) din vechiul C. pen., s-au contopit pedepsele închisorii, astfel că inculpatul va executa pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 6 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64, alin. (1), lit. a), teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen.

În temeiul art. 35 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a fi administrator de societate comercială) din vechiul C. pen., pe durata de 4 ani, care se execută potrivit art. 66 din vechiul C. pen.

VIII. În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1), lit. b), teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata G., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În temeiul art. 29 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 75 alin. (1), lit. a) din vechiul C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor.

În temeiul art. 81 alin. (1) din vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată, pe durata termenului de încercare de 5 ani, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) şi alin. (3) din vechiul C. pen.

I s-au pus în vedere inculpatei dispoziţiile art. 83 alin. (1) din vechiul C. pen., privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate, în caz de comitere a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de încercare.

IX. În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1), lit. b), teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul H., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen. şi art. 5 din noul C. pen.

În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) din vechiul C. pen., s-a luat măsura de siguranţă a confiscării speciale de la inculpatul B. a aparatului fotografic marca x, de culoare negru, seria x, ridicat în baza procesului-verbal din data de 19. II.2013, de percheziţie corporală şi autoturism, întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a documentului clasificat, ridicat de la inculpatul A., în baza procesului-verbal din data de 19. XI.2013, de percheziţie domiciliară, întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie.

În temeiul art. 118 alin. (1), lit. d) din vechiul C. pen., s-a luat măsura de siguranţă a confiscării speciale de la inculpatul F., în calitate de reprezentant legal al părţii responsabile civilmente S.C. "J." S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.), a sumei de 1.123.762,40 RON, remisă pentru cumpărarea influenţei.

În temeiul art. 255 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., s-a dispus restituirea celorlalte bunuri şi înscrisuri ridicate în baza proceselor-verbale de percheziţie domiciliară, corporală sau autoturism, cu excepţia înscrisurilor privind societăţile comerciale S.C. "K." S.R.L. şi S.C. "L." S.R.L.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., luată prin Ordonanţa din data de 7.V.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, în Dosarul nr. x/2012.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând părţii responsabile civilmente S.C. "J." S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.), aflat în procedura insolvenţei, prin administrator judiciar M. SPRL, luată prin Ordonanţa din data de 29. V.2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, în Dosarul nr. x/2012, până la concurenţa sumei de 1.123.762,40 RON.

B. Prin Decizia penală nr. 121/A din data de 08 aprilie 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dată în Dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii C., I., D., B., A., E., F. şi G. şi partea responsabilă civilmente S.C. J. S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 89/F din data de 22 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

A fost desfiinţată în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

I. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 5 ani şi interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a exercita profesia de poliţist) din C. pen. din 1969, aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunile prevăzute de art. 269 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, în infracţiunile prevăzute de art. 264 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 264 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a exercita profesia de poliţist) din C. pen. din 1969, pe perioadă de 5 ani.

În baza art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire în orice mod, direct sau indirect, de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, în scopul obţinerii, pentru sine sau pentru altul, de foloase necuvenite.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a exercita profesia de poliţist) din C. pen. din 1969, pe perioadă de 3 ani.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1), lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 4 ani închisoare şi 2 ani închisoare astfel stabilite cu pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 1 an închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b), c)(dreptul de a exercita profesia de poliţist) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a exercita profesia de poliţist) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

II. A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, aplicată inculpatului B., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B. din infracţiunile prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. şi de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. şi art. 264 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

A reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În baza art. 169 alin. (2) şi (4) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare astfel stabilite şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul B. să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 4 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

III. A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei C. din infracţiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 77 lit. a) şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 26 rap. la art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpata C. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 1 an, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 alin. (1) din C. pen. din 1969 a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate inculpatei C., pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. din 1969.

S-a dispus, în baza art. 863 din C. pen. din 1969, ca pe durata termenului de încercare, inculpata va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Constanţa, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

IV. În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. a achitat pe inculpata I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din C. pen.

V. A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului D. din infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1), art. 77 lit. a) şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului D. din infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 48 alin. (1) rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul D. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o durată de 2 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

VI. A descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a fi administratorul unei societăţi comerciale) din C. pen. din 1969, aplicată inculpatului E., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului E. din infracţiunile prevăzute de art. 48 alin. (1) rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., art. 48 alin. (1) rap. la art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. şi art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 în infracţiunile prevăzute de art. 26 rap. la art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., art. 26 rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. şi art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul E. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 26 raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, a contopit pedepsele de 2 ani închisoare, 2 ani închisoare şi 3 luni închisoare astfel stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa închisorii cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care adaugă un spor de 6 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul E. să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

VII. A descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, aplicată inculpatului F., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului F. din infracţiunile prevăzute de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., art. 47 rap. la art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 47 din C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 în infracţiunile prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. şi art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul F. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În baza art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la spălarea banilor.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, a contopit pedepsele de 3 ani închisoare, 3 ani închisoare şi 4 luni închisoare astfel stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul F. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64, alin. (1) lit. a), teza a II-a, b) şi c) (de a fi administrator de societate comercială) din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

VIII. A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei G. din infracţiunile prevăzute de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. şi de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 în infracţiunile prevăzute de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. şi de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpata G. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de spălarea banilor.

În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, a contopit pedepsele de 3 ani închisoare şi 4 luni închisoare astfel stabilite şi a aplicat inculpatei G. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 alin. (1) din C. pen. din 1969 a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate inculpatei G., pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. din 1969.

S-a menţionat că, în baza art. 863 din C. pen. din 1969, pe durata termenului de încercare, inculpata va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, conform programului stabilit de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 din C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

IX. A înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului H. din infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul H. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 alin. (1) din C. pen. din 1969 a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 3 luni, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969.

A pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 alin. (1) din C. pen. din 1969, privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate, în caz de comitere a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

A înlăturat dispoziţia de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale de la inculpatul F., în calitate de reprezentant legal al părţii responsabile civilmente S.C. "J." S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.) şi, în baza art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969, a dispus luarea, faţă de inculpatul E., a măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 1.123.762,40 RON.

În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002 a luat măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului E., până la concurenţa sumei de 1.123.762,40 RON supusă confiscării speciale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.), precum şi asupra unui număr de 435 părţi sociale deţinute de inculpatul F. la această societate, măsură luată prin ordonanţa din data de 29.05.2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, în Dosarul nr. x/2012.

A respins,ca rămase fără obiect, cererea părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L. (fostă S.C."K." S.R.L.), prin lichidator judiciar M. S.P.R.L, de înlocuire a obiectului sechestrului asigurător, precum şi cererea formulată de terţul S.C N. S.R.L., de ridicare a sechestrului asigurător aplicat asupra imobilului situat în Bucureşti, în baza ordonanţei din data de 29 mai 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, în Dosarul nr. x/2012.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a obligat pe inculpatul H. la plata sumei de 400 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în primă instanţă.

A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatei I. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în primă instanţă şi a dispus ca, în baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., acestea să rămână în sarcina statului.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale care nu contravin dispoziţiilor prezentei decizii.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

I. Cu privire la cererile inculpaţilor B., A., F. şi I. de excludere a unor mijloace de probă

Prioritar examinării fondului căilor de atac declarate, Înalta Curte a apreciat necesar să examineze problematica legalităţii şi loialităţii probatoriului administrat în faza de urmărire penală, invocată de apelanţii inculpaţi anterior nominalizaţi şi care a făcut obiectul dezbaterilor în şedinţa publică din data de 19.10.2018. Cu acel prilej, Înalta Curte a constatat că cererile de excludere a unor mijloace de probă formulate de apelanţii-inculpaţi antamează chestiuni de fond, asupra cărora se va pronunţa odată cu soluţionarea căilor de atac.

Totodată, a examinat şi cererea suplimentară formulată de inculpatul B., având ca obiect constatarea nulităţii notei informative din data de 25.01.2013 şi excluderea acesteia din probatoriul cauzei, cerere care a făcut obiectul dezbaterilor în şedinţa publică din data de 07.03.2019.

Astfel, a constatat că, prin cererea depusă la data de 20 august 2018, apelantul-inculpat B. a solicitat excluderea următoarelor mijloace de probă:

- declaraţia inculpatului A. din data de 19.02.2013, întrucât a fost obţinută prin constrângere, în urma presiunilor şi ameninţărilor exercitate de procuror asupra inculpatului;

- procesul-verbal din 21.01.2013, în care este redată înregistrarea audio-video a momentului în care inculpatul A. a fotografiat documentul clasificat secret de stat, precum şi probele derivate din acesta, respectiv: procesul-verbal din 22.01.2013 (nota bene, datele celor două procese-verbale sunt indicate eronat, actele procedurale fiind evident ulterioare momentului de timp indicat în cuprinsul lor), procesul-verbal din 19.02.2013, de constatare a infracţiunii flagrante şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 25.02.2013 efectuat asupra cardului de memorie al aparatului fotografic marca x, de culoare neagră, având seria x, ridicat de la inculpatul B., întrucât, în condiţiile în care inculpatul A. era suspectat că disemina informaţii către B. încă din data de 29.11.2012, punerea la dispoziţia celui dintâi, în luna ianuarie a anului 2013, în condiţii improprii, a unui document secret de stat ar reprezenta, în mod evident, un act de provocare exercitat de organele de anchetă asupra inculpatului, în vederea săvârşirii de infracţiuni;

- procesul-verbal din 14.04.2013, de redare a convorbirilor telefonice şi mesajelor SMS transmise/primite de inculpatul F. în perioada 27.11.2012 - 03.12.2012; procesul-verbal din 27.03.2014, de redare a dialogului ambiental audio purtat, la data de 01.11.2012, de inculpaţii F., D., E. şi martorul O.; procesul-verbal din 28.03.2014, de redare a dialogului ambiental audio purtat, la data de 23.11.2012, de inculpaţii F., D. şi E. şi procesul-verbal din 15.01.2014, de redare a rezultatelor supravegherilor operative desfăşurate de organe specializate asupra inculpaţilor A., B., D. şi E. - întrucât toate acestea au fost administrate în mod neloial de către de comisarul şef P., care, pe de o parte, se afla într-o stare de incompatibilitate ca urmare a faptului că, anterior, fusese audiat ca martor în cauză. Pe de altă parte, s-a susţinut că imparţialitatea comisarului şef era profund afectată de relaţia de colegialitate cu inculpatul A. şi, mai ales, de nemulţumirea generată de eşuarea flagrantului din 28.11.2012, de care era bănuit chiar inculpatul anterior menţionat. În contextul prezentat, apărarea a susţinut că administrarea neloială a mijloacelor de probă invocate a constat în întocmirea proceselor-verbale prin redarea selectivă şi "eronată" a comunicările interceptate, de o manieră care să susţină acuzaţiile formulate în cauză.

O solicitare asemănătoare a formulat şi inculpatul A., care, prin cererea depusă la data de 23 august 2018, a solicitat excluderea, iar în subsidiar, înlăturarea din procesul de deliberare, a următoarelor mijloace de probă:

- declaraţia inculpatului A. din 19.02.2013, întrucât aceasta a fost obţinută prin constrângere, respectiv în urma presiunilor, ameninţărilor şi chiar a bruscărilor fizice exercitate asupra sa la momentul audierii, aspecte dovedite prin memoriile adresate de inculpat şi de apărarea acestuia conducerii D.N.A;

- procesul-verbal din 21.01.2013 şi probele derivate din acesta, respectiv: procesele-verbale din 22.01.2013 (nota bene, datele celor două procese-verbale sunt indicate eronat, actele procedurale fiind evident ulterioare momentului indicat în cuprinsul lor) şi 19.02.2013 şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 25.02.2013, întrucât, în condiţiile în care inculpatul A. era suspectat că disemina informaţii către B. încă din data de 29.11.2012, punerea la dispoziţia celui dintâi, în luna ianuarie 2013, în condiţii improprii, a unui document secret de stat, nu se circumscrie unei atitudini pasive din partea autorităţilor statului, ci, în mod evident, unui act de provocare exercitat de organele de anchetă asupra inculpatului, în vederea săvârşirii de către acesta de infracţiuni.

Prin cererea transmisă, prin e-mail, la data de 5 septembrie 2018, apelantul-inculpat F. a solicitat excluderea următoarelor mijloace de probă:

- procesele-verbale din 25.02.2014, 12.03.2014, 14.03.2014, 17.03.2014, 18.03.2014, 27.03.2014, 28.03.2014, 31.03.2014, 01.04.2014 şi 18.04.2014 şi declaraţiile martorilor Q. şi R. din data de 03.12.2013, întrucât au fost administrate cu încălcarea principiului loialităţii de către de comisarul şef P., care, la data de 27.05.2013, fusese audiat în calitate de martor în cauză, motiv pentru care, la momentul administrării probelor contestate, se afla în situaţia de incompatibilitate prev. de art. 49 alin. (2) rap. la art. 48 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. din 1968, incompatibilitate menţinută şi prin disp. art. 65 alin. (1) rap. la art. 64 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (actual). S-a susţinut că maniera în care ofiţerul de poliţie a procedat la redarea comunicărilor interceptate, respectiv inexact, trunchiat sau incomplet, dar şi modalitatea selectivă în care acesta a realizat audierea celor doi martori generează suspiciunea că administrarea probelor menţionate s-a făcut în contextul dorinţei comisarului P. de a confirma acuzaţiile formulate în cauză.

Prin cererea depusă la data de 22.08.2018, apelanta-inculpată I. a solicitat excluderea tuturor probelor administrate în cauză de către comisarul-şef P. şi, în special, a procesului-verbal din data de 18.04.2014, de redare a unui număr de 10 convorbiri şi mesaje primite/transmise de inculpată în perioada 13.12.2012 - 14.01.2013, întrucât toate probele administrate în prezenta cauză de către comisarul-şef P. încalcă dispoziţiile art. 65 raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., de vreme ce, anterior administrării lor, comisarul a fost audiat în cauză, în calitate de martor, la data de 27.05.2013.

Evaluând cererile de excludere a probelor astfel sintetizate, Înalta Curte a notat, ca element comun, că ele au fost formulate în contextul intervenirii Deciziei nr. 802 din 05.12.2017 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 116/06.02.2018), la un moment de timp la care prezenta cauză se afla în curs de judecată, fiind depăşită faza camerei preliminare.

Făcând trimitere la argumentele de principiu expuse în încheierea din data de 19.10.2018 cu privire la efectele acestei decizii de contencios constituţional, instanţa de apel a subliniat ab initio că ea nu legitimează recenzurarea automată şi necondiţionată, în a doua jurisdicţie de fond, a oricărui aspect de nelegalitate care a făcut obiectul unor verificări efective şi concrete în camera preliminară şi asupra cărora judecătorul astfel învestit s-a pronunţat în mod expres.

O atare concluzie rezultă din înseşi considerentele deciziei evocate, prin care, statuându-se asupra neconstituţionalităţii unei norme incidente în camera preliminară - şi care limita, la acel moment, probatoriul admisibil în această etapă procesuală - s-a subliniat că probele menţinute ca legale pot face obiectul unor verificări noi în cursul judecăţii (parag. 29), implicit, al unor verificări de o natură şi amploare ce excedau specificului analizei permise în etapa filtru. Concluzia este una raţională, de vreme ce, la data la care Curtea a statuat asupra neconstituţionalităţii art. 345 din C. proc. pen. în sensul supus analizei, astfel de verificări efective cu privire la loialitatea probatoriului, cu un pronunţat caracter factual, erau inadmisibile în cadrul normativ ce disciplina camera preliminară.

Aceasta nu înseamnă, însă, că, prin decizia evocată, s-ar fi urmărit o relativizare a hotărârii judecătorului de cameră preliminară în materia legalităţii actelor de urmărire penală şi probelor administrate ori o limitare implicită a autorităţii ataşate încheierii sale, decurgând din caracterul definitiv al acestei hotărâri.

Recunoscându-se părţilor, şi în camera preliminară, toate garanţiile ce dau conţinut dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încheierea pronunţată la finalul acestei etape filtru reflectă rezultatul controlului judecătoresc asupra legalităţii urmăririi penale şi se bucură de autoritatea specifică unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În considerentele Deciziei nr. 641/11.11.2014 (publicată în M. Of. nr. 887/5.12.2014), Curtea Constituţională a României a reţinut, mutatis mutandis, imperativul aplicării, în camera preliminară, a garanţiilor ce însoţesc dreptul la un proces echitabil, arătând că "prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. (…) prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară".

Or, de esenţa dreptului la un proces echitabil este, inter alia, şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice; prezervarea acestei securităţi impune recunoaşterea de efecte juridice controlului jurisdicţional realizat în camera preliminară asupra legalităţii probaţiunii, dar şi excluderea repunerii în discuţie, în cursul judecăţii, a oricărei chestiuni definitiv tranşate de judecătorul de cameră preliminară.

A admite ipoteza contrară echivalează, implicit, cu a admite că întreaga procedură de cameră preliminară are un caracter pur formal şi iluzoriu, fiind superfluă în dinamica procesului penal, ceea ce ar contraveni flagrant tocmai standardelor de echitate a procedurii. O atare abordare ipotetică ar contrazice inclusiv jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat în mod constant cu privire la rolul şi finalitatea camerei preliminare. În acest sens, s-a arătat că "(…), verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară (…), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat" (Decizia nr. 802/2017, parag. 27).

În alte două decizii anterioare, în care a respins criticile de neconstituţionalitate, Curtea a evaluat în mod similar rolul camerei preliminare, subliniind că "legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la (…) legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală (…). Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. (…) Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate" (Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 158/1.03.2016 şi Decizia nr. 468 din 27 iunie 2017, publicată în M.O. nr. 750/19.09.2017).

Formulată în aceste coordonate jurisprudenţiale, concluzia Înaltei Curţi referitoare la inadmisibilitatea recenzurării, în apel, a criticilor de nelegalitate care au făcut obiectul unor verificări efective şi concrete în camera preliminară, nu are, însă, semnificaţia unei interdicţii absolute pentru instanţa de judecată de a cenzura viciile de legalitate ce afectează actele de probaţiune efectuate în faza de anchetă.

O atare posibilitate de contestare se află în continuare la îndemâna părţilor, dar numai în măsura în care este vorba fie despre motive de nulitate absolută necenzurate expres şi efectiv în camera preliminară, fie despre alte vicii substanţiale de legalitate, decurgând din încălcarea unor drepturi fundamentale ocrotite de tratatele internaţionale, relevate de probaţiunea administrată în cursul judecăţii. Acestea din urmă trebuie şi pot să fie cenzurate de către instanţa de apel, în scopul asigurării unei concordanţe depline între conţinutul real al mijloacelor de probă pe care se întemeiază hotărârea judecătorească definitivă, pe de o parte, şi principiul fundamental al legalităţii procesului penal, consacrat de art. 2 din C. proc. pen., pe de altă parte.

În fine, s-a apreciat că se impune observaţia că raţionamentul pe care s-a grefat decizia de neconstituţionalitate invocată de apelanţi în speţă are ca premisă incidenţa, în materia probaţiunii, a unei situaţii de nelegalitate sancţionabilă cu nulitate absolută, fiind limitat, prin urmare, la sfera acestei din urmă categorii de nulităţi, evocate explicit. Date fiind diferenţele substanţiale dintre regimul normativ al celor două tipuri principale de nulităţi, hotărârea Curţii Constituţionale anterior evocată nu ar putea fi invocată ca bază jurisprudenţială pentru cenzurarea în apel a unor situaţii sancţionabile cu nulitate relativă, conform art. 282 din C. proc. pen., fără riscul de a nesocoti limitele în care s-a realizat controlul de constituţionalitate, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

I.a) În cauza de faţă, Înalta Curte a reţinut că problematica pretinsei provocări exercitate de organele de urmărire penală asupra inculpatului A. a fost invocată şi cenzurată în camera preliminară, judecătorul reţinând, în acea fază, că activitatea de strângere a probelor nu reprezintă o încurajare în comiterea de infracţiuni, prin faptul că inculpatul este lăsat, sub observaţie, să îşi continue activitatea infracţională.

Instanţa de apel a observat că, reiterând o atare apărare, inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că provocarea ar fi fost limitată la probaţiunea vizând infracţiunea contra securităţii naţionale săvârşită la data de 19.02.2013 şi s-ar fi concretizat în remiterea, de către procurorul S., a unui document clasificat - nota informativă a S.R.I - într-o perioadă în care colegul de birou al magistratului - procurorul de caz T. - efectua cercetări sub aspectul implicării inculpatului în flagrantul eşuat din data de 28.11.2012.

Aceste susţineri ale apelantului-inculpat s-a apreciat că au, însă, un caracter esenţial speculativ, grefat pe simpla supoziţie că între cei doi magistraţi procurori ar fi existat comunicări informale cu privire la activităţile ilicite ale inculpatului şi o conivenţă în modul de derulare a anchetelor penale distincte. O atare supoziţie, neconfirmată de alte mijloace de probă, este contrazisă de însăşi succesiunea şi logica evenimentelor, care relevă inexistenţa, la data remiterii documentului clasificat în discuţie, a unei legături între activitatea de trafic de influenţă în care fusese implicat B. în luna noiembrie 2012 (în Cauza nr. 435/P/2012) şi activităţile ori persoanele aflate în atenţia organelor de urmărire penală sau a celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în luna ianuarie 2013 (în Cauza nr. 67/P/2012).

Contrar susţinerilor apelanţilor, simplul fapt că B. şi U. (persoană presupus interesată de informaţiile clarificate) făceau parte din aceeaşi formaţiune politică nu era de natură a devoala organelor de anchetă nici intenţia fostului ofiţer de poliţie A. de a specula în interesul său acest element comun şi nici disponibilitatea inculpatului B. de a intra, în mod ilicit, în posesia acestor informaţii.

Nu se relevă, prin urmare, date reale, concrete, că, în perioada ianuarie - februarie 2013, procurorul sub coordonarea căruia inculpatul A. îşi exercita atribuţiile de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul D.N.A cunoştea că acesta din urmă, prin interpuşi, va disemina informaţiile de care luase cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi, prin urmare, că magistratul ar fi urmărit să demonstreze o atare ipoteză prin punerea unui document clasificat la dispoziţia ofiţerului de poliţie.

Neevidenţiindu-se caracterul neloial al actului de remitere a documentului clasificat, nu se identifică, prin urmare, nici vicii de legalitate ale probelor derivate, obţinute prin mijloace subsecvente, cererea inculpaţilor A. şi B. de excludere a procesului-verbal din 21.01.2013, a proceselor-verbale din 22.01.2013 şi 19.02.2013 şi a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 25.02.2013 fiind neîntemeiată.

I.b) Problematica pretinsei incompatibilităţi în care s-ar fi aflat ofiţerul de poliţie P. a fost, de asemenea, invocată şi cenzurată în camera preliminară, fază în care, urmare a cererilor inculpaţilor B., F., G., H. şi I., judecătorul de cameră preliminară a reţinut că actele procedurale efectuate de ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul D.N.A, după audierea acestora în calitate de martori, nu sunt lovite de nulitate, deoarece ei nu au atestat aceeaşi situaţie de fapt într-o dublă calitate.

Înalta Curte a constatat că incompatibilitatea organului de urmărire penală ridică o problemă distinctă de cea a loialităţii administrării probelor, în înţelesul art. 101 alin. (1), (3) din C. proc. pen., şi anume pe cea a imparţialităţii celui care administrează probe în procesul penal, susceptibilă a atrage doar sancţiunea nulităţii relative. O atare chestiune excedează limitelor în care Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 802/2017 şi, prin urmare, nu poate fi recenzurată în apel, în raport cu această ultimă decizie de constatare a neconstituţionalităţii.

De asemenea, în condiţiile în care aspectele ce ţin de presupusa incompatibilitate a organului de urmărire penală nu se circumscriu nici problematicii competenţei materiale sau după calitatea persoanei a acestui organ ori vreunui alt caz de nulitate absolută prevăzut de lege, reexaminarea în apel a acestei chestiuni definitiv tranşate în camera preliminară nu este posibilă nici prin raportare, eventual, la Decizia nr. 302/04.05.2017 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 566/17.07.2017), prin care s-a statuat asupra neconstituţionalităţii art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Înalta Curte a notat, de altfel, că solicitările de excludere a probelor administrate prin procesele-verbale din 14.04.2013, 27.03.2014, 28.03.2014,15.01.2014 (formulată de inculpatul B.), procesele-verbale din 25.02.2014, 12.03.2014, 14.03.2014, 17.03.2014, 18.03.2014, 27.03.2014, 28.03.2014, 31.03.2014, 01.04.2014 şi 18.04.2014, prin declaraţiile martorilor Q. şi R. din data de 03.12.2013 (formulată de inculpatul F.) şi procesul-verbal din data de 18.04.2014 (formulată de inculpată I.), deşi grefate pe o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din C. proc. pen. (art. 49 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968), ridică, în realitate, exclusiv problema fiabilităţii mijloacelor de probă, ca o consecinţă a modului pretins "selectiv" de întocmire a actelor procedurale de către comisarul de poliţie.

Or, o atare chestiune s-a apreciat că este distinctă de cea a legalităţii, deoarece ea aduce în discuţie elemente factuale, şi nu de drept, specifice cauzei, a căror cenzurare implică administrarea nemijlocită şi testarea conţinutului real al mijloacelor de probă, garanţii respectate în speţă.

I.c) În ceea ce priveşte susţinerea obţinerii neloiale a declaraţiei inculpatului A. din 19.02.2013, respectiv, prin constrângere, sub presiunea şi ameninţarea procurorului de caz şi a celorlalte persoane aflate în camera de audiere, Înalta Curte a constatat că procedeul probatoriu utilizat la data menţionată a fost criticat în camera preliminară, în principal, din perspectiva unor pretinse încălcări ale dreptului la apărare şi dreptului la tăcere ale inculpatului. Existenţa unor acte de constrângere nu a fost invocată şi cenzurată explicit în faza filtru de legalitate, astfel că, în considerarea Deciziei nr. 802/2017 anterior evocate, Înalta Curte va examina cererile inculpaţilor A. şi B. de excludere a acestui mijloc de probă.

Poziţia apelantului-inculpat A. sub aspectul declaraţiei din data de 19.02.2013 se grefează pe pretinsa obţinere a acesteia prin mijloace de constrângere, concretizate în presiuni şi ameninţări din partea celor 10 persoane prezente la audiere (inclusiv doi ofiţeri S.R.I), precum şi a procurorului de caz, care ar fi insistat ca inculpatul să dea declaraţii cu privire la numitul V. şi l-ar fi ameninţat că, în caz contrar, îl va aresta. Aceste susţineri, făcute în memoriul depus în faza de urmărire penală, au fost reluate de inculpat şi cu ocazia ascultării sale în faza de apel, când a afirmat, suplimentar, că ar fi fost bruscat fizic de un coleg poliţist.

Înalta Curte a notat că memoriul inculpatului din 22.07.2013 cuprinde menţiuni referitoare la:încălcarea dreptului său la apărare, prezenţa la audiere a 7-8 persoane din cadrul poliţiei judiciare şi a 2 ofiţeri S.R.I, insistenţele procurorului de caz de a da relaţii cu privire la legăturile avute cu U. şi pretinse ameninţări "că va fi arestat dacă nu va declara ceea ce trebuie". De asemenea, în cuprinsul său, se precizează scopul urmărit de inculpat, respectiv, retractarea declaraţiei din 19.02.2013, în cuprinsul căreia s-ar fi consemnat împrejurări pretins cunoscute doar din lecturarea ordonanţei de începere a urmăririi penale.

Înalta Curte a constatat că ordonanţa la care a făcut referire inculpatul A. nu cuprinde detaliile activităţii infracţionale prezentate în declaraţia- mijloc de probă contestat, iar, în procesul-verbal din data de 19.02.2013, de aducere la cunoştinţă a învinuirii, A. a precizat că recunoaşte în totalitate comiterea faptelor, regretă săvârşirea lor şi doreşte să dea o declaraţie în calitate de învinuit fără a solicita apărător. Totodată, remarcă, că deşi cererea de excludere se referă numai la declaraţia din data de 19.02.2013 (luată inculpatului, urmare a manifestării sale de voinţă exprimate neechivoc, fără a fi prezent un apărător), poziţia procesuală manifestată în acea declaraţie a fost menţinută şi reiterată de A. în toate declaraţiile ulterioare date în cursul urmăririi penale. Astfel, cu ocazia reascultării sale din 12.03.2013 şi 24.04.2013, atât în prezenţa apărătorilor săi aleşi, cât şi ai coinculpaţilor B. şi F., apelantul A. şi-a menţinut susţinerile din 19.02.2013 cu privire la relaţionarea ilicită avută cu B. şi nu a evidenţiat vreun minim indiciu al caracterului nereal al declaraţiei iniţiale sau al obţinerii sale prin mijloace neloiale.

În acest context, Înalta Curte nu a identificat motivaţia persistenţei apelantului-inculpat, consiliat de apărători aleşi, o lungă perioadă de timp, într-o poziţie procesuală pretins contrară adevărului, dar în detrimentul său procesual evident. Pe cale de consecinţă, evaluând o atare conduită în contextul tuturor declaraţiilor date în cauză, inclusiv în faţa primei instanţe, a apreciat neplauzibile şi vădit pro causa susţinerile divergente făcute în apel.

Nu există, prin urmare, elemente obiective, care să susţină ipoteza obţinerii prin mijloace neloiale a declaraţiei inculpatului A. din data de 19.02.2013, mijlocul de probă contestat urmând a fi apreciat în condiţiile prevăzute de art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., coroborat cu celelalte probe existente, în unicul scop al aflării adevărului.

I.d) În ceea ce priveşte cererea formulată de inculpatul B., având ca obiect constatarea nulităţii notei informative din data de 25.01.2013 şi excluderea acesteia din probatoriul cauzei, cerere care a făcut obiectul dezbaterilor în şedinţa publică din data de 07.03.2019, Înalta Curte constată că apelantul inculpat a caracterizat acest act ca fiind lovit de nulitate absolută şi întocmit cu încălcarea normelor legale privind competenţa materială a emitentului, respectiv, art. 1 şi art. 17 din Legea nr. 182/2012, art. 3 din Legea nr. 51/1991 şi art. 13 din Legea nr. 14/1992.

În opinia apelantului, din dispoziţiile legale enumerate supra rezultă că Serviciul Român de Informaţii nu avea competenţa să culeagă (şi să transmită în baza unui protocol nelegal) informaţii referitoare la cauzele penale obişnuite, care nu se circumscriu sferei sale de atribuţii, deoarece aceste informaţii nu priveau ameninţări la adresa securităţii naţionale, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 3 din Legea nr. 51/1991.

În privinţa conceptului de excludere a unei probe, Înalta Curte a făcut trimitere la considerentele expuse în încheierea din data de 19.10.2018 şi a subliniat că, spre deosebire de noţiunea de înlăturare a probelor - esenţial specifică actului de judecată, având natura unei sancţiuni aplicabile în domeniul probaţiunii nu doar pentru vicii de legalitate, cât mai ales pentru vicii ce afectează fiabilitatea probelor - excluderea este consacrată, normativ, ca o sancţiune tipic aplicabilă în faza de cameră preliminară şi exclusiv pentru vicii de legalitate.

Excluderea unei probe nu are, însă, o existenţă autonomă, ci ea este esenţial condiţionată de constatarea efectuării, contrar prescripţiilor legale, a actului procesual sau procedural prin care, pe durata procesului penal, s-a dispus, autorizat sau administrat acea probă.

În cauza de faţă, nota informativă emisă de S.R.I la data de 25.01.2013 a fost adresată organului de urmărire penală sesizat într-o altă cauză, cu nr. 67/P/2012, în circumstanţe ce nu fac obiectul prezentei judecăţi. Acest înscris, declasificat ulterior divulgării ilicite a conţinutului său, constituie, în speţă, nu un simplu mijloc de probă, ci însuşi obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 169 din C. pen. din 1969, având o existenţă premergătoare şi independentă de orice act procesual de dispoziţie, autorizare sau administrare efectuat de procuror, în Dosarul nr. x/2012.

Tocmai de aceea, aspectele invocate de inculpatul B. nu se circumscriu conceptului de "legalitate a mijlocului de probă", cenzurabil în conformitate cu art. 102 din C. proc. pen., ci vizează, în mod esenţial, fundamentul factual şi normativ al clasificării înscrisului şi consecinţele divulgării sale asupra securităţii naţionale, aspecte eminamente de fond şi care urmează a fi analizate în cele ce succed.

I.e) În fine, Înalta Curte a apreciat necesar să evalueze din oficiu legalitatea valorificării în continuare, în procesul penal, a înregistrărilor convorbirilor telefonice sau ambientale, constatând că, deşi nu au făcut obiectul unor cereri exprese de înlăturare, procesele-verbale de redare au fost contestate tangenţial, în motivele de apel formulate de inculpaţii F. şi G., dar şi în concluziile scrise formulate de inculpata I.

Totodată, s-a notat că, în cauza de faţă, au fost administrate două categorii de înregistrări, respectiv, înregistrări efectuate premergător declanşării procesului penal, în baza dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 535/2004, şi înregistrări efectuate în cursul procesului, în baza dispoziţiilor art. 911 şi urm. din C. proc. pen. din 1968.

Prima categorie de înregistrări s-a întemeiat pe Mandatele de siguranţă naţională nr. x/19.09.2012 (privindu-l pe D.) şi nr. x/02.11.2012 (privindu-l pe B.), ambele emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 21 pct. 10 din Legea nr. 535/2004, cu aplicarea art. 9 din Legea nr. 14/1992 raportat la art. 3 lit. f), l) din Legea nr. 51/1991.

Aceste înregistrări au fost contestate, iniţial, în camera preliminară, de inculpatul B., pentru motive de nulitate relativă (referitoare la emiterea lor fără a exista o ameninţare la adresa securităţii naţionale) şi, ulterior, în cursul judecăţii, de inculpatul F., prin raportare la considerentele Deciziei nr. 51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale, ambele categorii de critici fiind respinse.

Înalta Curte a constatat că, prin decizia anterior evocată, instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea sintagmei "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., normă inaplicabilă, însă, celor două mandate de siguranţă naţională supuse analizei. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii "actelor cu privire la care a fost sesizată […]", ceea ce înseamnă că actul normativ vizat de decizia invocată în speţă este exclusiv Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Prin urmare, sfera de aplicare a deciziei Curţii este limitată la mandatele de supraveghere tehnică emise în cursul urmăririi penale, în procedura prevăzută de art. 140 din C. proc. pen. şi nu poate fi extinsă la mandatele de autorizare a unor activităţi desfăşurate în domeniul securităţii naţionale sau combaterii terorismului, reglementate prin legi speciale, cum este cazul Legii nr. 51/1991 ori al Legii nr. 535/2004.

O interpretare contrară ar echivala nu doar cu nesocotirea competenţei autorităţii constituţionale, aşa cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, ci şi cu extinderea efectelor deciziilor sale, contrar dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în domenii reglementate de norme a căror neconstituţionalitate nu a făcut obiectul constatărilor Curţii.

Înalta Curte reţine, totodată, că pe durata soluţionării apelurilor, Curtea Constituţională a constatat, prin alte două decizii (nr. 91/28.02.2018, publicată în M. Of. nr. 348/20.04.2018 şi, respectiv, nr. 802/06.12.2018, nepublicată la data dezbaterilor asupra prezentei cauze), neconstituţionalitatea sintagmelor "aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români", respectiv, "orice alte asemenea interese ale ţării", ambele cuprinse în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991.

În condiţiile în care, pe de o parte, aplicarea în timp a normelor de procedură este guvernată de regula tempus regit actum, iar deciziile în contencios constituţional produc efecte numai pentru viitor, de la data publicării lor, Înalta Curte apreciază că nu există vreun impediment legal la valorificarea probatorie în continuare a acestei categorii de înregistrări.

În plus, cele două mandate de siguranţă naţională supuse analizei au fost emise în temeiul a două texte de lege, din care unul se bucură în continuare, integral, de prezumţia de constituţionalitate - art. 3 lit. l) din Legea nr. 51/1991 - şi subzistă ca fundament normativ al utilizării acestei categorii de mijloace de probă în proces.

În fine, reţine că apelanţii-inculpaţi nu au contestat în apel înregistrările supuse analizei prin raportare la Decizia nr. 91/2018 a Curţii Constituţionale, înţelegând, dimpotrivă, după caz, să le invoce în apărare. De altfel, inculpaţii au avut oportunitatea de a testa fiabilitatea acestei categorii de înregistrări, inclusiv prin efectuarea unei expertize de specialitate în primă instanţă.

Cea de-a doua categorie de înregistrări a avut ca temei dispoziţiile art. 911 şi următoarele din C. proc. pen. din 1968, ele fiind autorizate de un judecător, în cursul procesului penal şi puse în executare cu sprijinul tehnic al Serviciului Român de Informaţii.

În acest sens, verificările efectuate în ambele grade de jurisdicţie au relevat că organul specializat în domeniul securităţii naţionale a acordat exclusiv concurs tehnic la punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse prin ordonanţele procurorului (confirmate de judecător) ori prin încheierile de autorizare ale judecătorului, toate emise în procedurile prevăzute de vechea codificare procesual penală, în perioada 27.11.2012 - 12.02.2013.

Aşa cum rezultă din informaţiile transmise instanţei supreme de către D.N.A, la data de 03.09.2018, convorbirile astfel interceptate au fost comunicate procurorului pe suporţi optici înseriaţi, însă ascultarea acestora s-a realizat de către organele de urmărire penală, iar procesele-verbale de redare au fost întocmite de ofiţeri de poliţie şi certificate de procuror.

Înalta Curte a reţinut că, prin Decizia nr. 26/16.01.2019 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial ulterior dezbaterilor asupra apelurilor, dar anterior pronunţării prezentei hotărâri), s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea, de către Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii, a Protocolului nr. x/04.02.2009, precum şi de exercitarea în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I; totodată, s-a decis ca instanţele judecătoreşti să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală.

Aşa cum s-a precizat, deşi nepublicată în Monitorul Oficial la data dezbaterilor, această decizie (în dispozitivul său) a fost cunoscută părţilor la data la care a avut loc ultima etapă a judecăţii în apel, fără, însă, ca ele să formuleze critici cu privire la legalitatea interceptărilor, din perspectiva competenţei organului care a acordat concurs tehnic la punerea în executare a autorizărilor. Or, faţă de Deciziile nr. 51/2016 şi 302/2017 ale instanţei de contencios constituţional, general obligatorii de la data publicării, conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, o atare posibilitate de contestare exista, fără a fi, însă, valorificată în speţă.

Evaluând, din oficiu, ansamblul dispoziţiilor legale pertinente în domeniul înregistrărilor de convorbiri, precum şi hotărârile Curţii Constituţionale relevante sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că, în activitatea de supraveghere tehnică efectuată în cauza de faţă, nu a existat o încălcare a normelor referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Activitatea S.R.I, la acel moment autoritate naţională în domeniul interceptărilor, s-a concretizat în acordarea de sprijin tehnic organelor de urmărire penală, iar nu în acte procesuale/procedurale de accesare şi valorificare probatorie a conţinutului înregistrărilor.

Notează că, în perioada noiembrie 2012 - februarie 2013, în care s-a derulat activitatea de interceptare premergătoare săvârşirii infracţiunii contra securităţii naţionale dedusă judecăţii (dată ulterior căreia implicarea serviciului se întemeia pe dispoziţii distincte şi exprese, cuprinse în art. 6 din Legea nr. 51/1991 şi art. 8 - 9 din Legea nr. 14/1992), normele aplicabile punerii în executare a autorizaţiilor de interceptare erau prevăzute de dispoziţiile art. 912 din C. proc. pen. din 1968. Potrivit acestora din urmă, interceptările şi înregistrările erau efectuate fie de procuror personal, fie de organul de cercetare penală desemnat în acest scop.

Date fiind particularităţile acestui procedeu probatoriu care, spre deosebire de actele procesuale/procedurale efectuate integral de organele de urmărire penală, presupune, prin ipoteză, şi implicarea unor terţi - furnizori de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice, cât şi utilizarea unor echipamente specifice, acţionate de specialişti din afara organelor judiciare, norma legală instituia şi obligaţia celor chemaţi să dea concurs tehnic la înregistrări de a păstra secretul operaţiunii.

În perioada de interes în speţă, în care a fost administrate această categorie de probatorii, nici C. proc. pen. din 1968, nici Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei române sau Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii nu cuprindeau dispoziţii exprese, referitoare la categoriile de persoane care, în concret, aveau obligaţia să acorde sprijin tehnic în activitatea de interceptare şi înregistrare a convorbirilor, la atribuţiile ori responsabilităţile acestor persoane în procedura de interceptare; astfel de norme au fost adoptate abia la data de 11.03.2016, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G nr. 6/2016 (publicată în M.Of. nr. 190/14.03.2016).

Înalta Curte a observat, însă, că în acea perioadă, Serviciul Român de Informaţii era desemnat ca autoritate naţională în domeniul interceptărilor, în cadrul său funcţionând Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor, astfel cum rezultă din preambulul Protocolului de cooperare din data de 04.02.2009, declasificat (în care este menţionată Hotărârea CSAT nr. x/2002, document clasificat şi în prezent, prin care S.R.I a fost desemnat ca autoritate naţională) şi din conţinutul art. IV pct. 1 din O.U.G nr. 6/2016 (prin care, modificându-se Legea nr. 14/1992, se instituie obligaţia Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor - unitate preexistentă - de a permite accesul organelor de urmărire penală la sistemele tehnice, în vederea executării supravegherii).

A rezultat, astfel, că, în baza unor acte de nivel infra legal, acest serviciu cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale a fost, în perioada de interes în speţă, unica autoritate desemnată să gestioneze, la nivel naţional, din punct de vedere tehnic, activitatea de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin mijloace electronice.

Deciziile nr. 51/2016 şi nr. 26/2019 ale Curţii Constituţionale au avut ca efect reconfigurarea normativă şi instituţională a sistemului naţional de interceptări, însă, în cazul punctual al înregistrărilor efectuate anterior în speţă, în contextul legislativ descris, aceste decizii nu au ca urmare - directă sau mediată - nulitatea necondiţionată a tuturor actelor de procedură efectuate în perioada 2012 - 2013.

Sub un prim aspect, se impune observaţia că nulităţile reprezintă sancţiuni procesual penale, constatate şi aplicate de organul judiciar, care atrag nevalabilitatea actelor procesuale sau procedurale efectuate cu nerespectarea prescripţiilor legale în vigoare la data efectuării lor - respectiv, prin omisiunea sau violarea formelor prevăzute de lege.

Ca regulă generală, din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură, în ipoteza unei succesiuni de legi, operează principiul tempus regit actum, potrivit căruia legea procesual penală se aplică tuturor actelor efectuate şi măsurilor dispuse în intervalul în care ea este în vigoare, cu excepţia expres prevăzută de art. 13 din C. proc. pen.

Exigenţele acestui principiu fundamental operează, atât în ipoteza în care intervin modificări legislative ale unor norme de drept procesual (caz în care art. 15 alin. (2) din Constituţie instituie o prohibiţie expresă de aplicare retroactivă), cât şi în ipoteza în care sunt emise acte jurisdicţionale obligatorii, prin care se interpretează dispoziţii de această natură. Indiferent de emitentul lor, actele jurisdicţionale prin care sunt supuse interpretării ori, după caz, sunt sancţionate norme de procedură produc întotdeauna efecte numai pentru viitor, caracter consacrat expres de legea fundamentală şi în cazul deciziilor de contencios constituţional (art. 147 alin. (4) din Constituţie).

Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care neconstituţionalitatea (derivată din admiterea fie a unei excepţii, fie a unui conflict juridic) vizează o normă de procedură, toate actele ce urmează a se efectua în cauzele pendinte în care acea normă este incidentă trebuie să se conformeze statuărilor Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de contencios constituţional sau din legislaţia primară adoptată subsecvent.

Actele de procedură realizate, însă, integral anterior deciziei Curţii, în intervalul în care legea s-a bucurat de prezumţia de constituţionalitate, nu sunt invalidate automat, ca efect direct al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate sau, după caz, al admiterii unei sesizări vizând existenţa unui conflict de natură constituţională.

În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia "nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti (...) "asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar şi ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale" (Decizia nr. 838 din 27.05.2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 03.07.2009).

În plus, în speţa de faţă, nu rezultă că efectuarea acestei categorii de înregistrări, cu sprijinul tehnic al S.R.I şi în contextul normativ aplicabil în perioada respectivă, ar fi cauzat inculpaţilor o vătămare a dreptului lor la viaţă privată, garantat de art. 8 din Convenţia europeană. Apelanţii nu au contestat, de altfel, mijloacele de probă din această perspectivă, iar Înalta Curte observă că toate interceptările au fost autorizate de organele judiciare şi efectuate în limitele acestei autorizări, cu respectarea garanţiilor legale, neidentificându-se elemente de nelegalitate care să atragă nulitatea lor.

În al doilea rând, se reţine că, în considerentele Deciziei nr. 26/2019 (care fac corp comun cu dispozitivul acesteia şi sunt în egală măsură obligatorii), Curtea a reţinut că numai dispoziţiile art. 2, art. 3 lit. g), art. 6 alin. (1) art. 7, art. 9, art, 16, art. 17 alin. (1), (2) şi art. 33 alin. (1) din Protocolul nr. x/2009 stabilesc norme juridice care contravin art. 131 din Constituţie. Or, examinând conţinutul acestui protocol, declasificat, Înalta Curte constată că activităţile de înregistrare a comunicărilor sau convorbirilor, rezultate din interceptări, pe suporţi de date înseriaţi şi transmiterea lor parchetelor, urmate de transcrierea conţinutului comunicărilor de către organul de urmărire penală - singurele activităţi realizate şi în speţa de faţă - sunt prevăzute de art. 34 alin. (1) şi art. 39 - 40 din Protocol, norme în privinţa cărora Curtea nu a reţinut vicii de constituţionalitate.

În fine, s-a subliniat că, pe durata întregului proces penal, inculpaţii au avut acces la suporţii de stocare a înregistrărilor de interes şi şi-au exercitat în mod neîngrădit dreptul de a contesta şi dezbate în contradictoriu conţinutul informativ al acestor mijloace de probă, însă acest tip de demersuri nu a vizat înregistrările obţinute în baza dispoziţiilor art. 911 C. proc. pen. din 1968, ci numai înregistrările obţinute în baza Legii siguranţei naţionale.

Pentru aceste motive, Înalta Curte a conchis că înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale cu sprijinul tehnic al S.R.I pot fi utilizate ca probe în proces, neexistând motive de nulitate care să afecteze actele procesuale sau procedurale prin care au fost obţinute.

II. Cu privire la criticile formulate de inculpaţii B., A., F. şi I. prin care se tinde la rejudecarea cauzei de către prima instanţă

Apelanţii-inculpaţi anterior menţionaţi au invocat, sub un prim aspect, nelegalitatea sentinţei penale, derivată, în esenţă, din omisiunea primei instanţe de a motiva, complet şi convingător, soluţia dispusă, de a răspunde apărărilor formulate de părţi şi de a se pronunţa cu privire la toate solicitările acestora de schimbare a încadrării juridice.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte a constatat că hotărârea apelată cuprinde o expunere suficient de detaliată a motivelor care au stat la baza soluţiei dispuse, precum şi o analiză coroborată a tuturor probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale ori a celor care au fost înlăturate, conform dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din C. proc. pen.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a răspuns, punctual, fiecărui argument de fapt ori de drept invocat de către apelanţii inculpaţi nu determină, în mod automat, desfiinţarea sentinţei, ci implică o prealabilă evaluare a măsurii în care această instanţă a analizat, în mod real şi efectiv, toate chestiunile esenţiale circumscrise obiectului judecăţii.

O atare evaluare este concordantă cu principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, implică, în special, obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor şi a propunerilor de probe ale părţilor, el nu poate fi, totuşi, înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument. Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii. În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii şi să nu se fi mulţumit cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (hotărârea Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, CEDO 2004-I, hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994 şi hotărârea Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, dec. nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX).

Or, prin raportare la aceste exigenţe, Înalta Curte a constatat că hotărârea Curţii de Apel reflectă o evaluare judicioasă a ansamblului chestiunilor de fapt şi de drept relevante pentru lămurirea aspectelor esenţiale ale cauzei.

Este adevărat că solicitările unora dintre inculpaţi, de schimbare a încadrării juridice, nu au fost examinate în considerentele sentinţei sau, după caz, au fost examinate lapidar.

O atare împrejurare nu impune, însă, în mod automat, rejudecarea cauzei de către prima instanţă, deoarece ea nu se regăseşte printre motivele de rejudecare expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

În plus, căile de atac ordinare promovate în speţă au caracter integral devolutiv, potrivit art. 417 din C. proc. pen., ceea ce înseamnă că instanţa supremă este abilitată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, să dea o nouă apreciere probelor şi să cenzureze toate statuările în fapt şi în drept ale primei instanţe, suplinindu-le după caz, atunci când sunt incomplete, echivoce sau incorecte. Prin urmare, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei supuse controlului judecătoresc, instanţa de apel poate statua inclusiv asupra oricărei solicitări de schimbare a încadrării juridice, indiferent dacă prima instanţă s-a pronunţat asupra acesteia sau a omis să o examineze.

În cauza de faţă, motivele de apel formulate de inculpaţi ridică în mod explicit problema greşitei aprecieri a probatoriului ori a corectei încadrări juridice a faptelor deduse judecăţii, toate aceste chestiuni făcând obiectul deliberării completului învestit în cel de-al doilea grad de jurisdicţie şi urmând a fi analizate în cele ce succed.

Nu se impune, prin urmare, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, drepturile şi garanţiile procesuale de care beneficiază apelanţii inculpaţi fiind asigurate şi valorificate prin parcurgerea celui de-al doilea grad de jurisdicţie.

III. Cu privire la acuzaţiile de trafic de influenţă, cumpărare de influenţă şi spălare de bani

a) În ceea ce priveşte aspectele factuale

Ansamblul circumstanţelor faptice în care au fost comise infracţiunile deduse judecăţii a fost reţinut parţial corect de către instanţa de fond, care, cu excepţia împrejurărilor ce vor fi analizate în prezenta decizie, a evaluat temeinic probatoriul administrat, atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelurilor declarate, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte a constatat temeinice statuările primei instanţe, referitoare la circumstanţele în care, pe fondul încheierii şi, ulterior, al executării contractului având ca obiect "Extindere sistem informatic de emitere, gestiune, monitorizare şi control rovinietă" între C.N.A.D.N.R S.A, în calitate de beneficiar şi Asocierea S.C K. S.R.L - W. S.A, în calitate de prestator, au fost săvârşite acte de trafic şi cumpărare de influenţă, iar subsecvent, de spălare a banilor proveniţi din aceste infracţiuni.

Probatoriul testimonial şi cu declaraţiile inculpaţilor, ansamblul înregistrărilor convorbirilor telefonice sau ambientale purtate între aceştia din urmă şi înscrisurile existente la dosar au demonstrat, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală din C. proc. pen., că, la o dată plasată în prima jumătate a lunii noiembrie 2012, inculpatul B., la acea dată secretar de stat la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a pretins suma de 200.000 de euro de la inculpatul F. (reprezentant al S.C K. S.R.L), iar acesta din urmă a acceptat să îi remită suma pretinsă, în schimbul influenţei pe are cel dintâi inculpat o avea, respectiv, a lăsat să se creadă că o are asupra directorului general şi directorului adjunct economic ai C.N.A.D.N.R, martorii X. şi Y. şi al promisiunilor că va interveni pe lângă cei doi martori pentru a-i determina să efectueze cât mai repede plata Facturilor nr. x din data de 15.11.2012, în valoare de 4.260.274,39 RON şi nr. 29138 din data de 19.11.2012, în valoare de 12.212.787.80 RON, emise de S.C K. S.R.L.

Rezultând, de asemenea, că inculpatul D. a facilitat şi sprijinit contactul dintre B. şi F., orientat spre consumarea actului de corupţie, prin aceea că, în cursul lunii noiembrie 2012, a intermediat constant comunicările dintre cei doi coinculpaţi, având ca temă suma de bani aferentă preţului influenţei tranzacţionate şi a acceptat, la data de 26.11.2012, să îi remită lui B., la 28.11.2012, o primă tranşă a folosului pretins, respectiv, suma de 50.000 de euro, cu sprijinul coinculpatei C., secretara celui din urmă, care cunoştea scopul remiterii.

Pentru a asigura consumarea actului de remitere a sumei de bani, inculpatul E. a sprijinit, la rândul său, demersul infracţional, prin aceea că a acceptat ca suma de 200.000 euro ce urma a fi remisă inculpatului B. de către F. să tranziteze conturile societăţii sale, S.C Z. S.R.L, a făcut demersuri pentru a avea disponibil în conturile societăţii şi a retrage, la 28.11.2012, suma de 50.000 de euro ce urma a fi remisă inculpatului anterior amintit, ca primă tranşă a preţului influenţei.

În fine, urmărind să disimuleze provenienţa şi circulaţia ilicită a sumei de 200.000 de euro, folos derivat din infracţiunile consumate de cumpărare şi trafic de influenţă, inculpatul F. i-a determinat pe coinculpaţii E. şi G. să întocmească şi, după caz, să semneze Contractul fictiv nr. xC/04.01.2012 între S.C K. S.R.L. şi S.C. Z. S.R.L, precum şi să facă plata Facturii fiscale nr. x/27.11.2012 în valoare de 1.123.762,40 RON, emisă în baza contractului fictiv, fără ca între cele două societăţi să existe, însă, operaţiuni reale.

Făcând trimitere la considerentele sentinţei penale atacate, care, cu excepţia împrejurărilor ce vor fi analizate în prezenta decizie, reflectă o interpretare corectă a probatoriului, Înalta Curte a apreciat superfluă o reiterare detaliată a tuturor circumstanţelor factuale în care s-au derulat activităţile ilicite deduse judecăţii. Prin urmare, va expune propria sa analiză numai prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept care interesează din perspectiva cenzurării explicite a tuturor criticilor formulate în apel.

Astfel, sub aspectul particularităţilor temporale şi contextuale în care s-a perfectat convenţia ilicită de corupţie, Înalta Curte constată că probatoriul administrat confirmă iniţierea unor contacte între cumpărătorul de influenţă F., pe de o parte şi inculpaţii D. şi B., pe de altă parte, încă din perioada premergătoare încheierii propriu-zise a contractului din 01.11.2012. Acelaşi probatoriu confirmă, totodată, interesul ambilor inculpaţi ce activau în cadrul Ministerului Transporturilor (chiar în modalitatea nestandardizată în care D. asigura consilierea ministrului de resort) faţă de parcursul şi modalitatea de finalizare a procedurii de negociere prealabilă încheierii contractului de "Extindere sistem informatic de emitere, gestiune, monitorizare şi control rovinietă".

În acest sens, declaraţiile martorilor O. şi Y., date în ambele faze ale procesului, confirmă împrejurarea că D. urmărea urgentarea încheierii contractului, aspect pe care inculpatul l-a făcut cunoscut martorilor, în mod explicit.

De asemenea, declaraţia martorului X. în faza de urmărire penală confirmă interesul asemănător al inculpatului B. în încheierea contractului de extindere sistem informatic, martorul relatând explicit despre discuţiile repetate purtate în luna septembrie 2012, pe această temă, cu B., uneori şi în prezenţa coinculpatului D. Înalta Curte apreciază că, în pofida retractării acestor susţineri, făcute de martorul X. cu ocazia ascultării sale din 30.09.2015, în primă instanţă, declaraţia dată în faza iniţială a procesului reflectă adevărul şi o va avea în vedere la soluţionarea cauzei, deoarece ea se coroborează cu elemente factuale ce rezultă din alte mijloace de probă.

În acest sens, reţine că succesiunea şi conţinutul înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor de siguranţă naţională din 19.09.2012 şi 02.11.2012, redate în cuprinsul procesului-verbal din data de 12.03.2014, relevă existenţa unor contacte frecvente, informale, între inculpaţii B. şi D., pe de o parte şi între D. şi F., pe de altă parte, în chiar perioada derulării procedurii de achiziţie aferentă contractului de extindere sistem informatic emitere, gestiune şi control rovinietă.

Elocvente sub acest aspect sunt discuţiile succesive purtate la data de 15.10.2012, când, în intervalul orar 12:33 - 14.59, inculpatul D. a avut întâlniri, atât cu inculpatul F., cât şi cu B., aflate într-o evidentă conexiune. Procesul-verbal de redare reliefează că, după ce, la ora 12:33, B. şi-a manifestat dorinţa de a discuta cu D., întrebându-l "Hai, nu vii? (...) Nu am stabilit cu cineva să vină şi să vorbiţi?", cel din urmă comunicându-i că "am ieşit puţin să rezolv două probleme şi mă întorc", la ora 12:45, D. i-a transmis prin SMS, lui F. "Eu sunt la AA. Vă aştept aici să vorbim", pentru ca, la ora 14:59, acelaşi D. să îi solicite o întâlnire lui B., în 10 minute.

În mod asemănător, rezultă că, la data de 26.10.2012, convorbirea purtată între D. şi B. la orele 10:14 antamează subiectul unei confirmări primite de cel dintâi de la "BB.", în sensul că "e ok (...) Am înţeles că luni e..", pentru ca, la orele 10:45, F. să solicite şi să obţină de la D. o întâlnire la aceeaşi dată "în 40 de minute", la CC.

Înalta Curte a observat că datele de 15.10.2012 şi 26.10.2012 erau, ambele, date de interes în procedura de negociere în care societatea administrată de F. era implicată, la 15.10.2012 desfăşurându-se o şedinţă de negociere a ofertei depuse de Asocierea S.C K. S.R.L - W. S.A, iar la 29.10.2012 (aferentă zilei de luni, la care se face referire în convorbirea din 26.10.2012) finalizându-se procedura de negociere şi fiind întocmit raportul procedurii.

Elementele factuale ce rezultă din înregistrările comunicărilor telefonice anterior menţionate se coroborează şi cu declaraţiile inculpatului D., date începând cu 02.04.2014, declaraţii pe care, cu excepţia tendinţei inculpatului de minimalizare a ponderii propriei contribuţii în activitatea ilicită, Înalta Curte le apreciază veridice şi, în ansamblu, conforme adevărului.

Inculpatul a confirmat caracterul repetat al întâlnirilor şi discuţiilor avute cu numitul F. pe parcursul lunii octombrie 2012, dar şi faptul că majoritatea acestor interacţiuni au avut ca subiect stadiul negocierilor purtate în perioada respectivă, între Asocierea S.C K. - W. şi C.N.A.D.N.R. Acelaşi inculpat a relatat un episod desfăşurat la data de 31.10.2012, când F. i-a înmânat, prin intermediul şoferului, draftul contractului ce urma a fi perfectat cu C.N.A.D.N.R, proiect pe care, în aceeaşi zi, D. i l-a remis, la rândul său, inculpatului B.

Deşi negată de inculpatul F., existenţa acestui ultim episod este confirmată de convorbirile telefonice din data de 31.10.2012, purtate între acesta şi D., din care rezultă că, la orele 12:47, F. i-a transmis coinculpatului, prin intermediul şoferului, în 30 de minute de la apelul telefonic, un document sau un obiect despre care discutaseră anterior, iar la orele 15:35, acelaşi F. i-a propus coinculpatului D. şi a avut cu acesta din urmă o discuţie directă "în 10 minute" .

Contrar celor reţinute prin sentinţa apelată, instanţa de apel a apreciat, însă, că acest probatoriu este insuficient pentru a fundamenta, mai presus de orice îndoială rezonabilă, concluzia că, în aceeaşi perioadă premergătoare datei de 01.11.2012,concomitent demersurilor inculpaţilor de finalizare a procedurii de negociere, ar fi intervenit şi actul ilicit de pretindere a unui folos de către B., respectiv, de acceptare a remiterii acestuia de către F., în conexiune cu urgentarea încheierii contractului menţionat.

Nici rechizitoriul, ca act de sesizare şi nici hotărârea apelată nu identifică sau plasează momentul pretinderii unei sume de bani, element material al infracţiunii de trafic de influenţă, anterior datei de 01.11.2012, la care s-a încheiat contractul dintre C.N.A.D.N.R şi Asocierea S.C K. S.R.L - W. S.A.

Contactele directe sau indirecte existente în luna octombrie 2012 între persoanele implicate în actul de corupţie constituie, fără îndoială, probe ale contextului în care s-au derulat raporturile reale dintre ele şi ale interesului urmărit de acestea, dar nu reprezintă, în mod automat, şi dovezi certe ale consumării acţiunilor specifice verbum-lui regens propriu infracţiunilor de trafic şi cumpărare de influenţă.

Poziţia deţinută de inculpaţii D. şi B. în cadrul Ministerului Transporturilor şi algoritmul politic aflat la baza numirilor în funcţii de conducere din minister (aspect confirmat de probatoriul testimonial administrat) sunt împrejurări ce justificau interesul ambilor inculpaţi anterior nominalizaţi în a se asocia, chiar tangenţial, cu reuşita perfectării unui contract de anvergura şi importanţa celui din data de 01.11.2012.

Aceleaşi aspecte factuale relevă, concomitent, interesul inculpatului B. - la acel moment, secretar de stat - de a se plasa şi menţine în cercul relaţional al unor oameni de afaceri cu potenţă financiară, în vederea creării premiselor favorabile unei eventuale susţineri pentru o nouă funcţie în cadrul ministerului, inclusiv prin mijloace de natură financiară, cum a fost cazul în speţă.

Declaraţiile inculpatului D. din datele de 02.04.2014 şi 18.03.2015 relevă interesul manifestat de coinculpatul F. încă din luna octombrie 2012 pentru satisfacerea unei "promisiuni" făcute fostului secretar de stat B. (declaraţia din 02.04.2014), respectiv, pentru strângerea de fonduri necesare campaniei electorale ce urma a debuta la data de 09.11.2012 şi în care era implicată formaţiunea politică de al cărei sprijin beneficia şi cel din urmă (declaraţia din 18.03.2015). Aceste declaraţii nu detaliază, însă, elemente factuale utile pentru a fundamenta concluzia certă a perfectării, în acest context particular, a tranzacţiei de corupţie anterior datei de 01.11.2012 şi sunt insuficiente pentru a susţine probator, prin ele însele, acest segment al acuzaţiei.

Întâlnirea desfăşurată la locuinţa inculpatului B. la o dată neprecizată - dar cert anterioară momentului 01.11.2012 - la care ar fi participat D., F. şi martorul DD. - constituie numai o dovadă a relaţiilor preexistente dintre inculpaţi, infirmând susţinerile contrare făcute, în faza iniţială a procesului, de F. Această întâlnire, devoalată de D. cu ocazia ascultării în faţa primei instanţe şi confirmată ulterior de martorul DD., nu poate constitui însă, eo ipso, o probă certă a perfectării convenţiei de corupţie anterior datei de 01.11.2012, câtă vreme martorul DD. a negat că, pe durata ei, s-ar fi discutat despre contractul de interes în speţă, iar inculpatul D. a susţinut că nu a auzit discuţiile purtate separat de B. şi F. cu acea ocazie, neoferind, prin urmare, date probatorii utile pentru clarificarea acestui episod.

Înalta Curte a reţinut că mărturiile tuturor celor patru persoane prezente la această întâlnire privată sunt inerent afectate, în diverse grade, de o doză de subiectivism ce decurge, fie din poziţia lor procesuală - în cazul apelanţilor inculpaţi - fie din dorinţa de a evita relatări potenţial incriminatoare la adresa propriei persoane - în cazul martorului DD.

În absenţa altor mijloace de probă care să lămurească pe deplin semnificaţia acestei întâlniri în dinamica relaţiilor dintre inculpaţi ori să confirme cu certitudine formularea unei pretenţii de foloase de către B. şi acceptarea sa de către F. anterior perfectării contractului din 01.11.2012, Înalta Curte conchide că interacţiunea dintre inculpaţi anterioară acestei ultime date a constituit doar un factor favorizant pentru actul de corupţie, perfectat şi consumat ulterior momentului încheierii contractului. Probatoriul confirmă cu certitudine că actele de pretindere şi, respectiv, de acceptare a remiterii unor sume de bani, comise de cei doi inculpaţi, cu sprijinul altor trei persoane, inculpate în prezenta cauză, au survenit în prima jumătate a lunii noiembrie 2012 şi au vizat remunerarea influenţei pe care B. o avea asupra funcţionarilor cu funcţii de conducere din cadrul C.N.A.D.N.R, pentru a-i determina să efectueze cât mai repede plata facturilor emise de asocierea - prestatoare.

Deşi neîndoielnic plasată anterior emiterii facturilor fiscale din x şi 19 noiembrie 2012, data calendaristică exactă a demersului ilicit nu a putut fi stabilită cu certitudine, întrucât poziţia procesuală a celor implicaţi a fost oscilantă sau echivocă, inculpatul F. negând acuzaţiile aduse, iar B. şi E. formulând declaraţii succinte în fazele iniţiale ale procesului şi optând ulterior, în apel, pentru dreptul la tăcere.

În acest context probator, declaraţiile coroborate ale inculpatului D., ulterioare lunii decembrie 2013, confirmate de derularea subsecventă a evenimentelor, constituie proba determinantă pentru lămurirea momentului de timp la care s-au consumat actele de trafic şi cumpărare de influenţă.

Astfel, în declaraţia dată în faţa primei instanţe, inculpatul D. a plasat o primă discuţie, ce ar fi avut ca subiect suma pretinsă de B., la sfârşitul lunii octombrie 2012, când în biroul celui din urmă, inculpatul E. ar fi acceptat să se "ocupe" de contractul fictiv prin care suma de bani urma să ajungă în posesia inculpatului - autor al traficului de influenţă. Aceste susţineri au fost menţinute cu ocazia reascultării sale în apel, când inculpatul D. a susţinut, însă, că acest episod s-ar fi derulat la data de 01.11.2012, data încheierii contractului de extindere sistem informatic.

Declaraţiile inculpatului E. în faza de urmărire penală sunt echivoce şi lacunare sub aspectul propriei sale contribuţii la derularea activităţii ilicite, iar înregistrarea dialogului ambiental din 01.11.2012 nu oferă informaţii pertinente pentru lămurirea acestui aspect.

Totodată, s-a apreciat că este cert însă, că intervenirea actului de pretindere a unei sume de bani şi a celui corelativ de acceptare a remiterii acesteia, în prima jumătate a lunii noiembrie 2012, anterior emiterii facturii din data de 15.11.2012, este confirmată, în mod indirect, de rezultatul percheziţiilor informatice, din care rezultă că documentul aferent Contractului nr. xC datat 04.01.2012, încheiat între S.C K. S.R.L şi S.C Z. S.R.L, a fost creat, în format electronic, la data de 02.11.2012, ultima modificare adusă aceluiaşi format datând din 09.11.2012.

De vreme ce acest contract fictiv a fost utilizat ca mijloc de disimulare a provenienţei şi circulaţiei sumei plătite de F. ca preţ al traficului de influenţă (şi care urma a fi remisă inculpatului B. la data de 28.11.2012), perfectarea convenţiei simulate, în format electronic, la data de 09.11.2012 demonstrează că, la acea dată, se convenise, atât asupra sumelor ce urmau a fi plătite ca preţ al traficului de influenţă, cât şi a modalităţii de remitere. O atare împrejurare obiectivă confirmă, pe cale de consecinţă, susţinerile inculpatului D., în sensul că, la începutul lunii noiembrie 2012, s-a perfectat, atât înţelegerea privind remiterea unei sume de bani de către F., cât şi modalitatea în care urma a se realiza şi disimula o atare operaţiune, prin intermediul lui E.

Faptul că, deşi semnat ulterior, contractul datat 04.01.2012 a fost redactat în format electronic anterior emiterii facturii din 15.11.2012 demonstrează, totodată, că înţelegerea ilicită, perfectată la scurt timp după încheierea contractului din 01.11.2012, a fost orientată spre facilitarea, de către B., a efectuării cât mai urgente a plăţilor de către C.N.A.D.N.R. Declaraţiile inculpatului D. constituie singurele probe directe ale intervenirii actelor ilicite corelative de pretindere - acceptare a remiterii unei sume de bani, însă ele pot servi la aflarea adevărului, deoarece sunt confirmate, sub aspecte factuale esenţiale, de alte mijloace de probă care, deşi au caracter indirect, se coroborează pe deplin şi conferă veridicitate aserţiunilor inculpatului.

Astfel, înregistrările convorbirilor telefonice sau dialogurilor ambientale purtate în perioada 06.11.2012 - 26.11.2012 între inculpaţi pun în lumină implicarea acestora, pe de o parte, în operaţiunile de urgentare a plăţii facturii emise de S.C K. S.R.L către C.N.A.D.N.R la data de 15.11.2012, în valoare de 4.260.274,39 RON. Pe de altă parte, ele relevă contribuţia inculpaţilor în operaţiunile de transfer ulterior, din contul S.C K. S.R.L în cel al S.C Z. S.R.L, al sumei de 1.123.762 RON, aferentă facturii emise de această din urmă societate la data de 27.11.2012, pentru operaţiuni fictive pretins derulate în temeiul contractului datat 04.01.2012.

Solicitarea adresată inculpatului D. la data de 06.11.2012, ora 19:29, de către secretara inculpatului B., coinculpata C., de a veni în biroul acestuia din urmă, confirmă existenţa unei întâlniri directe în perioada critică. Pe durata acesteia, potrivit susţinerilor inculpatului D., B. i-ar fi făcut cunoscute atât presiunile unei formaţiuni politice de a susţine financiar campania sa electorală, cât şi dorinţa celui din urmă ca numitul F. să îl ajute cu o sumă de bani în acest scop, în schimbul ajutorului acordat S.C K. S.R.L.

Înalta Curte a observat că data de 09.11.2012 (la care s-a perfectat formatul electronic al contractului fictiv încheiat cu societatea administrată de E.) marca începutul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din data de 9 decembrie 2012, ceea ce făcea actual şi plauzibil interesul inculpatului B. pentru identificarea cât mai rapidă a unor resurse financiare alocabile acestei campanii şi, subsecvent, pentru securizarea menţinerii sale ulterioare în funcţia de secretar de stat.

Faptul că, în această perioadă şi în contextul reţinut, între inculpaţii B. şi F. a intervenit convenţia de corupţie în baza căreia primul urma a primi, iniţial, suma de 50.000 de euro, majorată ulterior la 200.000 de euro, rezultă din succesiunea şi particularităţile evenimentelor ulterioare.

Înalta Curte a apreciat relevant, în acest sens, faptul că emiterea, la data de 15.11.2012, a unei facturi cu o valoare mai mică a fost urmată de emiterea, după doar 4 zile, a unei a doua facturi, cu o valoare de aproximativ trei ori mai mare, fără ca aceasta din urmă să fie însoţită de documente justificative (proces-verbal de acceptanţă intermediară). Întâlnirile şi convorbirile telefonice repetate existente între inculpaţii D. şi F., în chiar perioada 15.11.2012 - 23.11.2012, demonstrează neechivoc, atât precipitarea celui din urmă în a obţine rapid sume de bani consistente, în baza contractului încheiat cu C.N.A.D.N.R, cât şi interesul ambilor inculpaţi pentru plata rapidă a facturilor.

Astfel, din procesul-verbal întocmit la 12.03.2014, de redare a comunicărilor interceptate în baza celor două mandate de siguranţă naţională, rezultă că cei doi inculpaţi s-au întâlnit la datele de 15.11.2012, 16.11.2012 şi 19.11.2012 (convorbiri din 15.11.2012, ora 11:38 şi 19.11.2012, ora 13:01), cu această ocazie F. comunicându-i lui D., conform declaraţiilor celui din urmă, că a acceptat să îi remită lui B. o sumă mai mare, de 200.000 de euro pentru intervenţiile sale în vederea efectuării plăţilor, dar că va putea remite suma pretinsă numai în ipoteza în care C.N.A.D.N.R va efectua plata ambelor facturi emise de societatea sa, rezultând, de asemenea, că la data de 20.11.2012, F. l-a contactat pe D. pentru a se întâlni în seara de 21.11.2012, la această ultimă dată purtându-se discuţii repetate între cei doi, în scopul obţinerii de către F. a unor informaţii referitoare la plata primei facturi emise de S.C K.

Astfel, după ce la 21.11.2012, ora 14:20, F. l-a contactat pe D., căruia i-a comunicat că doreşte să "valideze încă o dată", cel din urmă inculpat solicitându-i un răgaz de 30 de minute pentru a se întâlni cu prietenii, la ora 14:26, acelaşi D. a contactat-o pe EE. (martora EE., angajată la cabinetul inculpatului B.) căreia i-a comunicat că vrea să treacă pe la ei în 10 minute. La aceeaşi dată, orele 14:57, inculpatul D. i-a comunicat lui F. (referindu-se la martorii X. şi Y.) că "prietenii nu sunt în oraş diseară", convenind să "reprogrameze" joi sau vineri pe la prânz" .

Tot la 21.11.2012, orele 18:59, F. l-a contactat din nou pe D. pentru a se întâlni a doua zi, revenind cu o solicitare similară la 22.11.2012 (joi), ora 20:14, când, potrivit susţinerilor celui din urmă inculpat, a avut loc întâlnirea planificată, F. comunicându-i că C.N.A.D.N.R nu efectuase plata niciuneia din cele două facturi. În acest context, la data de 23.11.2012, a avut loc o întâlnire între inculpaţii D. şi E., discuţiile purtate cu această ocazie şi redate în procesul-verbal aflat la dosar, demonstrând că inculpatul F. comunicase deja cu martorul Y. pe tema plăţii facturilor (sperând că, la 23.11.2012, se va efectua plata facturii din 15.11.2012), că acest ultim inculpat dorea să se întâlnească cu B. în aceeaşi zi şi că, totodată, inculpatul E. purta, în paralel, discuţii cu G. pentru perfectarea unor documente cu S.C L., societate pe care acest inculpat o administra. Probele administrate prin aceste mijloace relevă, de asemenea, intenţia inculpatului D. de a-i remite o sumă de bani lui B. în ziua de luni, 26.11.2012, afirmaţiile inculpatului fiind: "Măcar merg la FF. şi îi spun: Frăţioare, luni la ora de (...) eu am venit la tine! Cu cât? Cu atât!".

Această întâlnire a fost urmată, potrivit declaraţiilor inculpatului D., de deplasarea sa, la aceeaşi dată, la sediul Ministerului Transporturilor, unde i-a comunicat inculpatului B. întârzierea în efectuarea plăţii şi dorinţa lui F. de a se întâlni în ziua respectivă.

Faptul că inculpatul F. urmărea obstinent plata cât mai rapidă a facturii din 15.11.2012, rezultă şi din înregistrarea dialogului ambiental purtat la data de 23.11.2012, în localul CC., între acesta, D. şi E., redat în procesul-verbal aflat la dosar. Cu această ocazie, inculpatul F. a făcut trimitere la discuţia din seara precedentă avută cu D. ("Despre discuţia ce-am avut aseară (...)") şi a afirmat "Am câţiva băieţi acolo, pe B. Trimitem acum să ne dea GG. (...) Luni? Luni a zis?", inculpatul D. răspunzând: "Luni, da (...) Sută la sută (...) Să fie până în ora 12". Înregistrarea acestui dialog confirmă, contextual, că persoana identificată cu apelativul "B.", la care se referă F., este martorul Y., iar "GG." este X., împrejurare confirmată şi de martorul Q., în declaraţia dată în faţa primei instanţe, dar şi de succesiunea comunicărilor telefonice dintre B. şi I., din 11.01.2013 şi 14.01.2013.

Afirmaţia că "B." ar fi fost, de fapt, numitul HH. (director telecomunicaţii în cadrul CFR), iar GG. - numitul II., este evident nereală, în condiţiile în care, dat fiind subiectul dialogului din data de 23.11.2012, centrat neechivoc pe plata facturilor emise de asociere, nu rezultă legătura celor două persoane străine de cauză cu acest demers şi motivul pentru care ele ar fi fost menţionate în discuţiile purtate pe această temă.

În schimb, este confirmat probator şi necontestat că inculpatul F. şi martorul Y. se cunoşteau, cel dintâi frecventând biroul martorului (aspect ce rezultă din declaraţia lui Q.) o atare relaţionare permiţându-i, prin urmare, inculpatului să cunoască poreclele atribuite martorului în mediul profesional şi să le utilizeze în comunicările cu alte persoane familiarizate cu acest mediu, cum era cazul coinculpaţilor.

Întârzierile succesive în plata facturilor emise de S.C K. au fost cauza interpelării adresate de inculpatul B. directorului general şi directorului adjunct economic din cadrul C.N.A.D.N.R, în legătură cu motivele acestei stări de fapt, demersul apelantului inculpat realizându-se în mod direct, în cazul martorului X., şi indirect, prin intermediul lui I., în cazul martorului Y. Declaraţiile celor doi martori în ambele faze ale procesului confirmă existenţa şi subiectul acestor interpelări repetate, plasate de ambii martori în luna noiembrie 2012 şi coroborează, totodată, susţinerile exprese ale inculpatului D. sub acest aspect.

Este cert, de asemenea, că, la data de 26.11.2012 (ziua de luni în care D. îşi manifestase, încă din 23.11.2012, dorinţa de a remite suma de bani inculpatului B.), acesta din urmă a avut iniţiativa unei întâlniri directe cu D., intermediată de C. începând cu orele 14:23.

Discuţiile purtate cu ocazia acestei întâlniri, desfăşurate la restaurantul "JJ.", la orele 15:00, sunt redate în procesul-verbal aflat la dosar şi ele evidenţiază, atât asigurările date de B. cu privire la demersurile sale privind efectuarea plăţii ("că la mine e avizat cum ar veni (...)"), cât şi faptul că "miercuri" (n.r. 28.11.2012), ar fi trebuit "să fie totul închis", tot miercuri B. şi D. stabilind să se întâlnească din nou. Zgomotele puternice de fond şi calitatea slabă a sunetului acestei înregistrări nu au permis înţelegerea completă a afirmaţiilor făcute de toţi participanţii la întâlnire, însă Înalta Curte reţine că afirmaţiile de interes, astfel cum au fost redate supra, sunt inteligibile şi au fost confirmate şi cu ocazia ascultării în primă instanţă, astfel încât le va valorifica probator sub acest aspect

În condiţiile în care, în ziua de 27.11.2012, efectuarea plăţii de către C.N.A.D.N.R devenise certă (la orele 15:50, F. comunicându-i inculpatei G. încasarea banilor), convorbirile şi comunicările telefonice purtate în intervalul orar 16:01 - 17.33 al aceleiaşi zile între E. şi G. sau între aceştia şi alte persoane, relevă demersurile celor doi apelanţi în vederea perfectării documentelor necesare transferului subsecvent al unei sume de bani de la S.C K. către S.C Z. S.R.L. Este vorba de factura emisă la aceeaşi dată, pentru suma de 200.000 de euro plus TVA (total 249.000 de euro), în echivalent în RON, la care face referire inculpatul E. în mesajul transmis la ora 16:58 şi pe care o remite inculpatei G. la sediul S.C K., la orele 17:33.

La data de 28.11.2012, S.C Z. S.R.L a încasat de la S.C. K. S.R.L suma de 1.123.762,40 RON, TVA 217.502,40, transferul bancar neavând suport în operaţiuni economice reale, fiind exclusiv menit a disimula adevărata natură a provenienţei ilicite a sumei de bani pe care F. acceptase să o remită inculpatului B., cu titlu de preţ al influenţei acestuia asupra factorilor de conducere din cadrul C.N.A.D.N.R.

Inculpaţii intenţionau ca, din această sumă, o parte să fie retrasă în numerar şi remisă, în aceeaşi zi, inculpatului B. de către D., cu sprijinul coinculpatei C. Actul ilicit de remitere nu a mai avut, însă, loc urmare a demersului ilicit al inculpatului A., care a adus la cunoştinţa lui B. planificarea surprinderii sale în flagrant de către organele judiciare - demers ce face obiectul unei acuzaţii distincte şi care va fi analizat în cele ce succed.

Criticile inculpatului B. cu privire la acest segment al acuzaţiilor sunt neîntemeiate.

Afirmaţia că declaraţiile inculpatului D. ar constitui singurele probe valorificate de prima instanţă este lipsită de suport, Înalta Curte constatând, în urma propriei analize a probatoriului, că aceste declaraţii se coroborează cu alte elemente probatorii, astfel cum au fost anterior expuse detaliat.

În plus, aprecierea veridicităţii şi a forţei probante a acestor declaraţii are loc în contextul valorificării trăsăturilor specifice ale tranzacţiilor de corupţie, şi anume gradul ridicat de clandestinitate a discuţiilor, numărul redus de participanţi la perfectarea lor, desfăşurarea întâlnirilor în locaţii unde accesul publicului este limitat sau interzis şi disimularea adevăratei naturi a "convenţiei" ilicite. În considerarea acestor trăsături definitorii, conţinutul propriu-zis al înţelegerilor nelegale poate fi stabilit de regulă, pe baza declaraţiilor persoanelor implicate în actul incriminat, a căror valorificare probatorie deplină este permisă de lege, în măsura în care organul judiciar, în urma unei analize aprofundate şi complete a tuturor împrejurărilor relevante - anterioare, concomitente sau posterioare actului de corupţie, a stabilit veridicitatea acestora.

În cauza de faţă, credibilitatea declaraţiilor inculpatului D., date începând cu luna decembrie 2013, rezultă, atât din concordanţa împrejurărilor factuale esenţiale, descrise de inculpat în mod succesiv, cât şi din ansamblul probelor indirecte administrate în cauză, care confirmă aserţiunile sale. Împrejurarea că primele patru declaraţii ale inculpatului D., date în perioada 11.03.2013 - 30.10.2013, nu se coroborează cu denunţul şi susţinerile sale ulterioare nu constituie, în sine, o dovadă a neveridicităţii acestora din urmă, de vreme ce, pe de o parte, poziţia oscilantă a inculpatului reflectă evoluţia strategiei sale de apărare pe parcursul procesului, în raport cu restul probelor administrate, iar, pe de altă parte, ansamblul celorlalte probatorii, analizate în precedent, confirmă împrejurările factuale descrise de D. începând cu luna decembrie 2013.

Faptul că, din procesul-verbal de redare a convorbirilor efectuate în perioada 25.09.2012 - 27.11.2012, nu ar rezulta existenţa unor comunicări între membrii cabinetului inculpatului B. şi D. nu este de natură a contrazice aserţiunile celui din urmă, privind existenţa în sine a acestor întâlniri, la iniţiativa sa şi fără o comunicare telefonică prealabilă. Procesul-verbal invocat de apelantul inculpat ca mijloc de probă relevă, în perioada critică, numai întâlnirile desfăşurate la solicitarea inculpatului B., transmisă prin membrii cabinetului său, nu şi întâlnirile desfăşurate la iniţiativa coinculpatului D., a căror existenţă este confirmată, de altfel, şi de martorii X., EE. şi KK., dar, tangenţial, şi de inculpata I. În condiţiile în care toate convorbirile telefonice interceptate relevă tonul constant familiar al discuţiilor purtate de D. cu B. sau cu membrii cabinetului acestuia din urmă (adresările reciproce limitându-se la folosirea prenumelui, niciodată a formulelor de politeţe), rezultă că natura relaţiilor existente între aceste persoane implica deplasarea nestingherită a celui dintâi la biroul fostului secretar de stat, fără a impune cu necesitate programarea telefonică prealabilă a întâlnirilor.

Susţinerile apelantului-inculpat B., referitoare la caracterul singular al relatărilor coinculpatului D. cu privire la remiterea către X., la 31.10.2012, a draftului de contract primit de cel dintâi de la F., prin intermediar ori la lipsa de suport probator a acuzaţiei de pretindere a unei sume de bani şi în scopul urgentării încheierii contractului (nu doar a plăţilor) nu au relevanţă asupra conţinutului factual al infracţiunii comise, astfel cum a fost anterior reţinută.

Instanţa de apel a analizat detaliat activitatea imputată ca verbum regens, prin raportare, atât la pretinsa intervenţie a inculpatului în scopul urgentării încheierii contractului, cât şi la cea privind urgentarea efectuării plăţii facturilor, reţinând exclusiv conexiunea ilicită cu această ultimă acţiune şi răspunzând, implicit, criticilor formulate de inculpat sub acest aspect.

În plus, considerentele prezentei decizii clarifică, temporal şi contextual, momentul de timp la care a intervenit actul de pretindere a unei sume de bani de către B.; discuţia purtată în localul "JJ." nu a avut decât semnificaţia unei confirmări că, în contextul în care C.N.A.D.N.R va face plata facturii din 15.11.2012, B. va primi, la data de 28.11.2012, suma pretinsă, prin intermediul lui D. şi cu sprijinul lui C. Împrejurarea că limitele implicării celei din urmă inculpate nu au fost clarificate integral nu are o minimă relevanţă asupra existenţei activităţii ilicite imputate apelantului B., de vreme ce detaliile modalităţii concrete de remitere a sumei de bani urmau a fi stabilite la data convenită, anterior menţionată.

Faptul că inculpatul E. nu era un vizitator obişnuit al cabinetului coinculpatului B. nu înseamnă că cei doi nu se cunoşteau, o atare ipoteză fiind infirmată de însuşi E., în declaraţia din 29.04.2014. Aşa cum a constatat în cazul coinculpatului D., Înalta Curte notează că şi poziţia procesuală a coinculpatului E. a oscilat între negarea oricărei implicări infracţionale personale şi admiterea acesteia, cu limitarea ponderii propriei contribuţii, în final inculpatul optând pentru judecata în procedura recunoaşterii învinuirii, fără a mai face declaraţii în apel.

Particularităţile relaţiei existente între acest inculpat şi D. nu au, însă, o semnificaţie deosebită sub aspectul acuzaţiei de trafic de influenţă, de vreme ce aceşti doi inculpaţi, cu rezervele anterior subliniate, au recunoscut implicarea lor în activitatea infracţională.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor X. şi Y., Înalta Curte le-a valorificat ca probe indirecte, în dovedirea solicitărilor - directe sau mediate - de urgentare a plăţii facturilor, adresate acestora de inculpatul B. Faptul că martorii nu au perceput aceste solicitări ca pe o formă de "presiune" nu are o minimă relevanţă pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, de vreme ce esenţială este pretinderea unor foloase în schimbul influenţei pe care autorul pretinde că o are asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă un anumit act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar nu dacă şi în ce formă se produce ulterior o atare intervenţie.

În fine, în ceea ce priveşte suma ce a făcut obiectul actului de pretindere, probatoriul a confirmat că valoarea acesteia a fost de 200.000 de euro, din care o primă tranşă, de 50.000 de euro, urma a fi remisă la 28.11.2012. Împrejurarea că inculpaţii D. şi E. au indicat valori diferite ale acestei sume este explicabil prin aceea că ei nu erau persoanele direct interesate în cumpărarea influenţei traficate de B. şi nici cei care negociaseră cu acesta din urmă, în mod nemijlocit, cuantumul sumei tranzacţionate ilicit, o atare poziţie revenindu-i lui F. Caracterul veridic al cuantumului de 200.000 de euro rezultă, însă, din probele administrate, astfel cum au fost analizate în prezenta decizie, cu precădere din destinaţia preconizată a acestei sume (finanţarea campaniei electorale) şi din valoarea mare a celor două facturi emise de cumpărătorul de influenţă la un interval de doar 4 zile (valoare ce nu s-ar fi justificat în ipoteza în care preţul influenţei tranzacţionate ilicit ar fi fost mai redus).

Suma menţionată în contractul datat 04.01.2012, încheiat între S.C K. şi S.C Z. nu are relevanţă sub aspectul analizat, de vreme ce acest contract era unul fictiv, fără corespondent în operaţiuni reale. Esenţială este, în schimb, valoarea aferentă facturii emise de S.C Z. la 27.11.2012, de 200.000 de euro plus TVA, în echivalent în RON, valoare corespunzătoare folosului ce urma a fi remis inculpatului B., prin mijloace ce nu au fost clarificate pe deplin.

Această ultimă împrejurare nu are, însă, vreo consecinţă asupra existenţei infracţiunii de trafic de influenţă care, în cazul inculpatului B., s-a consumat prin simpla pretindere a folosului material.

Criticile inculpatului D. sunt parţial întemeiate, numai cu privire la forma de participaţie penală căreia i se circumscrie contribuţia sa infracţională.

Probatoriul administrat în cauză nu a confirmat cu certitudine teza acuzării, referitoare la pretinderea de către inculpat a sumei de 15.000 de euro de la F., pentru a interveni asupra martorului O., în vederea urgentării încheierii contractului din 01.11.2012 şi asupra martorului Y., în vederea urgentării plăţii facturilor. Inculpatul a negat constant acest segment al acuzaţiilor, iar singurul mijloc de probă în care se face trimitere, tangenţial, la suma de 15.000 de euro este dialogul ambiental purtat la data de 27.11.2012 între E. şi D., probă cu un conţinut echivoc şi marcat de neclaritate. Astfel, deşi înregistrarea acestui dialog cuprinde afirmaţii referitoare la suma anterior indicată, la care pare a se considera îndreptăţit inculpatul apelant, mijlocul de probă nu are, însă, aptitudinea de a demonstra neîndoielnic că această sumă ar fi fost pretinsă de la F. ori că ea ar reprezenta preţul influenţei pretins avute de D. asupra celor doi funcţionari nominalizaţi în rechizitoriu.

Nu există probe certe că, în relaţia cu inculpatul F., astfel cum a fost conturată de probatoriul administrat, D. ar fi tranzacţionat propria influenţă asupra vreunui funcţionar cu atribuţii de serviciu în executarea contractului cu C.N.A.D.N.R, anterior efectuării actelor circumscrise acestor atribuţii, convorbirea din 27.11.2012 fiind plasată în ziua efectuării plăţii de către C.N.A.D.N.R şi mult ulterior perfectării contractului din 01.11.2012.

În plus, probatoriul administrat în cauză relevă că obiectul cumpărării ilicite săvârşite de F. l-a constituit nu pretinsa influenţă a inculpatului D. asupra directorului adjunct al C.N.A.D.N.R, ci influenţa reală a coinculpatului B. asupra acestuia şi, mai ales, a martorului X. Poziţia de secretar de stat pe care cel din urmă inculpat o deţinea la data critică şi susţinerea politică de care se bucura îi confereau un ascendent suficient de consistent asupra conducerii companiei naţionale, a cărei numire era, şi ea, influenţată de factorul politic.

Din această perspectivă, contribuţia inculpatului D. la activitatea infracţională este specifică unui intermediar între traficantul de influenţă (în speţă, B.) şi cumpărătorul interesat (F.), în condiţiile în care, fiind perceput ca o persoană "conectată" la aparatul de stat, cel dintâi a mijlocit constant contactele dintre cei doi coinculpaţi, orientate spre perfectarea convenţiei de corupţie şi a sprijinit activitatea preconizată, de remitere a preţului ilicit al influenţei traficate.

Chiar admiţând că, pentru actele sale de mijlocire a convenţiei de corupţie, inculpatul D. urma a beneficia de o sumă de bani, un atare element nu legitimează, eo ipso, caracterizarea contribuţiei sale ca fiind specifică unui autor, întrucât obţinerea unui folos de pe urma activităţii infracţionale nu este esenţial şi exclusiv specifică autorului, ci poate fi urmărită de oricare dintre participanţii secundari, inclusiv de complici.

În fine, împrejurarea că suma de bani pretinsă de B. nu a ajuns în posesia acestuia (urmare a eşuării flagrantului planificat la 28.11.2012) este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii, de vreme ce demersul coinculpatului D., realizat anterior acestei date, a reprezentat un ajutor direct acordat celui dintâi inculpat în activitatea sa ilicită consumată şi se circumscrie, prin urmare, formei de participaţie a complicităţii. O atare constatare face superfluă analiza susţinerilor apelantului inculpat referitoare la inexistenţa unei înţelegeri cu numitul F. pentru a interveni la martorii O. sau Y., inexistenţa unor pretenţii proprii pentru activităţile desfăşurate sau nefinalizarea unei înţelegeri cu privire la modalitatea în care suma de bani urma a fi remisă lui B. Niciuna dintre aceste împrejurări nu sunt de esenţa formei de participaţie secundară a complicităţii reţinută în speţă şi nu au vreo influenţă asupra realizării conţinutului tipic al infracţiunii, în această modalitate.

Criticile inculpatei C. sunt neîntemeiate.

Înalta Curte a analizat, în cele ce preced, aspectele relevante ale dialogului ambiental înregistrat în localul "JJ.", cu ocazia discuţiilor purtate la data de 26.11.2012 între inculpaţii D., B. şi C. Chiar dacă înregistrarea efectuată nu permite înţelegerea afirmaţiilor făcute de inculpată cu acea ocazie, ea relevă suficiente informaţii privind subiectul discuţiei la care apelanta a admis că a asistat nemijlocit, cunoscând, prin urmare, înţelegerea intervenită între coinculpaţi şi acceptând rolul atribuit acesteia de şeful său, B.

Contrar susţinerilor apelantei, între declaraţiile succesive ale inculpatului D., date începând cu 18.12.2013, nu există diferenţe de substanţă, sensul afirmaţiilor acestuia fiind întotdeauna acela că inculpata C. urma să îl contacteze la 28.11.2012, pentru a conveni modalitatea în care urma a fi remisă suma pretinsă de B.

Declaraţiile inculpatului E. sunt irelevante pentru lămurirea acestui episod şi nu au fost avute în vedere de către Înalta Curte, deoarece el nu a fost prezent la discuţia de interes, aflând conţinutul acesteia exclusiv din relatările ulterioare ale inculpatului D.

În ceea ce priveşte afirmaţia martorului LL. regăsită în declaraţia dată în primă instanţă, în sensul că sugestia făcută inculpatului D. de a-şi anula întâlnirea cu "o domnişoară" ar fi fost urmarea unei iniţiative proprii, ea este evident nesinceră.

Din procesul-verbal întocmit la 28.02.2014, în care s-a efectuat analiza listingului apelurilor telefonice din data de 28.11.2012, obţinut în baza autorizării Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că, la data critică, martorul LL. l-a contactat pe inculpatul D. la ora 12:07 şi i-a transmis "Trebuia să te întâlneşti cu o domnişoară astăzi. Nu te mai întâlni şi tu cu nimeni, te roagă ea (...) Anulează toate întâlnirile pe ziua de azi". După doar 2 minute de la această convorbire, la ora 12:09, acelaşi LL. a contactat-o telefonic pe inculpata C. (conţinutul convorbirii nefiind însă interceptat, deoarece cei doi interlocutori nu făceau obiectul vreunei măsuri de supraveghere).

Acest contact telefonic direct între inculpata C. şi persoana care, la cererea lui B., a informat coparticipanţii la activitatea ilicită despre riscul surprinderii în flagrant, demonstrează nu doar caracterul nereal al afirmaţiilor martorului LL., ci şi rolul pe care apelanta inculpată însăşi îl avea, în mod real, în activitatea ilicită ce urma a se desfăşura la 28.11.2012. O atare concluzie este susţinută de analiza aceluiaşi proces-verbal din data de 28.02.2014, din care rezultă că inculpata C. a fost apelată telefonic de 5 ori la data de 28.11.2012, în intervalul orar 11:43 - 12.01 de la numărul de telefon x (titular neidentificat), număr care, la aceeaşi dată, ora 10:59, îl apelase anterior pe A., iar la ora 12:04, după contactarea inculpatei, l-a apelat şi pe martorul LL. Fără a specula asupra identităţii posesorului acestui post telefonic, Înalta Curte a reţinut că acesta este o persoană care, neîndoielnic, cunoştea identitatea şi numerele de telefon ale inculpaţilor A. şi C., dar şi martorului LL., element factual care, corelat cu restul probatoriilor, demonstrează că atenţionarea telefonică a inculpatei imediat ce B. a fost informat despre organizarea flagrantului a fost consecinţa implicării acesteia în activitatea ilicită planificată la 28.11.2012.

Criticile inculpaţilor F. şi G. sunt neîntemeiate.

Sub aspectul acuzaţiei de cumpărare de influenţă, contrar susţinerilor inculpatului F., rezultă neîndoielnic că preocuparea inculpaţilor E. şi D. de a deţine, la data de 28.11.2012, în numerar, o sumă de bani, s-a grefat pe dorinţa de a avea disponibilul necesar remiterii rapide a unei prime tranşe a sumei de bani promise lui B., în eventualitatea în care transferul bancar în contul S.C Z. S.R.L nu s-ar fi realizat în timp util pentru retragerea sumei chiar la acea dată, dar şi în contextul în care regulile bancare făceau improbabilă retragerea intempestivă în numerar a unei sume atât de mari de bani.

O atare preocupare este explicabilă prin prisma întârzierilor repetate în plata facturii de către C.N.A.D.N.R - analizate în precedent - şi implicit, în remunerarea inculpatului B. în baza convenţiei ilicite de corupţie. Înalta Curte a subliniat conexiunea dintre desfăşurarea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din anul 2012 şi interesul inculpatului B. de a obţine suma pretinsă, plasarea datei de 28.11.2012 spre sfârşitul campaniei electorale fiind şi motivul cel mai probabil pentru care acest interes al inculpatului devenise unul stringent. Susţinerea apelantului-inculpat, în sensul în care preocuparea lui E. şi a lui D. de a deţine, la data de 28.11.2012, o sumă de bani în numerar, ar fi fost motivată de eventuala remunerare a celui din urmă pentru informaţiile "vândute" lui F., este nu doar neveridică, dar şi ilogică.

Probatoriul nu evidenţiază vreun argument raţional pentru care inculpatul D. ar fi fost nevoit să facă eforturi şi demersuri susţinute pentru a asigura, în numerar, o sumă de bani destinată plăţii către sine, după cum nu relevă de ce o persoană apropiată acestuia, cum era E., s-ar fi preocupat de deţinerea unor sume de bani pentru remunerarea prietenului său, deşi interesul plăţii se pretinde a nu-i fi aparţinut acestuia, ci chiar inculpatului F.

Împrejurarea că între acest din urmă inculpat şi D. au existat comunicări telefonice repetate şi anterior lunii octombrie 2012 este irelevantă sub aspectul acuzaţiilor penale, de vreme ce interesul pretins al apelantului de a cultiva o relaţie strânsă cu fostul consilier al ministrului transporturilor nu excludea, ci dimpotrivă, era apt a facilita recursul ulterior la contactele celui din urmă, în vederea cumpărării ilicite de influenţă.

În plus, aserţiunile referitoare la informaţii privind eventuale proiecte de anvergură, ce ar fi fost furnizate de D., nu sunt confirmate de vreun alt mijloc de probă, contractele de acest tip încheiate de S.C K. S.R.L cu două firme străine, indicate în motivele de apel, neavând vreo legătură cu relaţia existentă între cei doi inculpaţi menţionaţi ori cu natura reală a interesului urmărit de F. în raporturile cu D. Afirmaţia că apelantul inculpat nu ar fi avut nevoie de intermedierea inculpatului D., date fiind legăturile pe care F. le avea deja cu inculpata I. (şefa de cabinet a inculpatului B.) sau cu martorul Y. (pe care îl cunoştea personal) este contrazisă de probatoriul administrat.

Relaţia profesională existentă între I. şi fostul secretar de stat ori cea personală avută cu apelantul nu înseamnă, în mod automat, că inculpata ar fi fost dispusă să se interpună în raporturile ilicite stabilite de cei doi. În plus, în ceea ce-l priveşte pe martorul Y., poziţia deţinută de acesta în C.N.A.D.N.R (director general adjunct economic) ori relaţiile avute cu reprezentantul S.C K. nu reprezentau garanţii suficiente că plata facturilor se va face cu rapiditatea dorită de F.

În operaţiunea de aprobarea a plăţilor, rolul predominant pare să îi fi revenit, însă, martorului X. (director general al C.N.A.D.N.R), persoană asupra căreia influenţa putea fi exercitată nu de F., ci de B., motiv pentru care erau necesare cointeresarea şi implicarea acestuia din urmă.

Existenţa contractului de factoring încheiat între S.C K. S.R.L şi MM. nu constituie nici ea o dovadă a lipsei interesului în cumpărarea influenţei inculpatului B., de vreme ce, în contextul urgenţei de a obţine cât mai rapid, în numerar, suma de bani pretinsă de acesta, o soluţie de finanţare de tipul factoringului (care demonstrează, prin ea însăşi, că S.C K. nu avea lichidităţi la 27.11.2012) nu era susceptibilă să-i asigure inculpatului F. atingerea rapidă a scopului urmărit.

În plus, aşa cum inculpatul însuşi a susţinut în concluziile scrise, Condiţiile speciale nr. 4 ale contractului de factoring invocat au fost aprobate de bancă, intern, la 27.11.2012 şi semnate de părţi la 04.12.2012, ulterior, aşadar, datei la care se intenţionase iniţial remiterea sumei de bani către B. (respectiv, ziua de luni, 26.11.2012). În contextul reţinerii infracţiunilor de trafic şi cumpărare de influenţă numai în conexiune cu pretinsa influenţă avută de B. asupra funcţionarilor C.N.A.D.N.R cu atribuţii în urgentarea plăţilor, Înalta Curte apreciază superfluă analiza detaliată a apărărilor inculpatului F. cu privire la relaţiile dintre D. şi martorul O. ori comunicările dintre aceste ultime două persoane în perioada premergătoare încheierii contractului din 01.11.2012.

De asemenea, se apreciază că aspectele referitoare la alegerea procedurii de achiziţie, rezultatul negocierilor purtate cu acea ocazie sau legalitatea acestei proceduri sunt irelevante în prezenta cauză, deoarece nu se circumscriu obiectului judecăţii, limitat, aşa cum s-a precizat, la actele de pretindere şi acceptare a remiterii unor sume de bani în legătură cu executarea acestui contract.

În mod asemănător, elementele factuale relevate de martorii Q., R., NN. (în legătură cu verificarea şi plata facturii din 19.11.2012) ori de martorul OO. nu se raportează pertinent la particularităţile acuzaţiilor aduse şi nu sunt apte a servi, în mod real, la lămurirea acestora.

Sub aspectul acuzaţiei de spălare de bani, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că, în apel, inculpatul F. a retractat declaraţia dată în primă instanţă, recunoscând caracterul fictiv al contractului încheiat cu S.C Z. S.R.L, dar şi al documentelor subsecvente.

Deşi a susţinut că a recurs la acest contract la sugestia lui D., ca mijloc de "remunerare" a acestuia din urmă pentru informaţiile pretins furnizate, afirmaţiile inculpatului sunt contrazise de probatoriul administrat, analizat în precedent. Acest probatoriu relevă că, în realitate, contractul datat 04.01.2012 era destinat a disimula adevărata natură a provenienţei sumei de 200.000 de euro, în echivalent în RON (respectiv, infracţiunea de cumpărare de influenţă), dar şi a circulaţiei acesteia (de la cumpărătorul de influenţă la beneficiarul final, autor al traficului).

Faptul că la origine, sumele transferate societăţii administrate de coinculpatul E. proveneau din raporturi comerciale licite, derulate de S.C K. cu C.N.A.D.N.R, nu înseamnă că operaţiunile derulate ulterior de inculpaţi ar fi avut şi ele ca obiect sume legal deţinute. Odată transferată suma de bani de către C.N.A.D.N.R în conturile prestatorului, raporturile licite dintre aceste două părţi s-au epuizat, opţiunea subsecventă a reprezentantului S.C K. de a utiliza lichidităţile astfel obţinute pentru executarea unei obligaţii distincte, cu caracter nelegal, asumată într-o înţelegere paralelă de tip infracţional fiind autonomă de transferul iniţial şi neputând "împrumuta" de la acesta din urmă un eventual caracter licit.

Drept urmare, demersul inculpatului F. de a accepta plata preţului influenţei pretinse de către B. are o configuraţie juridică distinctă, în virtutea căreia suma aferentă acestui preţ (bun fungibil) a dobândit, începând cu momentul introducerii în circuitul de plată orientat spre remiterea sa beneficiarului final, caracterul unui produs al infracţiunilor corelative de cumpărare şi trafic de influenţă, şi, implicit, o natură ilicită. Din perspectiva acuzaţiei de spălare de bani, sursa sau provenienţa ilicită a produsului infracţional supus operaţiunilor nelegale de spălare derivă, aşadar, din cumpărarea de influenţă în baza căreia inculpatul F. a acceptat să plătească suma de bani, disimulând-o într-un contract de prestări servicii, neavând relevanţă că, în antecedenţă, contul din care a fost transferată această sumă fusese alimentat în urma unei operaţiuni licite.

În ceea ce priveşte contribuţia inculpatei G., aceasta nu a negat implicarea sa în redactarea contractului cu S.C Z., nici discuţiile cu E. pe tema emiterii facturii din 27.11.2012, însă a susţinut că nu ar fi cunoscut caracterul fictiv al înscrisurilor şi nici împrejurarea că, prin încheierea acestui contract, s-ar fi disimulat provenienţa ilicită a sumelor de bani.

Observând caracterul lor necontestat, Înalta Curte nu apreciază necesară o nouă analiză a probatoriului administrat, relevant sub aspectul demersurilor obiective întreprinse de inculpata G. Reţine însă, că întocmirea, în luna noiembrie 2012, a unui contract evident mult antedatat 04.01.2012, contrafacerea mai multor înscrisuri menite să confere veridicitate raporturilor fictive atestate de acest contract fără corespondent în realitate (situaţii de lucrări, comandă de achiziţie), implicarea sa directă în discuţiile cu E., premergătoare emiterii facturii din 27.11.2012, confirmate de înregistrările convorbirilor telefonice din 23.11.2012, 27.11.2012 şi 28.11.2012, cunoaşterea legăturii dintre plata efectuată de C.N.A.D.N.R, pe de o parte, şi de S.C K., pe de altă parte, sunt împrejurări care, coroborate, demonstrează că inculpata G. a cunoscut că sumele de bani transferate S.C Z. S.R.L nu erau aferente unor operaţiuni comerciale reale şi licite, ci aveau o provenienţă infracţională.

Pentru existenţa infracţiunii de spălare de bani nu este necesar ca participantul la operaţiunile de disimulare să cunoască în detaliu natura infracţiunii din care provin sumele sau bunurile supuse spălării ori toţi participanţii la comiterea acesteia, fiind suficient ca, în contextul tuturor circumstanţelor factuale proprii cauzei, el să îşi dea seama că acestea provin dintr-o faptă infracţională. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 656/2002, "Cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopului urmărit poate fi dedusă din circumstanţele faptice obiective", circumstanţe subliniate în precedent şi care fundamentează, în speţă, concluzia cunoaşterii de către apelantă a provenienţei ilicite a sumelor plătite în executarea unui contract fictiv.

Apărarea inculpatei, în sensul că activitatea sa s-ar fi rezumat la executarea ordinelor primite de la şeful său F., fără a exista posibilitatea de a i se opune, este vădit nereală, Înalta Curte constatând nemijlocit, cu ocazia audierii inculpatei în apel, dar şi în urma evaluării tuturor înregistrărilor telefonice, că interacţiunea dintre cei doi inculpaţi este una constant marcată de colocvialitate, G. adresându-i-se inculpatului F. cu prenumele "F.".

Nu există minime indicii ale unei abordări autoritare, de către cel din urmă, nici a relaţiei sale profesionale cu apelanta, în general, nici a subiectului contractului datat 04.01.2012, în special, probele demonstrând, dimpotrivă, că inculpata G. era un colaborator pe care, profesional, F. se baza pe deplin.

Criticile inculpatei I. sunt, însă, întemeiate, probatoriul administrat fiind insuficient pentru a demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că aceasta ar fi avut cunoştinţă de înţelegerea ilicită intervenită între B. şi F. şi ar fi acţionat în vederea sprijinirii celor din urmă în consumarea demersului ilicit.

Factual, unica activitate imputată inculpatei prin rechizitoriu a fost aceea de a fi intervenit la martorul Y., în a doua decadă a lunii noiembrie 2012, la cererea şefului său B., solicitându-i martorului să facă plata facturilor emise, în 15 şi 19 noiembrie 2012, de S.C K. S.R.L.Raportat la o atare configuraţie faptică a acuzaţiei, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că infracţiunea la care inculpata şi-ar fi adus contribuţia în calitate de complice consta în "pretinderea", de către B., a unei sume de bani de la F., prin intermediul lui D., în schimbul influenţei pe care cel dintâi pretindea că o are asupra factorilor de conducere din cadrul C.N.A.D.N.R.

Aceasta înseamnă că, potrivit art. 48 din C. pen., pentru a constitui un act de complicitate, sprijinul inculpatei I. ar fi trebuit să vizeze activitatea reţinută ca verbum regens al traficului de influenţă, iar nu eventuala exercitare a unei atare influenţe de către autorul infracţiunii, de vreme ce, în principiu, valorificarea efectivă a influenţei traficate prin "intervenţii" asupra funcţionarului vizat are caracter subsecvent consumării infracţiunii prevăzute de art. 291 din C. pen. şi nu este de esenţa acestei forme de ilicit penal.

În al doilea rând, fără a putea exclude, la modul absolut, posibilitatea de a caracteriza ca act de complicitate o atare intervenţie, Înalta Curte constată, însă, că în speţă, nu există probe certe din care să rezulte că solicitările adresate de inculpată martorului Y., în luna noiembrie 2012, la cererea lui B., s-ar fi grefat pe cunoaşterea, de către apelantă, a înţelegerii ilicite intervenite anterior între coinculpatul - fost secretar de stat şi F. şi, concomitent, pe dorinţa inculpatei de a înlesni, prin actele sale, consumarea traficului de influenţă.

Declaraţia martorului Y., confirmată, contextual, şi de declaraţiile martorului X., relevă că solicitările privind plata facturilor, adresate de I. celui dintâi, s-au plasat, temporal, ulterior momentului pretinderii sumei de bani ca preţ al traficului de influenţă, dar anterior efectuării plăţii facturilor de către C.N.A.D.N.R.

Nu există, însă, vreun mijloc de probă care să pună în lumină implicarea inculpatei apelante în negocierile ilicite purtate de coinculpaţi la începutul lunii noiembrie 2012, la debutul activităţii infracţionale ori la discuţiile ulterioare între B., F., D. şi E. cu privire la modalitatea de remitere a preţului actului de corupţie.

Acuzaţia adusă inculpatei se grefează, practic, în mod determinant, pe calitatea sa de şef al cabinetului fostului secretar de stat, deţinută în perioada critică, şi pe relaţia de prietenie avută cu inculpatul F., elemente pe baza cărora s-a dedus că ea cunoştea demersurile infracţionale ale coinculpaţilor. Înalta Curte apreciază, însă, că accesul la informaţii pe care i-l oferea inculpatei funcţia deţinută nu însemna, în mod automat, şi accesul la înţelegerile private (cu atât mai puţin ilicite) ale inculpatului B., după cum nici relaţia de prietenie avută cu F. nu poate da naştere unei prezumţii de implicare a apelantei în activităţile ilicite ale celui din urmă.

Deşi admite că demersurile inculpatei I., efectuate la data de 28.11.2012 (distrugerea unor documente subsecvent aflării despre riscul unui flagrant), la data de 29.11.2012 (participarea la o întâlnire cu E., martora PP. şi soţul acesteia, menită a-l atenţiona pe D. în privinţa riscului de a fi supus unei anchete penale), la 05-06 decembrie 2012 (când inculpata s-a întâlnit cu E.) dau naştere unor suspiciuni privind natura implicării sale, Înalta Curte observă că toate aceste demersuri sunt ulterioare momentului consumării infracţiunilor de trafic şi cumpărare de influenţă.

Drept urmare, din punct de vedere obiectiv, actele descrise nu au semnificaţie penală pentru acuzaţia de complicitate adusă inculpatei, putând servi doar, eventual, la clarificarea atitudinii subiective pe care s-a grefat interacţiunea anterioară dintre aceasta şi martorul Y., în luna noiembrie 2012.

Înalta Curte a notat, însă, că legăturile pe care pare a le releva conduita inculpatei ulterioară datei de 28.11.2012 sunt explicabile nu atât prin prisma implicării sale în activitatea ilicită ce face obiectul judecăţii, cât mai ales prin prisma situaţiei neobişnuite generate, la acea dată, de vestea pregătirii unui flagrant şefului direct al inculpatei şi al asumării rolului de mijlocitor în comunicările dintre B. (în mod logic, interesat, în acea perioadă, să evite contacte directe cu ceilalţi inculpaţi în acea perioadă) şi aceştia din urmă.

Raportat la acuzaţia concret adusă inculpatei I., sunt nerelevante comunicările telefonice purtate la 11.01.2013 şi 14.01.2013 cu inculpatul B. sau martorul Y., deoarece ele nu oferă informaţii utile pentru lămurirea, fie sub aspect obiectiv, fie subiectiv, a conduitei apelantei în perioada infracţională. Aceste comunicări servesc exclusiv ca bază probatorie pentru stabilirea unei identităţi între martorul Y. şi cel numit de B., aspect clarificat în precedent, în considerentele prezentei decizii.

În acest context, Înalta Curte subliniază că regula in dubio pro reo complineşte prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 4 alin. (1) C. proc. pen. şi exclude valorificarea, în defavoarea acuzatului, a probelor al căror conţinut este îndoielnic sub aspectul vinovăţiei sale. Altfel spus, atunci când probele administrate relevă variante divergente ale realităţii obiective, deopotrivă plauzibile, iar alte probe clarificatoare nu se întrevăd, exigenţele acestei reguli se opun valorificării ca sigure a variantei defavorabile inculpatului, dubiul persistent având, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, semnificaţia unei "probe pozitive de nevinovăţie" (Decizia penală nr. 3465/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Prin urmare, dând eficienţă principiului in dubio pro reo, instanţa de apel constată inaptitudinea probatoriului de a fundamenta, convingător şi sigur, teza acuzării privind cunoaşterea de către inculpata I., la data solicitărilor adresate martorului Y., a activităţii infracţionale desfăşurate de B. şi urmărirea, prin aceste intervenţii, a unei înlesniri a săvârşirii faptei de trafic de influenţă. În absenţa unei atare demonstraţii probatorii a coeziunii subiective dintre autor şi presupusul complice, nu poate fi reţinut elementul subiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 291 din C. pen., fiind incident impedimentul la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen.

b) Cu privire la aspectele de drept

Fapta inculpatului B. de a pretinde suma de 200.000 de euro de la inculpatul F. (reprezentant al S.C K. S.R.L), în schimbul influenţei pe care o avea, respectiv, a lăsat să se creadă că o are asupra directorului general şi directorului adjunct economic ai C.N.A.D.N.R şi al promisiunilor că va interveni pe lângă cei doi martori pentru a-i determina să efectueze cât mai repede plata facturilor nr. x din data de 15.11.2012, în valoare de 4.260.274,39 RON şi nr. 29138 din data de 19.11.2012, în valoare de 12.212.787.80 RON, emise de S.C K. S.R.L. realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Fapta inculpatului F. de a accepta să remită coinculpatului B. suma de bani pretinsă şi de a plăti această sumă societăţii administrate de intermediarul E., prin disimularea provenienţei sale, în circumstanţele şi în scopul anterior descrise, realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Fapta aceluiaşi inculpat care, urmărind să disimuleze provenienţa ilicită şi circulaţia sumei de 200.000 de euro, folos derivat din infracţiunile consumate de cumpărare şi trafic de influenţă, i-a determinat pe coinculpaţii E. şi G. să întocmească şi, după caz, să semneze Contractul fictiv nr. xC/04.01.2012 între S.C K. S.R.L. şi S.C Z. S.R.L, precum şi să facă plata Facturii fiscale nr. x/27.11.2012 în valoare de 1.123.762,40 RON, emisă în baza contractului fictiv, fără ca cele două societăţi să deruleze, însă, operaţiuni reale, realizează conţinutul tipic al infracţiunii de spălare de bani în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (respectiv, fost art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002).

Fapta inculpatului E. care, în circumstanţele factuale descrise, pe de o parte, a sprijinit demersul infracţional orientat spre remunerarea ilicită a inculpatului B., acceptând ca suma de 200.000 euro ce urma a-i fi remisă acestuia să tranziteze conturile societăţii sale şi a făcut demersuri pentru a avea disponibil, la 28.11.2012, suma de 50.000 de euro în acest scop, iar, pe de altă parte, a disimulat provenienţa ilicită a sumei aferente preţului influenţei, prin încheierea Contractului fictiv nr. 1C/04.01.2012 între S.C K. S.R.L. şi S.C Z. S.R.L şi a actelor subsecvente, inclusiv prin emiterea Facturii nr. WI 608/27.11.2012 realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunilor de trafic de influenţă în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 26 rap. la art. 257 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000) şi spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Fapta inculpatului D. de a facilita şi sprijini contactul dintre B. şi F., orientat spre consumarea actului de corupţie, prin aceea că, în cursul lunii noiembrie 2012, a intermediat constant comunicările dintre cei doi coinculpaţi, având ca temă suma de bani aferentă preţului influenţei tranzacţionate şi a acceptat, la data de 26.11.2012, să îi remită lui B., la 28.11.2012, o primă tranşă a folosului pretins, respectiv, suma de 50.000 de euro, cu sprijinul coinculpatei C., realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 26 rap. la art. 257 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Înalta Curte a detaliat, în cele ce preced, particularităţile factuale ale activităţii desfăşurate de acest inculpat, astfel că, raportat la acestea, în conformitate cu dispoziţiile art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., va schimba în mod corespunzător încadrarea juridică, reţinând forma de participaţie secundară a complicităţii, prevăzută de art. 48 din C. pen.

Fapta inculpatei C. de a sprijini activitatea infracţională prin aceea că, la data de 26.11.2012, a acceptat să faciliteze actul de remitere, la 28.11.2012, a preţului traficului de influenţă, urmând a intermedia comunicarea detaliilor necesare pentru înmânarea sumei, realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 26 rap. la art. 257 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Fapta inculpatei G. care, în circumstanţele factuale descrise, împreună cu E., a disimulat provenienţa ilicită a sumei provenite din infracţiunile de cumpărare şi trafic de influenţă, prin încheierea Contractului fictiv nr. 1C/04.01.2012 între S.C K. S.R.L. şi S.C Z. S.R.L şi a actelor subsecvente, cunoscând caracterul infracţional al acestei provenienţe, realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Sub aspectul infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte constată că, în mod eronat, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. (art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969) privind forma continuată, în cazul inculpaţilor B. şi D.

În speţă, s-a desfăşurat o activitate unică de pretindere a unei sume de bani, ca preţ ilicit al aceleiaşi influenţe pe care B. o avea sau pretindea că o are asupra mai multor funcţionari, în legătură cu executarea unui singur contract, respectiv, cel încheiat la 01.11.2012. Aceste împrejurări, corelate cu circumstanţele în care instanţa de apel a reţinut comiterea infracţiunii analizate şi cu aspectul că, esenţială pentru reţinerea formei continuate a infracţiunii analizate este pluralitatea actelor circumscrise verbum regens, iar nu multitudinea de intervenţii pe care, subsecvent realizării elementului material, autorul le exercită, eventual, asupra mai multor funcţionari, conduc la caracterizarea faptei comise ca fiind o infracţiune unică. Este neîntemeiată, de asemenea, reţinerea incidenţei circumstanţei agravante a comiterii faptei de "trei sau mai multe persoane împreună", prevăzută de art. 77 lit. a) din C. pen. (art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969), în cazul inculpaţilor B., D., E., C.

Conform unei jurisprudenţe constante, reţinerea acestei circumstanţe de agravare se justifică atunci când la comiterea faptei îşi aduc contribuţia simultană - în calitate de coautori sau complici concomitenţi - cel puţin trei persoane, raţiunea agravantei fiind aceea a evidenţierii periculozităţii sociale sporite ce caracterizează un atare mod de acţiune şi a sancţionării mai aspre a persoanelor care, pentru a-şi spori şansele de reuşită infracţională, acţionează conjugat, în aceeaşi împrejurare.

În cauza de faţă, probatoriul nu a confirmat că pretinderea sumei de bani s-a consumat cu sprijinul concomitent a cel puţin doi complici, contribuţiile acestora din urmă intervenind succesiv, în diverse etape ale derulării activităţii infracţionale. În cazul inculpatului B., inculpatele C. şi I. nu au desfăşurat, în plan obiectiv, activităţi comune, astfel cum eronat s-a reţinut prin sentinţă, iar în cazul inculpatului D., probatoriul nu a demonstrat ajutorul său, împreună cu E., la activitatea specifică elementului material al infracţiunii comise de autor.

În cazul inculpatului E., distinct de considerentele anterior expuse, se constată că, în mod contradictoriu, s-a reţinut că el ar fi acţionat împreună cu D. şi F., deşi acesta din urmă nu este participant la infracţiunea imputată inculpatului B., ci autor al unei infracţiuni distincte, corelative, incriminată de sine-stătător.

Aceeaşi constatare este valabilă şi în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă, imputată inculpatului F., reţinerea circumstanţei agravante a săvârşirii faptei împreună cu B. şi D. fiind nejustificată, de vreme ce inculpatul prim menţionat nu şi-a adus contribuţia la fapta imputată celorlalţi doi apelanţi, ci la o infracţiune corelativă, dar distinctă, de cumpărare de influenţă.

Argumentele anterior expuse justifică înlăturarea circumstanţei agravante prevăzute de art. 77 lit. a) din C. pen. şi sub aspectul infracţiunii de spălare de bani imputată inculpaţilor F., E. şi G., probatoriul demonstrând că, în activitatea iniţiată de instigator, cei doi coautori au fost cei care au convenit forma în care urma a se concretiza activitatea de disimulare a provenienţei ilicite a sumei de bani, neexistând probe certe că aceştia doi ar fi desfăşurat actele ilicite împreună cu inculpatul F., în sensul anterior analizat.

În contextul încadrării juridice astfel configurate, Înalta Curte apreciază superfluă o eventuală analiză a criticilor inculpaţilor F. şi G., referitoare la neindicarea, de către prima instanţă, a motivelor schimbării încadrării juridice dispuse din oficiu, greşita reţinere a circumstanţei prevăzute de art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 pentru infracţiunea de spălare de bani imputată inculpatului F. (fără a fi solicitată de procuror) ori netemeinicia reţinerii acestei circumstanţe de agravare.

Particularităţile obiective ale contribuţiei inculpatei G. la activitatea de spălare de bani demonstrează, prin ele însele, că aceasta a cunoscut provenienţa ilicită a sumei ce a făcut obiectul transferului în contul S.C Z. S.R.L şi starea de pericol creată pentru înfăptuirea justiţiei ori circulaţia bunurilor, atitudinea sa subiectivă fiind specifică intenţiei. Prin urmare, de vreme ce a existat o conivenţă între persoanele implicate în operaţiunile de spălare de bani, este lipsită de suport susţinerea inculpatului F. privind caracterizarea contribuţiei sale la această infracţiune ca fiind specifică unei forme de participaţie improprie.

Totodată, constată formal justă critica aceluiaşi apelant inculpat cu privire la neindicarea, în considerentele sentinţei apelate, a motivelor pentru care a fost respinsă cererea sa de schimbare a încadrării juridice din instigare la spălarea banilor în instigare la infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în forma de participaţie improprie. Omisiunea primei instanţe de a motiva soluţia dispusă nu atrage însă, în mod automat, desfiinţarea sentinţei sub acest aspect, de vreme ce caracterul integral devolutiv al apelului declarat permite instanţei de control judiciar să evalueze ea însăşi toate particularităţile factuale şi juridice ale cauzei şi să cenzureze soluţia dispusă în fond, inclusiv sub acest aspect.

În cauza de faţă, activitatea desfăşurată de F. realizează cerinţele de conţinut tipic al infracţiunii de instigare la spălarea banilor, iar nu de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, de vreme ce, în speţă, nu s-a derulat o simplă operaţiune de folosire a bunurilor sau creditului licite aparţinând S.C K. S.R.L, în interesul propriu al inculpatului, ci s-a disimulat, prin contrafacerea unor înscrisuri, provenienţa ilicită şi circulaţia unei sume de bani plătită ca o consecinţă a consumării anterioare a cumpărării de influenţă.

Or, prin ipoteza normei de incriminare, una din cerinţele implicite de conţinut obiectiv al infracţiunii prevăzute de Legea nr. 31/1990 este caracterul licit al creditului de care se bucură societatea sau al bunurilor folosite cu rea-credinţă de autor, în unul din scopurile prevăzute de lege.

În speţă, aşa cum s-a argumentat în precedent, suma de bani plătită la data de 28.11.2012 în contul S.C Z. S.R.L provenea din infracţiunea de cumpărare de influenţă, consumată corelativ celei de trafic de influenţă, anterior momentului transferului efectiv. Prin urmare, provenienţa infracţională a sumei de bani face ca actul de folosire ulterioară a acesteia, cunoscând o atare provenienţă, să aducă atingere nu relaţiilor sociale menite să ocrotească concurenţa loială (cum este cazul infracţiunii prevăzute de art. 272 din Legea nr. 31/1990), ci unei categorii distincte de relaţii sociale care privesc, în principal, înfăptuirea justiţiei şi, în secundar, circulaţia licită a bunurilor, acestea din urmă fiind ocrotite prin normele Legii nr. 656/2002.

Din perspectiva acestor considerente, încadrarea juridică dată faptei de instigare la spălare de bani este corectă, iar critica inculpatului, nefondată.

IV. Cu privire la acuzaţia de fals în înscrisuri sub semnătură privată, a) Analiza aspectelor factuale

Din punct de vedere obiectiv, situaţia de fapt nu a fost contestată în apel, rezultând că, în contextul anterior descris, pe parcursul lunii noiembrie 2012, la cererea inculpatului F., inculpata G. a falsificat, prin acte repetate de contrafacere, Contractul nr. xC/04.01.2012, acordul de reziliere al acestui contract, datat 02.07.2012, situaţiile de lucrări (timesheat-uri), precum şi Comanda de achiziţie nr. x/27.11.2012, înscrisuri în care a atestat date nereale cu privire la ziua întocmirii acestora şi operaţiunile consemnate în conţinutul lor, şi care au fost utilizate pentru justificarea şi efectuarea transferului sumei de 1.123.762,40 RON în contul S.C Z. S.R.L.

La rândul său, în aceeaşi perioadă de timp şi prin acte repetate, inculpatul E. a sprijinit activitatea infracţională, semnând Contractul de prestări servicii nr. x/04.01.2012 încheiat între S.C K. S.R.L şi S.C Z. S.R.L, acordul de reziliere datat 02.07.2013, Factura fiscală WI nr. 608/27.11.2012 şi certificatul de acceptanţă parţială, cunoscând că toate aceste înscrisuri cuprind informaţii nereale cu privire la ziua întocmirii şi/sau operaţiunile consemnate în cuprinsul lor.

În fine, inculpatul H. a falsificat certificatul de acceptanţă parţială datat 02.07.2012, înscris în care a certificat date nereale cu privire la prestarea unor servicii de către S.C Z. S.R.L, menţionând, în mod necorespunzător adevărului, că S.C K. a efectuat recepţia serviciilor anterior amintite, precum şi testele de acceptanţă.

Înregistrările convorbirilor telefonice purtate, în perioada critică, între F., G. şi E. - detaliate în analiza precedentă a acuzaţiei de spălare de bani - coroborate cu declaraţiile martorilor QQ., RR. şi SS., precum şi cu declaraţiile celor patru inculpaţi (care, sub aspectul obiectiv al contribuţiei lor, nu au contestat situaţia reţinută prin sentinţă) demonstrează derularea activităţii infracţionale în modalitatea reţinută. În concret, ele relevă că, urmare a înţelegerii intervenite între F. şi E., inculpata G. a întocmit în format electronic documentele anterior menţionate (cu excepţia facturii din 27.11.2012) şi a semnat comanda de achiziţie, iar inculpatul E. a semnat contractul datat 04.01.2012, acordul de reziliere (împreună cu martorul DD.), certificatul de acceptanţă parţială datat 02.07.2012 (împreună cu inculpatul H.), precum şi factura din 27.11.2012, atestând, astfel, contrar adevărului, data şi operaţiunile nereale evidenţiate de aceste documente.

Poziţia inculpaţilor G. şi H. în apel se rezumă la a nega aspectul subiectiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în sensul necunoaşterii caracterului nereal al menţiunilor inserate în cuprinsul lor.

Distinct de înregistrările convorbirilor şi comunicărilor telefonice ori de declaraţiile inculpaţilor E. şi F. (în apel), evaluate în precedent, netemeinicia acestor susţineri rezultă din însăşi evaluarea conţinutului înscrisurilor pe care inculpaţii le-au întocmit sau semnat. Toate documentele falsificate (folosindu-se formate electronice utilizate în mod obişnuit de S.C K.) erau mult antedatate (menţionându-se date plasate în perioada ianuarie - iulie 2012), element cunoscut de către toţi inculpaţii (indiferent de poziţia lor în cadrul S.C K. S.R.L) şi care, în contextul întocmirii şi semnării înscrisurilor în luna noiembrie 2012, era susceptibil, prin el însuşi, să imprime acestora un caracter nereal. Aceste elemente factuale demonstrează, prin ele însele, că inculpaţii G. şi H. au cunoscut că înscrisurile pe care le întocmesc cuprind menţiuni contrare adevărului şi sunt de natură a crea o stare de pericol pentru încrederea în realitatea acestei categorii de înscrisuri, urmare pe care ambii au prevăzut-o şi, fie au urmărit-o (în cazul inculpatei G.), fie au acceptat-o (în cazul inculpatului H.).

b) Cu privire la aspectele de drept

Soluţia de achitare dispusă în primă instanţă şi criticată în apelul Ministerului Public se fundamentează pe unicul argument al neprevederii faptei în legea penală în vigoare la data comiterii ei.

Soluţia dispusă sub acest aspect este netemeinică.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată era incriminat, la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii, de dispoziţiile art. 290 din C. pen. din 1969 şi consta în "Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătat în art. 288 (n.r contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea în orice mod), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice."

În doctrina de specialitate, s-a reţinut că, prin contrafacerea scrierii, în înţelesul art. 290 din C. pen. din 1969, se înţelege reproducerea frauduloasă, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparenţa unui înscris adevărat, iar jurisprudenţa a dezvoltat conceptul de "contrafacere a scrierii" în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, statuând că acesta are înţelesul de alcătuire, plăsmuire a înscrisului şi nu doar de imitare a scrierii manuscrise din conţinutul său (Decizia nr. 177/A din 12.06.2014, Decizia nr. 123/A din 08.04.2015, ambele ale Înaltei Curţi, secţia penală, dar şi Decizia nr. 1776/2013 din 24 mai 2013; Decizia nr. 2124/2013 din 18 iunie 2013; Decizia nr. 96/A/2016 din 16 martie 2016 ale instanţei supreme, toate disponibile pe www.x.ro).

Jurisprudenţa anterior menţionată reflectă, de altfel, o soluţie de principiu adoptată de Plenul fostului Tribunal Suprem prin Decizia nr. 1/1970, prin care s-a statuat că există contrafacere şi atunci când făptuitorul plăsmuieşte în întregime un înscris sau completează fără drept un formular care, astfel, devine original.

Drept urmare, contrar aprecierii primei instanţe, falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, şi în plăsmuirea integrală a conţinutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată şi anterior C. pen. actual.

Prin menţionarea explicită a modului de falsificare prevăzut de art. 321 din C. pen. ca variantă de comitere a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, actuala reglementare, prevăzută în art. 322 din C. pen., nu a marcat o eventuală extindere a sferei de cuprindere a normei de incriminare, ci doar preluarea de către legiuitor a unei soluţii regăsite constant în jurisprudenţa anterioară, aducându-se, astfel, un plus de claritate textului.

Prin urmare, critica Ministerului Public este fondată, faptele comise de inculpatul E. întrunind elementele constitutive ale infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 26 rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, fapta comisă de inculpatul F., elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, fapta comisă de inculpata G., elementele constitutive ale infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, iar fapta comisă de inculpatul H., elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969.

Înalta Curte a apreciat neîntemeiată schimbarea încadrării juridice dispusă prin sentinţă faţă de inculpatul F., în sensul reţinerii formei continuate a infracţiunii, de vreme ce probatoriul nu relevă nici caracterul plural al eventualelor sale solicitări de natură infracţională adresate coinculpaţilor, nici cunoaşterea modului concret în care aceştia din urmă vor proceda la falsificarea înscrisurilor urmare cererii sale (respectiv, prin acte repetate, la diferite intervale de timp, astfel cum în mod corect s-a reţinut prin rechizitoriu).

Pentru considerentele expuse în precedent, în analiza acuzaţiilor detaliate la pct. III, va înlătura şi dispoziţia de schimbare a încadrării juridice în sensul reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969, de vreme ce probatoriul administrat nu confirmă conlucrarea la falsificarea înscrisurilor, în aceeaşi împrejurare, a cel puţin trei persoane, contribuţiile acestora intervenind mai degrabă succesiv, prin acte distincte.

În raport de o atare constatare, apreciază superfluă examinarea detaliată a criticilor inculpaţilor F. şi G. cu privire la reţinerea acestei circumstanţe agravante.

În mod asemănător, făcând trimitere la analiza particularităţilor de ordin subiectiv ale atitudinii inculpaţilor G. şi H. la comiterea faptei, constată că aceasta este specifică formei de vinovăţie a intenţiei, fiind lipsită de suport alegaţia implicării lor în activitatea infracţională din culpă sau fără vinovăţie. Pe cale de consecinţă, solicitarea subsecventă, de schimbare a încadrării juridice pentru inculpatul F., în sensul reţinerii participaţiei improprii la fals în înscrisuri sub semnătură privată, este nefondată.

V. Cu privire la acuzaţiile de favorizarea făptuitorului şi folosirea de informaţii confidenţiale în scopul obţinerii de foloase necuvenite

a) Analiza aspectelor factuale

Din punct de vedere obiectiv, situaţia de fapt corespunzătoare celor două acuzaţii aduse inculpaţilor A. şi B. nu a fost contestată explicit în apel, apărările acestora din urmă antamând chestiuni eminamente de drept. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că activităţile imputate inculpaţilor A. şi B., circumscrise acestui segment al acuzaţiilor, vizează două episoade distincte, ce se impun a fi analizate ca atare, şi anume: i) dejugarea flagrantului din data de 28.11.2012 şi ii) furnizarea ulterioară de informaţii nedestinate publicităţii din două dosare penale, în scopul obţinerii de către A. a unor foloase necuvenite.

i) În ceea ce priveşte infracţiunea consumată la data de 28.11.2012, probatoriul administrat în cauză, temeinic evaluat de către prima instanţă, a confirmat dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data anterior menţionată, după ce, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost delegat în Dosarul nr. x/2012 să participe la constatarea unei infracţiuni flagrante de trafic de influenţă, inculpatul A. l-a avertizat prin intermediari, la aceeaşi dată de 28.11.2012, pe inculpatul B. (făptuitor în dosarul penal menţionat) să nu se întâlnească cu D. (persoană vizată de cercetări şi care urma să-i remită suma de 50.000 de euro ca parte a preţului traficului de influenţă). Inculpatul - fost ofiţer de poliţie a divulgat, astfel, acţiunea organizată de instituţia din care făcea parte, demersul său împiedicând activitatea de constatare a infracţiunii flagrante, cu scopul vădit de a îngreuna cercetarea penală.

Modalitatea şi mijloacele utilizate de apelantul inculpat A. pentru a-l atenţiona pe B. asupra flagrantului preconizat au rezultat cu certitudine din coroborarea proceselor-verbale din datele de 29.11.2012 şi 03.12.2012 (de vizionare a imaginilor interceptate de camerele de supraveghere amplasate în locuri diferite ale clădirii D.N.A) cu declaraţiile martorilor LL., TT. şi EE., declaraţiile inculpaţilor A., B. şi D., dar şi cu procesele-verbale de redare a comunicărilor telefonice, de analiză a listingului acestora ori de supraveghere operativă din seara de 28.11.2012.

Astfel, împrejurarea că, după ce a aflat că B. era vizat de acţiunea planificată de surprindere în flagrant la care urma a participa, inculpatul A. l-a contactat pe acesta prin intermediari şi i-a comunicat această informaţie, rezultă din probe directe, reprezentate de declaraţiile intermediarului prin care s-a realizat această comunicare, şi anume martorul LL. Acesta din urmă a relatat modul în care a fost contactat de inculpatul-fost ofiţer de poliţie printr-o cunoştinţă comună (martorul TT.) şi a detaliat deplasarea sa la sediul D.N.A şi discuţia directă avută cu A. (confirmate ulterior de vizionarea înregistrărilor camerelor de supraveghere), atenţionarea subsecventă imediată a inculpatului B., precum şi faptul că, la cererea şi indicaţiile celui din urmă, l-a contactat telefonic pe D., avertizându-l să îşi anuleze întâlnirea din acea zi cu inculpata C.

Procesul-verbal din data de 28.02.2014, ce cuprinde o analiză a succesiunii apelurilor realizate la data de 28.11.2012, demonstrează că, după un număr de 10 apeluri telefonice între A. şi TT. în intervalul 10.40 - 11.02, la orele 11:06 a avut loc o convorbire între acesta din urmă şi LL., subsecvent căreia martorul s-a deplasat la sediul D.N.A, unde a ajuns la orele 11:29, a purtat o scurtă discuţie cu A., după care a părăsit locaţia la orele 11:35.

În paralel, rezultă că, la ora 10:59, inculpatul A. a fost apelat telefonic de posesorul aceluiaşi număr care, în intervalul orar 11:43 - 12:01 a apelat-o de 5 ori pe inculpata C. şi la ora 12:04 l-a apelat pe martorul LL., aceste elemente probatorii fiind valorificate în analiza precedentă a acuzaţiei de trafic de influenţă.

Declaraţiile inculpatului D., coroborate cu nota de redare a apelului telefonic efectuat de LL. (prin care, la ora 12:07, l-a avertizat să nu se întâlnească cu o "domnişoară") şi cu declaraţiile date în faza de urmărire penală de martora EE. (care a confirmat graba inculpatului B. de a părăsi sediul ministerului la acea dată, dar şi activitatea de distrugere a unor documente) sunt probe care confirmă, de asemenea, că informaţiile furnizate de A. coinculpatului B. au fost de natură a împiedica constatarea în flagrant a acţiunii de remitere a preţului traficului de influenţă, iar ajutorul astfel acordat pentru îngreunarea cercetărilor în Cauza penală nr. 435/P/2012 a fost unul concret şi efectiv.

Apărarea inculpatului A. în faza de judecată - în sensul în care dialogul său cu martorul LL. ar fi vizat reparaţia unui garaj din oraşul Medgidia, iar nu atenţionarea coinculpatului vizat de operaţiunea de prindere în flagrant - are un vădit caracter pro causa şi a fost just înlăturată de către instanţa de fond. Lipsa de veridicitate a acestor apărări rezultă atât din durata extrem de scurtă a conversaţiei avute cu martorul în apropierea sediului D.N.A (5 minute, insuficient pentru clarificarea aspectelor pretinse de inculpat), dar şi din declaraţiile constant contrare ale aceluiaşi inculpat în faza de urmărire penală, coroborate cu probele testimoniale anterior analizate şi cu înregistrările comunicărilor telefonice relevante.

Susţinerile aceluiaşi apelant inculpat în cursul dezbaterilor orale în apel, referitoare la imposibilitatea constatării unei infracţiuni flagrante la data de 28.11.2012, în condiţiile unei pretinse nedovediri a sumei preconizat a fi remise ori a circumstanţelor în care urma a se realiza activitatea ilicită, sunt nepertinente, de vreme ce ele aduc în discuţie aspecte proprii nu infracţiunii de favorizarea făptuitorului imputată inculpatului, ci acuzaţiei distincte de trafic de influenţă, cenzurată de Înalta Curte în considerentele expuse supra.

Concluzia este aceeaşi şi cu privire la apărările asemănătoare formulate de inculpatul B., prin care acesta a invocat caracterul pretins nereal al acţiunii planificate la data de 28.11.2012, caracter derivat din incertitudinea ce plana, în opinia apărării, la acea dată, cu privire la persoana care urma a remite suma de bani, ora şi locul acestui act de remitere.

Împrejurarea că, la data critică, organele de urmărire penală intenţionau surprinderea săvârşirii în flagrant a unei fapte penale ce constituie infracţiune rezultă nu doar din actele procedurale întocmite (proces-verbal de sesizare din oficiu din 26.11.2012, ordonanţă de autorizare provizorie din 27.11.2012, confirmată prin încheierea din data de 29.11.2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, ordonanţă de delegare din 28.11.2012), ci mai ales din probatoriul care confirmă acuzaţiile corelative de trafic-cumpărare de influenţă formulate ulterior şi deduse judecăţii în speţă.

Împrejurarea că inculpatul B. nu ar fi fost supravegheat operativ până la orele 17:00 ori că C. nu avea vreo calitate în dosarul penal antamează chestiuni lipsite de orice relevanţă pentru clarificarea existenţei ajutorului ilicit acordat de A., în scopul îngreunării cercetărilor penale.

În fine, deşi lipsită de o relevanţă particulară pentru situaţia juridică a inculpatului B., Înalta Curte apreciază necesară analiza împrejurării invocată de acest apelant, referitoare la pretinsa cooptare în echipa de flagrant a inculpatului A., deşi în privinţa sa planau suspiciuni de implicare în activitatea infracţională. Alegaţia apărării se întemeiază pe un act procedural datat 27.11.2012, prin care s-a dispus delegarea ofiţerului P. pentru efectuarea unor acte procedurale, menţionându-se numele inculpatului A. ca fiind printre făptuitori .

Înalta Curte a constatat, din analiza proceselor-verbale încheiate la data de 29.11.2012 cu ocazia verificării calităţii de ofiţer de poliţie a inculpatului A. şi a vizualizării imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate pe clădirea D.N.A, că primele suspiciuni privind posibila implicare a unui ofiţer de poliţie în dejugarea flagrantului au apărut în contextul eşuării acestei acţiuni şi al rezultatului supravegherii operative desfăşurate în seara de 28.11.2012 (care a relevat întâlnirea dintre B. şi martorul LL., persoană care, la aceeaşi dată, fusese observată discutând cu inculpatul A. în apropierea sediului D.N.A).

În acest context, la data de 29.11.2012, procurorul s-a sesizat din oficiu cu privire la faptele comise de fostul ofiţer de poliţie şi a dispus autorizarea provizorie a măsurilor prevăzute de art. 911 şi urm. din C. proc. pen. din 1968.

Din perspectiva acestor repere temporale confirmate de acte procedurale necontestate, data de 27.11.2012, menţionată pe ordonanţa invocată de apelantul inculpat, apare ca fiind expresia unei erori materiale, astfel cum Înalta Curte a constatat şi în privinţa altor acte procedurale întocmite în speţă, cum este cazul procesului-verbal datat 22.01.2013, a cărui legalitate a fost criticată de inculpaţi şi evaluată în prezenta decizie.

Nu se poate reţine, prin urmare, că implicarea inculpatului A., în dimineaţa de 28.11.2012, în acţiunea de organizare a flagrantului la acea dată, s-ar fi realizat în contextul cunoaşterii, de către procurorul de caz, a relaţiilor preexistente între acest inculpat şi B., aceste din urmă raporturi fiind devoalate abia subsecvent eşuării operaţiunii planificate de organele de urmărire penală.

ii) În ceea ce priveşte activitatea de furnizare de informaţii nedestinate publicităţii în scopul obţinerii unor foloase necuvenite, Înalta Curte subliniază, sub un prim aspect, că rechizitoriul întocmit în cauză a plasat temporal acest segment al acuzaţiilor ulterior datei de 28.11.2012, acuzarea reţinând că, distinct informaţiilor comunicate la acea dată, la sfârşitul săptămânii corespunzătoare (01 - 02.12.2012), inculpatul A. a furnizat coinculpatului B. alte informaţii cu privire la organizarea infracţiunii flagrante, privind implicarea şi a altor persoane în Dosarul nr. x/2012.

În plus, pe parcursul lunii ianuarie 2013, inculpatul prim menţionat a folosit şi divulgat informaţii nedestinate publicităţii cu privire la cercetarea penală pe care Direcţia Naţională Anticorupţie o efectua în Dosarul nr. x/2012 faţă de societatea UU. şi martorul V., cu scopul vădit de a obţine foloase necuvenite, constând în o funcţie de conducere pentru sine, în cadrul I.P.J. Constanţa şi un loc de muncă la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Constanţa, pentru cumnata sa.

În mod parţial corelativ, în sarcina inculpatului B. s-a reţinut, prin rechizitoriu, că ar fi fost beneficiarul acestei activităţi infracţionale, prin aceea că, pe de o parte, i-a solicitat lui LL., la data de 28.11.2012, să-i transmită inculpatului D. informaţii nedestinate publicităţii, primite de la inculpatul A. (în sensul că acesta să nu meargă la întâlnirea cu inculpata C. pentru a-i remite suma de bani). Pe de altă parte, B. l-a ajutat pe inculpatul A. să-şi angajeze cumnata la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Constanţa (sens în care, la data de 26.01.2013, a discutat cu martorul VV., directorul acestei instituţii) şi i-a promis sprijin acelaşi inculpat pentru a ocupa o funcţie de conducere în cadrul I.J.P Constanţa, în schimbul informaţiilor nedestinate publicităţii al căror beneficiar direct era.

Sesizând neconcordanţa dintre modul în care au fost configurate acuzaţiile aduse autorului infracţiunii şi presupusului său complice, la solicitarea procurorului, prima instanţă a dispus, în cazul celui din urmă, schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în complicitate la infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 din C. pen. din 1969. Procedând în această manieră, instanţa de fond a reţinut, însă, în sarcina inculpatului B. numai presupusa sa implicare în activitatea din 28.11.2012, fără a analiza, concomitent, şi relevanţa juridică a pretinsei sale contribuţii la activitatea desfăşurată ulterior de A., astfel cum a fost anterior descrisă.

Notând că, în ceea ce priveşte modul de diseminare neautorizată a informaţiilor nepublice privind organizarea flagrantului din 28.11.2012, aspectele factuale relevante au fost analizate în precedent, Înalta Curte va analiza numai acţiunile desfăşurate subsecvent, în perioada decembrie 2012 - ianuarie 2013, de către inculpaţii A. şi B.

Reţine, astfel, că unicul mijloc de probă din care rezultă că, în perioada 01 - 02.12.2012, cu ocazia întâlnirii avute în municipiul Constanţa, A. i-ar fi comunicat lui B. informaţii nedestinate publicităţii privind implicarea, în Dosarul penal nr. x/2012, a numitului D., este reprezentat de declaraţiile inculpatului fost ofiţer de poliţie, date în faza de urmărire penală. În cuprinsul acestora, inculpatul a confirmat că a transmis această informaţie lui B., relatând şi faptul că, la sfârşitul anului 2012-începutul anului 2013, a avut întâlniri repetate cu cel din urmă, pe durata cărora a fost întrebat dacă are "noutăţi" cu privire la dosarul penal menţionat, răspunzând, însă, că nu are informaţii deoarece "nu lucrează în acel dosar".

În cursul judecăţii, inculpatul a retractat aceste susţineri fără a oferi motive convingătoare ale unei atare schimbări de poziţie, iar relatările sale iniţiale au rămas necoroborate de alte mijloace de probă, în condiţiile în care, în declaraţiile date, inculpatul B. a negat că ar fi primit vreo informaţie, de orice natură, cu privire la Dosarul penal nr. x/2012, iar probele testimoniale administrate nu au vizat acest segment al acuzaţiilor.

Procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice demonstrează doar că, în perioada 21.11.2012 - 26.11.2012, inculpatul A. s-a deplasat la biroul coinculpatului B., fără a evidenţia, însă, alte elemente utile pentru lămurirea raporturilor existente între aceşti doi apelanţi la începutul lunii decembrie 2012, când se susţine că ar fi avut loc întâlnirea din municipiul Constanţa.

Distinct de caracterul cu totul singular al declaraţiilor inculpatului A. sub acest aspect, Înalta Curte observă absenţa completă a oricărei probe care să releve că, pe durata acestei întâlniri - în ipoteza în care ea ar fi existat - inculpatul ar fi acţionat în scopul obţinerii vreunui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul. Declaraţiile sale din faza de urmărire penală relevă că interesul inculpatului A. pentru obţinerea unui funcţii de conducere s-a relevat neîndoielnic abia pe durata întâlnirilor avute la sfârşitul anului 2012 - începutul anului 2013, când el i-a comunicat coinculpatului B. dorinţa de a reveni în judeţul de origine şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul I.P.J Constanţa.

Or, în privinţa acestor ultime întâlniri, aşa cum s-a arătat în precedent, probatoriul nu confirmă că A. ar fi divulgat informaţii nedestinate publicităţii, concluzie ce se desprinde din propriile sale declaraţii şi este întărită, în mod logic, de elemente probatorii colaterale, cum ar fi eliminarea acestuia din rândul ofiţerilor implicaţi în ancheta penală, pe fondul suspiciunilor care planau deja asupra sa în acea perioadă.

Prin urmare, nu se poate determina probator o corelaţie certă între informaţiile oferite în legătură cu flagrantul din data de 28.11.2012, pe de o parte, şi folosul urmărit şi pretins în perioada ce a urmat, acest din urmă element tipic infracţiunii analizate conturându-se, în schimb, exclusiv în legătură cu activitatea de folosire a unor informaţii dintr-o cauză penală distinctă, cu nr. 67/P/2012.

Sub acest ultim aspect, declaraţiile inculpatului A. în faza de urmărire penală relevă cu suficientă claritate că inculpatul i-a divulgat lui B. informaţii nedestinate publicităţii, ulterior delegării sale să efectueze activităţi de identificare şi audiere a persoanelor faţă de care existau suspiciuni că sunt implicate în acte infracţionale, în acest ultim dosar (prin Ordonanţa nr. 67/P/2012 din 13.11.2012), dar şi ulterior efectuării de verificări cu privire la datele existente într-o notă a S.R.I ce îi fusese remisă de procurorul de caz.

Inculpatul A. a precizat că a fost informat de procurorul de caz cu privire la cercetarea S.C UU., "una din firmele de casă ale numitului U., fost preşedinte al Consiliului Judeţean Teleorman", precum şi cu privire la faptul că cel din urmă era vizat de dosarul penal, informaţii care, deşi nedestinate publicităţii, au fost comunicate lui B., cu ocazia întâlnirilor directe dintre cei doi apelanţi.

În declaraţia dată la 19.02.2013 în prezenţa apărătorilor aleşi, inculpatul B. a admis că, pe parcursul întâlnirilor avute în luna ianuarie 2013, A. i-a comunicat că "a văzut nişte hârtii", în care se făcea referire la societăţi comerciale posibil aflate în legătură cu reprezentanţi ai clasei politice şi a confirmat că, în acest context, fostul ofiţer de poliţie a făcut referire, atât la dorinţa sa de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul I.P.J Constanţa, cât şi la interesul unei rude apropriate de a găsi un loc de muncă. Deşi a negat că i s-ar fi transmis numele societăţilor sau persoanelor vizate de ancheta penală desfăşurată în Dosarul nr. x/2012, inculpatul Preda a confirmat astfel, prin depoziţiile sale, existenţa întâlnirilor pretinse de coinculpat, în materialitatea lor, şi esenţa conţinutului discuţiilor purtate cu acele ocazii.

Faptul că inculpatul A. urmărea, prin relaţionarea de acest tip cu fostul secretar de stat, să obţină în mod necuvenit, pentru sine şi pentru altul, diverse funcţii publice, rezultă şi din declaraţiile martorilor WW., XX. şi VV., just evaluate de către prima instanţă şi la care Înalta Curte face trimitere, fără a le reitera.

În plus, înregistrările convorbirilor sau comunicărilor telefonice purtate de A. la datele de 25.12.2012, ora 13:22, cu o persoană necunoscută, 05.02.2013 şi 08.02.2013 cu TT., la 26.01.2013, ora 10:45 cu VV., la 13.02.2013 cu B., coroborează declaraţiile inculpatului A. cu privire la scopul urmărit, şi anume obţinerea unor foloase necuvenite.

b) Analiza aspectelor de drept relevante

Fapta inculpatului A. care, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după ce a fost delegat în Dosarul nr. x/2012 să participe la constatarea unei infracţiuni flagrante de trafic de influenţă, l-a înştiinţat, la data de 28.11.2012, pe inculpatul B. (făptuitor în acel dosar) să nu se întâlnească cu D. (persoană vizată de cercetări şi care urma să-i remită suma de 50.000 de euro ca parte a preţului traficului de influenţă), divulgându-i şi împiedicând, astfel, acţiunea organizată de instituţia din care făcea parte, cu scopul vădit de a îngreuna cercetarea penală, realizează conţinutul tipic, obiectiv şi subiectiv, al infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) din C. pen. din 1969 (art. 269 alin. (1) din C. pen.).

Reţinerea incidenţei circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 este eronată, de vreme ce implicarea obiectivă a martorilor TT. şi LL. (reţinută de prima instanţă) nu s-a realizat concomitent cu cea a autorului infracţiunii, ci ea a îmbrăcat forma unor contribuţii succesive, impuse de particularităţile funcţiei deţinute de A. şi precauţia manifestată în comunicarea avută cu beneficiarul acestui ajutor ilicit. Făcând trimitere şi la considerentele expuse în analiza acuzaţiilor de trafic şi cumpărare de influenţă, Înalta Curte va înlătura această dispoziţie, menţinând încadrarea juridică din rechizitoriu.

Demersul subsecvent al inculpatului B., de a recepţiona aceste informaţii şi a le transmite coinculpatului D. nu este, însă, incriminat penal nici de dispoziţiile art. 26 rap. la art. 264 alin. (1) din C. pen. din 1969 (reţinute prin sentinţa penală), nici de art. 26 din C. pen. din 1969 rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (menţionate în rechizitoriu).

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată caracterul eronat al schimbării încadrării juridice a faptei din complicitate la infracţiunea prevăzută de Legea nr. 78/2000 în complicitate la favorizarea făptuitorului, de vreme ce o atare încadrare juridică restrânge coordonatele factuale ale acuzaţiei aduse inculpatului B. la activitatea din data de 28.11.2012, lăsând, prin urmare, în afara oricărei analize juridice acuzaţiile referitoare la ajutorul dat coinculpatului A. la 26.01.2013, cu privire la posibila angajare a cumnatei sale.

În al doilea rând, în conţinutul factual astfel restrâns, o atare schimbare de încadrare juridică ignoră un element ce ţine de esenţa infracţiunii prevăzute de art. 264 din C. pen. din 1969, şi anume acela că subiectul activ al acestei infracţiuni nu poate fi autorul şi nici participantul la fapta în legătură cu care s-a săvârşit activitatea de favorizare. Aceasta înseamnă că, în speţă, inculpatului B. nu i se poate imputa ca faptă distinctă de favorizare activitatea orientată, în mod esenţial, spre împiedicarea depistării propriei sale implicări în traficul de influenţă, chiar dacă, în concret, o atare activitate a presupus şi avertizarea altor participanţi secundari la această ultimă infracţiune.

A admite ipoteza contrară echivalează cu a considera că actele de autofavorizare cad sub incidenţa legii penale, ceea ce contravine conţinutului incriminării (care se referă la ajutorul dat unui infractor, adică altei persoane) şi caracterului favorizării de a fi o infracţiune subsecventă, care nu poate fi concepută în absenţa unei infracţiuni comise anterior de o altă persoană.

Drept urmare, înlăturând dispoziţia de schimbare a încadrării juridice, Înalta Curte se va raporta la norma menţionată în rechizitoriu, constatând, însă, că în cazul inculpatului B., fapta comisă, în conţinutul său concret, nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, reţine că infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, comisă de inculpatul A., constă în folosirea şi divulgarea, în luna ianuarie 2013, a unor informaţii nedestinate publicităţii, cu privire la persoanele vizate de cercetările penale desfăşurate în Dosarul nr. x/2012, anterior începerii urmăririi penale in personam, în scopul obţinerii unor foloase necuvenite, atât pentru sine (o funcţie de conducere în structurile judeţene ale poliţiei), cât şi pentru altul (un loc de muncă pentru cumnata sa).

Pentru considerentele detaliate supra, Înalta Curte a reţinut că probatoriul nu confirmă neîndoielnic raportul de tipul mijloc-scop dintre actul de divulgare a unor informaţii referitoare la flagrantul din 28.11.2012 sau persoanele vizate de cercetări în Dosarul nr. x/2012 şi folosul necuvenit urmărit, astfel cum a fost individualizat.

O atare constatare justifică, atât reţinerea variantei simple a infracţiunii pentru inculpatul-autor, cu înlăturarea formei continuate prevăzute de art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 cu privire la această infracţiune, cât şi eliminarea, din conţinutul concret al infracţiunii imputate complicelui B., a acestui segment al activităţii infracţionale.

În ceea ce priveşte presupusa contribuţie secundară adusă de acesta din urmă la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în conexiune cu furnizarea de informaţii privind Dosarul nr. x/2012 şi discuţia avută cu martorul VV. la data de 26.01.2013, Înalta Curte constată că demersul factual imputat complicelui, astfel individualizat, este plasat ulterior consumării infracţiunii săvârşite de autor.

Folosirea de informaţii nedestinate publicităţii este o infracţiune instantanee, care se consumă prin simpla divulgare sau devoalare a informaţiilor confidenţiale, în scopul prevăzut de lege, fără a avea relevanţă, sub aspectul conţinutului obiectiv al infracţiunii, conduita adoptată ulterior de cel căruia îi sunt aduse la cunoştinţă respectivele informaţii. Aceasta înseamnă că, în absenţa unei înţelegeri anterioare, atitudinea beneficiarului informaţiilor nedestinate publicităţii de a le recepta şi utiliza, eventual, pentru satisfacerea unui interes propriu, reprezintă un act ulterior consumării infracţiunii, nesusceptibil a se circumscrie unei activităţi de complicitate de vreme ce, de esenţa acestei forme secundare de participaţie penală, prevăzută de art. 48 din C. pen. (art. 26 din C. pen. din 1969), este intervenirea sa înainte sau în timpul comiterii faptei.

Un astfel de demers ulterior ar putea constitui, eventual, o faptă distinctă prevăzută de legea penală, ipoteză neincidentă, însă, în speţă, întrucât nu s-a reţinut, prin rechizitoriu, o utilizare efectivă ulterioară, de către B., a informaţiilor privind persoanele cercetate în Cauza nr. 67/P/2012, acuzaţia adusă acestui inculpat fiind limitată la actele de divulgare a unor informaţii secrete de stat, ce fac, însă, obiectul unor acuzaţii distincte, analizate în cele ce succed.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că faţă de inculpatul B. este incident impedimentul la exercitarea acţiunii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi, menţinând încadrarea juridică din rechizitoriu, va dispune achitarea acestuia, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 48 din C. pen. rap.la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

VI. Cu privire la acuzaţia de divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională

a) Analiza aspectelor factuale

Particularităţile factuale ale acestei acuzaţii nu au fost nici ele contestate de apelanţii inculpaţi A. şi B., poziţia acestora în apel limitându-se la a aduce în discuţie chestiuni de drept, privitoare la conţinutul tipic al infracţiunii prevăzute de art. 169 C. pen. din 1969 (art. 407 C. pen.) şi, în mod special, la urmarea imediată specifică acestei infracţiuni contra securităţii naţionale.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată temeinice statuările instanţei de fond cu privire la circumstanţele factuale obiective în care inculpatul A. a divulgat coinculpatului B. un document secret de stat, nivelul strict secret, cuprinzând informaţii clasificate cu privire la persoane implicate în fapte şi împrejurări aflate în atenţia organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale şi care făceau, totodată, obiectul cercetărilor în Dosarul penal nr. x/2012

Astfel, rezultă că, după ce a fost informat de procurorul de caz asupra identităţii uneia dintre persoanele posibil vizate de ancheta penală în curs la acea dată (respectiv, fostul viceprim-ministru V.) şi i-a fost înmânată Nota nr. x/27.01.2013//0097/04.02.2013 întocmită de Serviciul Român de Informaţii, pe fondul relaţiilor preexistente dintre cei doi inculpaţi, A. i-a comunicat lui B. date privind existenţa şi conţinutul acestui document clasificat. Cu ocazia discuţiei purtate, în acest sens, la data de 16.02.2013, în municipiul Constanţa, pe fondul interesului inculpatului B. de a afla cât mai multe amănunte legate de conţinutul documentului clasificat şi dată fiind imposibilitatea interlocutorului de a-i reda fidel aceste amănunte, cei doi inculpaţi au convenit ca A. să fotografieze înscrisul cu ajutorul unui aparat foto pus la dispoziţie de coinculpat şi să i-l remită acestuia din urmă.

În acest scop, la data de 18.02.2013, în timp ce se aflau în Bucureşti, la sediul YY. - Sucursala C.F.R, B. i-a înmânat coinculpatului A. un aparat foto marca x, cu încărcătorul aferent şi un cablu de date, aparat pe care fostul ofiţer de poliţie l-a utilizat pentru a fotografia documentul secret de stat în incinta D.N.A, în aceeaşi zi, după terminarea programului de lucru.

În seara de 18.02.2013, orele 18:42, inculpatul A. i-a restituit lui B. aparatul foto pe care se afla stocat documentul cuprinzând informaţii secret de stat, în format fotografie, împreună cu accesoriile, bunuri depistate asupra celui din urmă la data de 19.02.2013, ora 09:25, cu ocazia surprinderii sale de către organele de urmărire penală, în faţa sediului Ministerului Dezvoltării Regionale. Această situaţie de fapt rezultă din coroborarea declaraţiilor date în faza de urmărire penală de cei doi inculpaţi, confirmate de împrejurările ce rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 19.02.2013, cu ocazia percheziţionării inculpatului B. şi planşa foto aferentă, procesul-verbal datat 22.01.2013 (nota bene, data indicată este expresia unei erori materiale), în care s-au consemnat rezultatele vizualizării înregistrării întâlnirii dintre A. şi B. din dimineaţa de 18.02.2013, înregistrările comunicărilor telefonice purtate de cei doi inculpaţi la datele de 16.02.2013 şi 18.02.2013, redate în procesul-verbal din 25.02.2014. Deşi, în cursul judecăţii, inculpatul A. a susţinut că nu i-ar fi comunicat lui B. numele persoanelor vizate de cercetările efectuate în Dosarul penal nr. x/2012, fotografiind documentul secret de stat doar pentru "a-l impresiona" pe fostul secretar de stat, dată fiind funcţia deţinută, o atare susţinere este necredibilă şi infirmată de probele administrate.

Contrar alegaţiilor apelantului inculpat A., faptul că acesta a divulgat informaţii privind identitatea persoanelor vizate de cercetări rezultă din însăşi succesiunea evenimentelor, în mod particular relevantă fiind împrejurarea că prima persoană contactată de B., la doar 3 - 4 minute după ce intrase în posesia fotografiei documentului secret de stat, a fost chiar martorul U., căruia i-a solicitat să se întâlnească în seara respectivă (mesaj transmis la 18.02.2013, ora 18:48).

O atare împrejurare obiectivă, coroborată cu declaraţiile inculpatului A. în faza de urmărire penală (în care acesta relatase că a luat hotărârea infracţională cunoscând tocmai relaţia existentă între B. şi martorul anterior menţionat, dar şi presupusele interese ale celui din urmă într-una din societăţile comerciale indicate în nota S.R.I), demonstrează neîndoielnic că inculpatul-fost secretar de stat cunoştea, în mare, conţinutul documentului clasificat înainte de a intra în posesia sa efectivă, în perioada 18.02.2013 - 19.02.2013, şi independent de eventuala vizualizare a fotografiilor stocate în memoria aparatul foto. În plus, o atare împrejurare rezultă şi din faptul obiectiv al deplasării inculpatului B. la sediul Ministerului Dezvoltării, în dimineaţa de 19.02.2013, cu aparatul foto asupra sa, un atare demers fiind explicabil numai prin prisma dorinţei sale de a disemina informaţiile secret de stat, obţinute în seara precedentă. Faptul că inculpatul intenţiona sau nu să abordeze, în întâlnirea pe care urma să o aibă la sediul ministerului, şi subiectul proiectului privind Strategia Dunării nu are nicio relevanţă asupra acestei constatări.

În plus, împrejurarea că ambii inculpaţi erau conştienţi de natura înscrisului şi de nivelul său de secretizare rezultă din însăşi modalitatea în care a fost concepută activitatea infracţională, respectiv, prin realizarea fotografiilor după terminarea programului obişnuit de lucru al fostului ofiţer de poliţie (pentru a se diminua riscul surprinderii sale) şi prin utilizarea unui aparat foto înmânat anume în acest scop (iar nu a unui dispozitiv aparţinând inculpatului A., cum ar fi de exemplu, propriul telefon mobil).

Simpla vizualizare a documentului (în prezent declasificat) era, de altfel, suficientă pentru ca inculpatul A. să conştientizeze că este vorba despre informaţii clasificate secret de stat - nivelul strict secret, de vreme ce documentul a fost redactat în acord cu cerinţele art. 41 din H.G nr. 585/2002, inclusiv sub aspectul formal al numărului de înregistrare (precedat de două zerouri - 00) şi al existenţei menţiunii "strict secret" pe fiecare pagină.

În ceea ce priveşte informaţiile conţinute de acest document clasificat secret de stat, nivelul strict secret şi contextul în care ele au fost divulgate, Înalta Curte constată că nota întocmită de S.R.I şi transmisă Direcţiei Naţionale Anticorupţie cuprindea date referitoare la acţiuni derulate de numiţii ZZ., AAA. şi BBB., circumscrise accesării frauduloase a fondurilor financiare alocate în cadrul unor aplicaţii cu finanţare prin Programul Operaţional Sectorial Mediu, derulate pe raza judeţelor Satu Mare şi Suceava, în scopul obţinerii de avantaje financiare în favoarea entităţilor economice pe care le controlau şi în detrimentul intereselor financiare ale Comunităţii Europene şi ale beneficiarilor.

Aceste acţiuni surveniseră, în concret, în contextul derulării unor proceduri de licitaţie publică organizate, ca autorităţi contractante, pe de o parte, de S.C CCC., pentru atribuirea contractului "Extindere cu treaptă terţiară a staţiei de epurare a apelor uzate din municipiul Satu Mare" şi, respectiv, de S.C DDD. S.A Suceava pentru atribuirea contractului "Extinderea şi reabilitarea reţelelor de apă şi apă uzată din aglomerarea Suceava".

La data transmiterii acestui document, în Dosarul penal nr. x/2012, Direcţia Naţională Anticorupţie efectua cercetări cu privire la suspiciunile de acordare a unor lucrări de investiţii cu încălcarea normelor legale în materia achiziţiilor publice, unor societăţi comerciale din jud. Teleorman, printre persoanele juridice vizate fiind şi S.C UU. S.A, societate în care se presupunea că martorul U. - la acea data viceprim-ministru şi ministru al dezvoltării regionale - avea interese de natură financiară.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, stadiul anchetei penale la acel moment era, aparent, unul incipient, devoalarea unor informaţii privind identitatea persoanelor fizice sau juridice potenţial suspectate ori a conţinutului acţiunilor acestora, aflate în atenţia organelor de anchetă - într-o perioadă în care, în mod evident, astfel de informaţii aveau caracter confidenţial - fiind de natură a compromite sau limita semnificativ bunul mers al urmăririi penale.

În plus, rezultă, contrar alegaţiilor inculpaţilor, că activitatea de strângere de informaţii desfăşurată de S.R.I nu se suprapunea peste actele de cercetare penală efectuate de procuror, ci ea viza acţiuni mai ample, susceptibile a aduce atingere unor structuri necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice a cel puţin două comunităţi locale. Mai exact, informaţiile strânse vizau, atât entităţi economice presupus controlate, cel puţin în parte, de persoane care deţineau funcţii de demnitate publică, cât şi acţiuni orientate spre compromiterea unor proceduri de achiziţie a unor lucrări de maxim şi indiscutabil interes public, dar şi spre fraudarea fondurilor provenite de la bugetul Uniunii Europene. Transmiterea către organul de urmărire penală a acestor informaţii, care aparţineau domeniului siguranţei naţionale în înţelesul art. 3 lit. f) teza finală din Legea nr. 51/1991(în forma în vigoare la acea dată), reprezintă concretizarea obligaţiei legale ce revenea S.R.I, în baza art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991.

b) Analiza aspectelor de drept relevante

Încadrarea juridică dată faptelor prin sentinţa apelată este corectă, iar criticile inculpaţilor A. şi B. sunt nefondate.

Astfel, fapta inculpatului A. de a divulga, la data de 18.02.2013, un document care constituia secret de stat - nivel strict secret, de interes în ancheta penală ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2012 şi pe care îl cunoştea datorită îndatoririlor de serviciu, divulgare realizată prin acte de fotografiere şi punere la dispoziţie a aparatului foto-suport către inculpatul B. şi care a pus, astfel, în pericol starea de legalitate şi echilibru necesară menţinerii ordinii de drept şi, implicit, securitatea naţională, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului prevăzută de art. 169 alin. (1) din C. pen. din 1969 (incriminată în prezent de art. 407 alin. (1) din C. pen.).

Fapta inculpatului B. de a pune la dispoziţia coinculpatului A., la data de 18.02.2013, un aparat foto pentru a fotografia documentul secret de stat - nivel secret de stat, cuprinzând informaţii referitoare la săvârşirea unor posibile infracţiuni, de a prelua ulterior aparatul fotografic conţinând documentul anterior amintit şi de a-l deţine în zilele de 18 - 19.02.2013, cu scopul de a-l remite unei persoane vizate de cercetări în Dosarul nr. x/2012, fiind pusă, astfel, în pericol starea de legalitate şi echilibru necesară menţinerii ordinii de drept şi, implicit, securitatea naţională, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului prevăzută de art. 169 alin. (2), (4) din C. pen. din 1969 (incriminată, în prezent, ca formă de participaţie secundară la infracţiunea prevăzută de art. 407 alin. (1) din C. pen.).

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii comise de A. s-a concretizat într-o acţiune de punere la dispoziţie a documentului conţinând informaţii secret de stat, în format fotografie, acţiune care, în contextul factual concret în care a fost comisă, a inclus, în mod natural, şi acţiunea de deţinere a documentului de către inculpat, în afara îndatoririlor sale de serviciu.

Deşi, în abstract, deţinerea unui document secret de stat în afara îndatoririlor de serviciu este incriminată distinct şi mai blând (art. 169 alin. (2) din C. pen. din 1969), atunci când o atare conduită reprezintă însă, în realitate, forma în care s-a obiectivat şi actul de divulgare pedepsit mai aspru (art. 169 alin. (1) din C. pen. din 1969), activitatea de deţinere este absorbită în mod natural de fapta mai gravă de divulgare, iar răspunderea penală a autorului va fi atrasă numai pentru cea din urmă formă a infracţiunii.

Aceasta deoarece divulgarea poate îmbrăca forme obiective variate, realizându-se fie prin comunicarea conţinutului său oral sau în formă scrisă, fie prin punerea la dispoziţie a documentului, în original sau copie, integral sau parţial.

Critica inculpatului A., referitoare la rămânerea faptei în fază de tentativă, este nefondată, probatoriul confirmând că apelantul nu s-a limitat la simpla deţinere a documentului secret de stat, ci a făcut cunoscut conţinutul său, devoalând coinculpatului B. informaţii pe care le cunoştea din lecturarea prealabilă a acestuia. Prin urmare, acţiunea specifică verbum regens a fost executată integral, iar urmarea imediată - şi anume punerea în pericol a securităţii naţionale - s-a produs, astfel cum se va argumenta în cele ce succed. În cazul inculpatului B., elementul material al infracţiunii s-a realizat prin punerea prealabilă la dispoziţia coinculpatului - fost ofiţer de poliţie, a aparatului foto - suport pentru fotografia documentului secret de stat şi, subsecvent obţinerii acesteia, prin deţinerea documentului secret de stat în format fotografie.

Contrar susţinerilor apelantului-inculpat, fapta astfel comisă, în conţinutul ei concret, continuă să fie incriminată şi de C. pen. în vigoare.

Înalta Curte a reţinut că reglementarea substanţial penală incidentă anterior datei de 01.02.2014 incrimina faptele de divulgare a secretului care periclitează siguranţa naţională, atât în ipoteza în care subiectul activ era necircumstanţiat (ca formă de bază, în cuprinsul art. 169 alin. (4) din C. pen. din 1969), cât şi atunci când subiectul era circumstanţiat prin calitatea de funcţionar cu atribuţii care îi dau posibilitatea să cunoască secrete de stat (în formele agravate prevăzute de art. 169 alin. (1) - (3) din C. pen. din 1969).

Notează, totodată, că, în actuala codificare penală, incriminarea are o structură diferită, în cuprinsul art. 407 alin. (1), (2) din C. pen. regăsindu-se faptele prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art. 169 din C. pen. din 1969, iar la alin. (3) al art. 407 fiind prevăzută o faptă distinctă, de divulgare fără drept a unor documente/date care constituie informaţii secrete de stat, de către cel care ia cunoştinţă de acestea în afara îndatoririlor de serviciu.

Această ultimă normă penală constituie doar parţial corespondentul normativ în vigoare al faptei prevăzute de fostul art. 169 alin. (4) din C. pen. din 1969, în sensul în care ea incriminează divulgarea săvârşită nu de "orice persoană", ci numai de aceea care ia cunoştinţă de informaţii "în afara îndatoririlor de serviciu", adică de un funcţionar care fie nu are atribuţii de serviciu, fie nu mai desfăşoară activităţi legate de documente secrete de stat. O atare distincţie, invocată în motivele de apel de către inculpatul B., are doar o valoare teoretică, fiind însă, irelevantă în speţa de faţă, în care fapta săvârşită de apelantul-inculpat, în conţinutul său concret, continuă să fie incriminată de legea nouă, în sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012.

Astfel, chiar dacă nu mai este incriminată ca autorat la infracţiunea prevăzută de art. 407 alin. (2) din C. pen., activitatea obiectivă reţinută prin rechizitoriu şi efectiv dedusă judecăţii, de punere la dispoziţie a aparatului foto în care a fost stocată fotografia documentului secret de stat, urmată de deţinerea acestuia de către inculpat, nu se află în afara ilicitului penal. Această activitate concretă s-ar circumscrie unei forme de participaţie secundară, de tipul complicităţii, la acţiunea autorului A. de a deţine documentul în afara atribuţiilor sale de serviciu (art. 407 alin. (2) din C. pen.) - act care, în contextul particularităţilor speţei, a fost necesar divulgării şi, aşa cum s-a argumentat în precedent, absorbit de acesta din urmă.

Or, pentru a se stabili dacă o faptă concretă, comisă sub legea veche, este incriminată şi în legea nouă, nu este suficientă o simplă comparaţie abstractă a normelor corespondente din legile succesive, ci este necesară o examinare comparativă detaliată efectivă a actului obiectiv concret comis de făptuitor, dedus judecăţii, şi a tuturor prevederilor legale incidente, inclusiv a celor referitoare la diferite forme de participaţie penală. Critica ambilor ambilor inculpaţi, referitoare la greşita încadrare juridică a faptei şi necesitatea reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 303 alin. (1) din C. pen. (pentru A.), respectiv, art. 303 alin. (2) C. pen. (pentru inculpatul B.) este neîntemeiată.

Divulgarea, respectiv, deţinerea notei emise de S.R.I, în contextul factual propriu cauzei, a avut ca urmare nu simpla afectare a intereselor unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 din C. pen. (consecinţă specifică infracţiunii de serviciu menţionate), ci punerea în pericol a securităţii naţionale, condiţie de tipicitate proprie infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională.

Astfel, făcând trimitere la considerentele deja expuse în prezenta decizie, subliniază că nota întocmită de S.R.I la data de 25.01.2013 constituia un document secret de stat - nivelul strict secret, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 lit. b), c), d), f) şi art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, cu un nivel de secretizare atribuit conform art. 19 lit. b) şi având forma şi menţiunile obligatorii, conform art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ privind informaţiile clasificate. Informaţiile cuprinse în acest document intrau în categoria informaţiilor secrete de stat, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării, deoarece ele se refereau la activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională şi puteau devoala metodele şi sursele de informaţii specifice, folosite de aceste autorităţi, în sensul art. 17 lit. f), g) din Legea nr. 182/2002.

Susţinerile inculpatului B., referitoare la pretinsa supraclasificare a informaţiilor în discuţie, nu au o relevanţă particulară în speţă, de vreme ce, pe de o parte, aşa cum just a reţinut şi instanţa de fond, o atare situaţie se impunea a fi contestată în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002, procedură neparcursă în cauză. Pe de altă parte, în condiţiile în care este incontestabil că documentul se referea la activitatea de informaţii desfăşurată de S.R.I şi era considerat secret de stat, conform art. 15 din Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, o ipotetică stabilire eronată doar a nivelului de secretizare nu are vreo semnificaţie pentru caracterizarea conţinutului său ca fiind specific informaţiilor din categoria secretelor de stat şi, implicit, pentru analiza acestei cerinţe de tipicitate a infracţiunii.

Astfel cum rezultă din conţinutul documentului supus analizei, activitatea de informaţii urmare căreia au fost strânse datele expuse în cuprinsul său a vizat cel puţin o persoană care deţinea o funcţie de demnitate publică şi suspiciuni de comitere a unor activităţi susceptibile a deturna proceduri de licitaţie publică, a genera fraude financiare şi, dat fiind obiectul acestor proceduri (ambele vizând contracte de atribuire lucrări în domenii de interes public local), a se circumscrie unor ameninţări potenţiale la adresa unor structuri necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice, în sensul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991.

Aceste particularităţi ale informaţiilor divulgate, corelate cu faptul că ele erau destinate a fi utilizate într-o anchetă penală în curs de derulare, obiect al Dosarului nr. x/2012, demonstrează că acţiunea de divulgare a documentului secret de stat a avut ca urmare directă cunoaşterea informaţiilor clasificate de către persoane neautorizate (indirect, de cei vizaţi de ancheta penală), a "pistelor" urmate de organele de urmărire penală sau, în paralel, de cele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale şi compromiterea ambelor categorii de demersuri întreprinse de aceste autorităţi. Consecinţele astfel generate nu s-au limitat, prin urmare, la o împiedicare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, astfel cum a susţinut apelantul B., ci prin amploarea şi gravitatea demersului, au afectat activităţi şi operaţiuni confidenţiale, orientate spre identificarea unor fapte penale, dar şi spre contracararea unor potenţiale ameninţări la adresa securităţii naţionale, perturbând, astfel, starea de legalitate şi echilibru necesară menţinerii ordinii de drept.

S-a produs, astfel, urmarea imediată proprie infracţiunii analizate, şi anume punerea în pericol a securităţii naţionale, fiind realizate toate cerinţele de conţinut obiectiv al infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională.

În raport cu o atare constatare, atât critica inculpatului B. privind rămânerea faptei în forma tentativei, cât şi cea referitoare la caracterizarea faptei săvârşite ca având natura contravenţiei prevăzute de art. 338 alin. (1) lit. a) din H.G nr. 585/2002, sunt lipsite de temei. Sub aspectul acestei ultime susţineri, Înalta Curte subliniază că legiuitorul a caracterizat drept contravenţie fapta de deţinere fără drept sau divulgare neautorizată de informaţii secrete de stat, atunci când nu se aduce atingere, astfel, securităţii naţionale. În ipoteza în care fapta produce, însă, o atare urmare (aşa cum s-a întâmplat şi în speţă), acest element imprimă activităţii ilicite, în abstract, un grad de pericol social mult mai ridicat şi justifică sancţionarea sa prin mijloace penale.

Totodată, făcând trimitere la considerentele deja expuse în prezenta decizie, referitoare la caracterizarea documentului secret de stat ca fiind obiectul material al infracţiunii analizate, Înalta Curte iterează caracterul nepertinent al criticilor apelantului inculpat privind necompetenţa Serviciului Român de Informaţii de a întocmi şi valorifica acest înscris.

Documentul cuprindea informaţii referitoare la activităţi aparent ilicite, vizând entităţi economice presupus controlate, cel puţin în parte, de persoane care deţineau funcţii de demnitate publică, şi orientate spre compromiterea unor proceduri de achiziţie a unor lucrări de maxim şi indiscutabil interes public, dar şi spre fraudarea fondurilor provenite de la bugetul Uniunii Europene, informaţii ce pot fi caracterizate ca aparţinând domeniului siguranţei naţionale în înţelesul art. 3 lit. f) teza finală din Legea nr. 51/1991. Punerea la dispoziţia organelor de urmărire penală a acestui înscris reprezintă concretizarea obligaţiei legale ce revenea serviciului, în baza art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991. Un atare demers nu echivalează cu participarea acestei structuri la efectuarea unui act de urmărire penală ori la administrarea unei probe în prezenta cauză, pentru a fi cenzurat prin raportare la dispoziţiile legale ce disciplinează competenţa organelor de urmărire penală.

În fine, susţinerea apelantului B., referitoare la presupusa încălcare a dreptului său la apărare ca urmare a schimbării încadrării juridice direct în etapa deliberării, este nefondată, întrucât prima instanţă nu a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor în sensul art. 386 din C. proc. pen., ci numai la stabilirea, prin raportare la art. 5 din C. pen., a corespondentului normativ al incriminării prevăzute de art. 407 din C. pen. în cel regăsit în legea veche, în vigoare la data săvârşirii faptei, considerată a fi mai favorabilă.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantului referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 155 C. pen., în sensul constituţional consacrat prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a apreciat că nu este necesară analiza aprofundată a acestora, întrucât poziţia apărării are ca premisă necesară eventuala reţinere a incidenţei unor norme de incriminare care prevăd pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani. Or, ambele infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B. sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 5 ani, termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind de 10, respectiv, de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b), c) din C. pen. şi nefiind împlinite la această dată, indiferent de interpretarea regăsită în decizia Curţii Constituţionale.

Evaluând din oficiu situaţia celorlalţi inculpaţi, care nu au invocat explicit în apel această problemă de drept, Înalta Curte consideră necesară să sublinieze că decizia instanţei de contencios constituţional este obligatorie atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor pe care se sprijină acesta (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, publicată în M.Of. nr. 16/26.01.1995).

Această înseamnă că sancţionarea pe calea contenciosului constituţional a soluţiei legislative regăsite în cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. - respectiv, întreruperea cursului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză - nu echivalează cu însăşi lipsirea de orice efecte juridice a acestei instituţii de drept penal. Dimpotrivă, caracterizând textul art. 155 alin. (1) din C. pen. ca fiind lipsit de previzibilitate şi contrar principiului legalităţii incriminării, Curtea a desluşit şi unicul său înţeles compatibil cu exigenţele legii fundamentale, în parag. 24, 31 şi 34 ale deciziei menţionate subliniind că întreruperea cursului prescripţiei doar prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului reprezintă o soluţie previzibilă.

În cauza de faţă, urmărirea penală a fost începută sau, după caz, continuată in personam, faţă de toţi inculpaţii, în perioada februarie 2013 - aprilie 2014, actele efectuate şi comunicate acestora subsecvent acestei măsuri, dar şi ulterior, pe toată durata procesului penal, producându-şi pe deplin efectul întreruptiv asupra prescripţiei. Luând în considerare această împrejurare, dar şi termenele de prescripţie specială prevăzute de legea penală (în ambele codificări penale succesive), Înalta Curte constată că nu a intervenit prescripţia generală sau specială a răspunderii penale faţă de vreunul dintre inculpaţii din prezenta cauză.

VII. Cu privire la acuzaţia de luare de mită adusă inculpatului A.

Prima instanţă a evaluat în mod temeinic probatoriul administrat şi a apreciat just că el este insuficient pentru a demonstra vinovăţia inculpatului A., dincolo de orice îndoială rezonabilă. Reevaluarea probatoriului în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, inclusiv a probelor testimoniale readministrate nemijlocit, conduce instanţa de apel la o concluzie similară, care relevă netemeinicia criticilor Ministerului Public sub acest aspect.

Astfel, prin actul de sesizare, s-a imputat inculpatului A. săvârşirea unei fapte de luare de mită, constând în aceea că, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară, ar fi primit suma de 40.000 de RON de la martorul denunţător EEE., pentru a efectua acte premergătoare, potrivit delegării primite, în Dosarul penal nr. x/2010, astfel încât să obţină o soluţie favorabilă martorului denunţător amintit.

Actul ilicit ar fi intervenit în contextul iniţierii, de către inculpatul A., a unor întâlniri şi discuţii private repetate cu denunţătorul, în intervalul noiembrie 2012 - februarie 2013, pe durata cărora fostul ofiţer de poliţie ar fi adus la cunoştinţa martorului actele procesuale ce urmau a se efectua în dosarul penal. Cu ocazia unei astfel de întâlniri, în prima decadă a lunii noiembrie 2012, la o dată ce a nu putut fi stabilită cu certitudine, denunţătorul EEE. i-ar fi remis inculpatului A., din proprie iniţiativă, suma de 40.000 de RON, în legătură cu informaţiile oferite de acesta din urmă şi, implicit, cu îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

Înalta Curte a constatat că existenţa unor discuţii private între inculpat şi denunţător, în perioada de referinţă şi în contextul factual descris, reprezintă o împrejurare necontestată de către A. Rezultă, astfel, că subsecvent stabilirii unui prim contact, cu ocazia ascultării denunţătorului la DNA, între aceste două persoane au avut loc mai multe discuţii şi întâlniri private în perioada octombrie - decembrie 2012, la una dintre acestea denunţătorul susţinând că ar fi remis inculpatului, într-o pungă, folosul necuvenit.

Cu excepţia declaraţiilor martorului EEE., nu există, însă, nicio altă probă din care să rezulte că între acesta şi A. ar fi intervenit o tranzacţie de corupţie, concretizată în remiterea unei sume de bani.

De altfel, suspiciunile referitoare la acest segment al acuzaţiilor s-au conturat abia începând cu luna decembrie 2012, ulterior momentului pretins al consumării faptei, astfel că, exceptând relaţionarea directă dintre inculpat şi denunţător, activităţile de supraveghere derulate de organele de urmărire penală nu au surprins aspecte factuale relevante.

Declaraţiile martorilor FFF., GGG., HHH., III., JJJ. şi KKK. nu relevă nici măcar tangenţial elemente factuale utile pentru clarificarea raporturilor dintre inculpat şi denunţător. Martorii - angajaţi, în perioada critică, în cadrul Administraţiei Domeniului Public Sector 2 Bucureşti - au fost audiaţi în Dosarul nr. x/2010. Anterior acestei activităţi, ei au fost îndemnaţi, direct sau indirect, de către EEE. să nu se sperie şi să declare ceea ce ştiu, îndemn bazat pe asigurările că nu vor fi probleme, primite de denunţător din partea inculpatului fost ofiţer de poliţie.

Înalta Curte a constatat că demersul - necontestat - al inculpatului A. de a-i comunica martorului informaţii din dosarul penal nu constituie, în sine, o dovadă certă a acţiunii ilicite de luare de mită ce i se impută. Pe de o parte, audierea denunţătorului şi a martorilor a intervenit ulterior datei la care s-ar fi remis pretinsa sumă de bani şi, cu excepţia declaraţiilor lui EEE., niciuna din depoziţiile martorilor nu a reliefat elemente factuale relevante pentru clarificarea raporturilor dintre inculpat şi denunţător, în general, sau a implicării lor într-un act de corupţie, în special.

Simpla împrejurare a iniţierii, de către inculpat, a unor discuţii şi întâlniri private, chiar în contextul precauţiilor luate cu privire la formulele de adresare de tipul "vărul de la Domneşti" (aspect necontestat), nu are, însă, aptitudinea de a demonstra, nici măcar indirect, că A. ar fi urmărit, astfel, să primească foloase necuvenite şi, cu atât mai puţin, că ar fi primit astfel de foloase. Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere predispoziţia inculpatului (reliefată de raporturile sale cu B.) de a stabili şi întreţine relaţii apropiate cu deţinătorii unor funcţii publice, în vederea speculării lor în interes personal. Notează, de asemenea, că astfel de demersuri ale inculpatului au fost facilitate de disponibilitatea sa de a disemina către aceste persoane informaţii cel puţin confidenţiale privind cauze penale în curs, particularitate care pare a se regăsi şi în raporturile stabilite cu EEE., administrator în cadrul A.D.P Sector 2 Bucureşti.

Înalta Curte admite că modul conspirativ în care inculpatul a ales să comunice cu denunţătorul, iniţierea de către cel dintâi a unor discuţii repetate, toate vizând stadiul dosarului penal de care martorul era interesat, nesocotirea unei cereri exprese a procurorului referitoare la martor (respectiv, episodul din 08.02.2013) şi, în fine, rezultatul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia comportamentului simulat generează indicii cu privire la existenţa, între cei doi, a unor raporturi străine de interacţiunea strict profesională între un ofiţer de poliţie şi persoana potenţial vizată de cercetările penale. Suspiciunea nu poate fi echivalată, însă, cu certitudinea comiterii unei infracţiuni, astfel că, în lipsa unor elemente probatorii consistente şi în contextul exigenţelor art. 103 alin. (1), (2) din C. proc. pen., simpla suspiciune nu poate fundamenta o concluzie de săvârşire a infracţiunii şi, implicit, nicio soluţie de condamnare. Luând în considerare exigenţele regulii in dubio pro reo, astfel cum au fost detaliate în analiza situaţiei inculpatei I., Înalta Curte a constatat, şi în privinţa acestui segment al acuzaţiilor, inaptitudinea probatoriului de a fundamenta, convingător şi sigur, teza acuzării. Pe cale de consecinţă, apreciind neîntemeiate criticile Ministerului Public, va menţine soluţia de achitare dispusă de prima instanţă faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

VIII. Cu privire la tratamentul sancţionator aplicat inculpaţilor faţă de care s-au dispus soluţii de condamnare

Modalitatea de individualizare a pedepselor a făcut atât obiectul criticilor Ministerului Public (în cazul inculpaţilor A., B., E., F. şi G.), cât şi al apelanţilor-inculpaţi înşişi, susţinerile acestora urmând a fi analizate în cele ce succed.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., Înalta Curte a constatat prioritar, similar primei instanţe, că legea penală care asigură, în ansamblu, un tratament sancţionator mai blând este legea veche, în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor deduse judecăţii.

Reevaluând ansamblul particularităţilor cauzei prin raportare la toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte a apreciat că nu se impune o reconsiderare a duratei pedepselor cu închisoare aplicate inculpatului, chiar în contextul înlăturării circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. a) C. pen. din 1969 (în cazul infracţiunii de favorizarea infractorului) sau a cauzei de majorare facultativă a pedepsei prevăzută de art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Stabilirea unor pedepse situate la nivelul minimului special prevăzut de lege pentru infracţiunea de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, respectiv, al mediului limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile de favorizarea infractorului şi folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, în scopul obţinerii unui folos necuvenit, reflectă în mod adecvat gravitatea infracţiunilor comise şi periculozitatea persoanei inculpatului. Împrejurările concrete în care au fost comise cele trei infracţiuni reţinute în sarcina sa, urmările socialmente periculoase produse (cu accent pe compromiterea unei acţiuni planificate de surprindere în flagrant şi, respectiv, pe punerea în pericol a securităţii naţionale, prin divulgarea unor documente secrete de stat), mijloacele calificate folosite la comiterea acestei ultime infracţiuni, motivul săvârşirii faptelor şi scopul urmărit - caracterizat, întotdeauna, de obţinerea unor foloase necuvenite - folosirea atributelor funcţiei de organ de poliţie în realizarea acestui scop sunt elemente care, coroborate, reliefează o gravitate ridicată a infracţiunilor comise, ce trebuie să se reflecte în mod corespunzător în durata sancţiunilor penale aplicate.

Circumstanţele de ordin personal ori conduita procesuală a inculpatului A. nu justifică o eventuală diminuare a cuantumului pedepselor, de vreme ce ele nu pun în lumină o conştientizare deplină a consecinţelor socialmente periculoase ale faptelor comise şi nici asumarea reală a caracterului ilicit, reprobabil, a conduitei infracţionale adoptate de o persoană care, în virtutea funcţiei, era chemată să protejeze starea de legalitate.

În acest sens, Înalta Curte a avut în vedere conduita oscilantă manifestată pe durata procesului de către inculpatul A., dar şi împrejurarea că acesta a fost condamnat pentru alte fapte de aceeaşi natură, concurente cu cele comise în prezenta cauză, elemente în raport cu care apreciază că menţinerea cuantumului pedepselor principale, dar şi a sporului de 1 an închisoare stabilit prin sentinţă, este singura măsură aptă să asigure funcţiile de constrângere şi reeducare ale pedepsei. Împrejurările invocate de apelantul-inculpat, referitoare la modalitatea în care a fost efectuată urmărirea penală, sunt nepertinente sub aspectul tratamentului sancţionator şi nu justifică eventuala sa reconsiderare.

În egală măsură, aspectele invocate de Ministerul Public au fost suficient valorificate prin stabilirea unor pedepse principale în cuantumul menţionat şi date fiind toate circumstanţele de ordin personal ale inculpatului, inclusiv vârsta acestuia şi situaţia sa familială, nu se identifică elemente care să reclame cu necesitate o eventuală majorare a pedepsei, pentru atingerea scopului său preventiv-educativ.

În considerarea numărului şi gravităţii faptelor comise, apreciază că menţinerea sporului de pedeapsă, de 1 an închisoare, este de natură a caracteriza adecvat pericolul social al pluralităţii de infracţiuni comise şi a contribui la atingerea scopului sancţiunii penale principale.

Din oficiu,reevaluând conţinutul şi durata pedepselor complementare, Înalta Curte a constatat, similar primei instanţe, că aceste sancţiuni complementare sunt fie obligatorii, fie necesare faţă de natura şi gravitatea faptelor comise, de circumstanţele în care inculpatul a acţionat şi de persoana sa, astfel încât va menţine dispoziţia de aplicare a acestora. Luând în considerare natura şi urmările concrete ale faptei, va reconsidera însă numai durata pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului unor drepturi, aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, pe care o va reduce de la 5 la 3 ani, aplicând, însă, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 cu privire la pedeapsa complementară în caz de pluralitate de infracţiuni.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că apelantul a invocat în cel de-al doilea grad de jurisdicţie incidenţa unor cauze de reducere a pedepselor, prevăzute de legi speciale, respectiv, art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 15 din Legea nr. 143/2000.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de către apelantul-inculpat, rezultă că sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, pentru a se reţine în beneficiul său incidenţa acestei cauze legale de reducere a pedepsei cu caracter personal, respectiv, cerinţele referitoare la calitatea persoanei care o invocă, conduita sa procesuală şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Sub acest aspect, rezultă că inculpatul a formulat un denunţ la data de 12.05.2014 (în timpul urmăririi penale în prezenta cauză), cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (regăsită în enumerarea art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002), denunţ valorificat de organele judiciare şi care a condus la identificarea şi tragerea la răspundere penală a numitului LLL., faţă de care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 1120/05.10.2016 a Judecătoriei Constanţa (definitivă la data de 22.12.2016).

Infracţiunile deduse judecăţii în speţă erau descoperite la data formulării denunţului şi, din datele existente, nu rezultă că inculpatul B. ar mai fi fost judecat şi în alte cauze, elemente care, în contextul dezlegării problemei de drept ce a făcut obiectul Deciziei nr. 3/28.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 327/13.04.2018) şi a considerentelor care au stat la baza acestei decizii obligatorii, conduc la concluzia că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 sunt incidente în cauză şi au, prin urmare, efectul obligatoriu de reducere la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă.

În schimb, cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000 nu este aplicabilă în speţă, deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele normei invocate, referitoare la calitatea persoanei care se prevalează de acest beneficiu legal. Conform adresei din 28.02.2019 a D.I.I.C.O.T - Serviciul Teritorial Constanţa, inculpatul B. are calitatea de martor, iar nu de "persoană care a comis una din infracţiunile prevăzute la art. 2-9" din Legea privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri, calitate menţionată în conţinutul expres al dispoziţiei legale invocate Or, numai o astfel de persoană are vocaţia de a beneficia de prevederile legale speciale de favoare şi numai pentru infracţiuni din categoria traficului şi consumului ilicit de droguri, menţionate expres de legiuitor.

Reevaluând modalitatea de individualizare a pedepselor aplicate apelantului-inculpat în raport cu limitele speciale de pedeapsă reduse cu jumătate, ca efect al reţinerii incidenţei art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi apreciind, şi în acest caz, că legea penală veche, în vigoare la data săvârşirii faptelor, este cea care asigură un tratament sancţionator mai favorabil, Înalta Curte a reconsiderat durata pedepselor aplicate.

La stabilirea duratei sancţiunilor s-a avut în vedere atât critica Ministerului Public, referitoare la necesitatea valorificării, în stabilirea pedepselor, a gravităţii infracţiunilor comise şi a periculozităţii pe care o imprimă inculpatului desconsiderarea exigenţelor funcţiei publice deţinute la data comiterii faptelor, cât şi temeinicia solicitării acestuia din urmă de a se reţine, în beneficiul său, o cauză legală de reducere a pedepsei.

Având în vedere circumstanţele obiective concrete în care au fost comise cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului B., urmările socialmente periculoase produse, mijloacele folosite la comiterea faptelor, motivul săvârşirii faptelor şi scopul urmărit - caracterizat de obţinerea, directă sau indirectă, a unor foloase sau avantaje necuvenite -, folosirea prestigiului şi atributelor funcţiei publice pentru a facilita consumarea traficului de influenţă, dar şi pentru a întreţine comunicarea informală cu un fost ofiţer de poliţie, în vederea obţinerii de informaţii confidenţiale din dosarele penale instrumentate de D.N.A, stabilirea unor pedepse cu închisoarea, într-un cuantum superior mediului limitelor speciale reduse, este necesară pentru realizarea funcţiilor pedepsei şi atingerea scopului său preventiv-educativ.

Circumstanţele de ordin personal ori conduita procesuală a inculpatului B. nu justifică o eventuală dimensionare a pedepselor într-un cuantum mai redus, de vreme ce ele nu relevă o conştientizare deplină a consecinţelor socialmente periculoase ale faptelor comise ori a caracterului reprobabil al implicării unui înalt funcţionar public în acte de corupţie sau de periclitare a securităţii naţionale.

În considerarea aceloraşi elemente, apreciază că aplicarea unui spor de pedeapsă, de 6 luni închisoare, este de natură a caracteriza adecvat gravitatea pluralităţii de infracţiuni comise şi a contribui la atingerea scopului sancţiunii penale principale.

Din oficiu, reevaluând conţinutul şi durata pedepselor complementare, Înalta Curte constată, similar primei instanţe, că aceste sancţiuni complementare sunt fie obligatorii, fie necesare faţă de natura şi gravitatea faptelor, circumstanţele în care inculpatul a acţionat şi persoana acestuia, astfel încât va menţine dispoziţia de aplicare a acestora. Luând în considerare particularităţile obiective ale cauzei şi efectul cauzei legale de reducere a pedepsei aplicate, va reconsidera numai durata pedepselor complementare, pe care le va reduce de la 5 la 4 ani, aplicând, însă, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 cu privire la pedeapsa complementară în caz de pluralitate de infracţiuni.

În cazul inculpatei C., s-a apreciat că stabilirea unei pedepse principale de 2 ani închisoare, echivalentă minimului special prevăzut de lege pentru infracţiunea de trafic de influenţă, reflectă adecvat toate împrejurările ce constituie criterii legale de individualizare, conform art. 74 din C. pen. Chiar dacă inculpata era, la data comiterii faptei, o persoană tânără, lipsită de experienţă profesională consistentă şi deţinea o funcţie de execuţie în cadrul Ministerului Transporturilor, disponibilitatea sa de a se implica într-un act de corupţie de gravitatea celui dedus judecăţii (chiar într-un rol secundar specific complicelui) relevă o periculozitate moderată a persoanei sale, care exclude reţinerea, în beneficiul său, a unor eventuale circumstanţe atenuante judiciare.

În schimb, ansamblul datelor referitoare la persoana inculpatei, inclusiv faptul că ea se află la primul conflict cu legea penală şi este mama unui copil minor, coroborat cu întreaga conduită procesuală a acesteia (caracterizată de prezentarea constantă în faţa organelor judiciare) conduc la concluzia că inculpata C. are posibilităţi concrete de reintegrare socială şi chiar fără executarea pedepsei, ea nu va mai săvârşi alte infracţiuni.

Orientându-se, astfel, spre modalitatea de executare a pedepsei neprivativă de libertate a suspendării sub supraveghere, Înalta Curte constată că, în contextul existenţei aceluiaşi minim special legal al pedepsei principale în ambele codificări penale succesive, măsurile şi obligaţiile mai puţin restrictive ce îi revin inculpatei pe durata termenului de încercare, alături de efectele mai favorabile ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 866 din C. pen. din 1969, imprimă legii vechi, în vigoare la data comiterii faptei, un caracter mai favorabil.

Prin urmare, în baza art. 861 alin. (1) din C. pen. din 1969, va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate inculpatei C., pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. din 1969 şi cu respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 din C. pen. din 1969.

Din oficiu, reevaluând conţinutul şi durata pedepsei complementare, Înalta Curte apreciază că menţinerea acestei sancţiuni complementare este necesară faţă de natura şi gravitatea faptei, de circumstanţele în care inculpata a acţionat şi persoana acesteia, astfel încât va menţine sancţiunea aplicată, reducând, însă durata sa, de la 3 ani la 1 an.

În cazul inculpatului D., Înalta Curte constată că că stabilirea unei pedepse principale de 5 ani închisoare nu reflectă adecvat gravitatea infracţiunii şi mai ales, periculozitatea concretă a persoanei inculpatului, impunându-se reducerea acesteia.

Sub un prim aspect, reţine că limitele speciale de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive intervenite de la data comiterii faptei şi până în prezent se diferenţiază numai sub aspectul maximului special legal, care este mai ridicat în C. pen. din 1969. O atare împrejurare, corelată cu necesitatea aplicării unei pedepse cu executare în regim de detenţie, astfel cum se va argumenta în cele ce succed, caracterizează ca fiind mai favorabilă legea penală nouă, intrată în vigoare la data de 01.02.2014.

Sub aspectul duratei pedepsei principale, contribuţia secundară a inculpatului la consumarea traficului de influenţă şi împrejurarea că acesta nu a fost destinatarul preţului tranzacţiei de corupţie circumstanţiază semnificativ gradul de pericol social al faptei comise, chiar în contextul naturii faptei, a mobilului şi scopului urmărit ori al urmărilor produse. În plus, Înalta Curte are în vedere conduita procesuală corespunzătoare a inculpatului şi faptul că declaraţiile sale detaliate au contribuit în mod real la clarificarea împrejurărilor cauzei, D. fiind singurul inculpat trimis în judecată în prezenta cauză care şi-a asumat pe deplin şi consecvent consecinţele faptei comise.

O atare conduită procesuală, corelată cu circumstanţele personale favorabile - inculpatul fiind o persoană integrată social, profesional şi familial -, aflată la primul conflict cu legea penală, demonstrează că el are resurse interioare de conştientizare a urmărilor conduitei sale şi de adaptare la exigenţele de convieţuire socială, chiar în condiţiile aplicării unei pedepse într-un cuantum semnificativ apropiat de minimul special legal. Deşi aceste elemente favorabile nu prevalează în mod absolut asupra circumstanţelor obiective ale cauzei şi nu justifică eventuala aplicare a unei modalităţi neprivative de libertate de executare a pedepsei, ele impun, însă, reducerea duratei pedepselor principale şi complementare până la 2 ani şi 6 luni închisoare, respectiv, până la 2 ani.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul E., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, netemeinicia criticii referitoare la omisiunea primei instanţe de a reţine, în beneficiul său, incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G nr. 43/2002.

Pentru ca denunţul formulat de inculpat să aibă ca efect reducerea limitelor de pedeapsă, este obligatoriu ca acest demers să intervină înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate, în altă modalitate, cu privire la săvârşirea infracţiunii denunţate. Numai în această ultimă ipoteză se poate reţine periculozitatea mai scăzută a persoanei care, deşi a comis o infracţiune, are resursele interioare necesare pentru a conştientiza importanţa devoalării faptelor grave, comise de alte persoane şi a acţiona în concordanţă cu această convingere, informând organelor judiciare şi contribuind activ la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.

În ipoteza în care informarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni intervine ulterior sesizării acestora prin alte modalităţi prevăzute de lege, demersul autorului denunţului nu se circumscrie cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din O.U.G nr. 43/2002, putând fi, eventual, valorificat din perspectiva criteriilor de individualizare a pedepsei.

În speţă, inculpatul E. a formulat un denunţ la data de 14.06.2013, moment la care, deşi nu începuseră urmărirea penală, organele de urmărire penală cunoşteau deja circumstanţele în care suma de bani echivalentă preţului influenţei traficate ilicit fusese transferată în contul S.C Z. S.R.L, dar şi aparenta implicare a inculpatei G. în acest demers. O atare concluzie rezultă din conţinutul ordonanţei din 29.05.2013, de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente S.C K. S.R.L şi din referatele cu propunere de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice, întocmite de procuror în perioada ianuarie - februarie 2013 .

Deşi nu justifică reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, demersul inculpatului E. va fi avut în vedere la individualizarea pedepselor, alături de toate celelalte date care caracterizează persoana şi conduita sa.

Înalta Curte reţine prioritar că, în contextul tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni în cele două codificări penale succesive, legea care asigură, în ansamblu, o pedeapsă rezultantă mai blândă este legea veche, în vigoare la data comiterii faptelor deduse judecăţii.

Constată, totodată, că rolul secundar avut de inculpatul E. în derularea tranzacţiei de corupţie, circumstanţele concrete în care a intervenit implicarea sa (şi anume, pe fondul relaţiilor preexistente între acesta şi coinculpaţii autori ai infracţiunilor deduse judecăţii), scopul urmărit şi urmările produse, alături de toate celelalte circumstanţe obiective ale cauzei, sunt de natură a caracteriza infracţiunile comise ca având o gravitate moderată.

Conduita procesuală corespunzătoare manifestată de inculpat, opţiunea sa de a contribui la lămurirea, cel puţin parţială, a împrejurărilor cauzei şi, ulterior, de a fi judecat în procedură simplificată, alături de datele personale favorabile (inculpatul fiind integrat social şi familial şi aflându-se la primul contact cu legea penală) pun în lumină o periculozitate socială mai redusă a persoanei inculpatului şi justifică aplicarea unor pedepse cu închisoare echivalente sau uşor superioare minimului special legal, redus cu o treime, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Prin urmare, menţinerea celor două pedepse de câte 2 ani închisoare stabilite prin sentinţa penală, chiar în contextul înlăturării circumstanţei prevăzute de art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi stabilirea unei pedepse de 3 luni închisoare pentru complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt măsuri suficiente pentru asigurarea funcţiilor de constrângere şi reeducare ale pedepsei. Critica Ministerului Public sub acest aspect este, aşadar, lipsită de temei.

În mod asemănător, susţinerile în sens contrar ale apelantului-inculpat sunt şi ele neîntemeiate. Circumstanţele de ordin personal ori conduita procesuală a inculpatului E. nu justifică o eventuală diminuare a pedepselor sau o altă modalitate de executare, de vreme ce, în pofida opţiunii sale pentru procedura simplificată de judecată, apelantul inculpat nu a conştientizat pe deplin consecinţelor socialmente periculoase ale faptelor comise şi nici rolul educativ al procesului penal.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, pe durata judecăţii în ambele grade de jurisdicţie, inculpatul a optat pentru a nu detalia toate elementele factuale utile lămuririi cauzei, inclusiv cele referitoare la destinaţia finală a sumei ce a făcut obiectul spălării de bani. O atare împrejurare constituie, fără îndoială, expresia dreptului la apărare de care beneficiază inculpatul şi nu poate fi folosită în defavoarea sa, dar nu poate fi valorificată nici în beneficiul inculpatului, în sensul reducerii cuantumului pedepselor sau dispunerii unei alte modalităţi de executare.

Ansamblul tuturor împrejurărilor anterior analizate determină Înalta Curte să considere, similar primei instanţe, că aplicarea unui spor de pedeapsă, de 6 luni închisoare, caracterizează adecvat gravitatea pluralităţii de infracţiuni comise şi contribuie la atingerea scopului sancţiunii penale principale. Contrar susţinerilor inculpatului, prima instanţă a reţinut în mod expres incidenţa dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi a dat efect acestei cauze legale de reducere a pedepsei, orientându-se spre sancţiuni penale principale evident mai blânde, comparativ cu cele aplicate coinculpaţilor.

Din oficiu,reevaluând conţinutul şi durata pedepsei complementare, Înalta Curte constată că această sancţiune nu este obligatorie, însă, faţă de particularităţile obiective ale cauzei şi persoana inculpatului, se justifică menţinerea sa în conţinutul stabilit prin sentinţă, cu reducerea duratei de la 3 la 2 ani şi aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969.

În privinţa inculpatului F., Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile Ministerului Public referitoare la greşita individualizare a duratei pedepselor şi fondate în parte criticile în sens contrar ale apelantului-inculpat. Sub un prim aspect, reţine că legea penală veche, în vigoare la data săvârşirii faptelor, este cea care asigură un tratament sancţionator mai favorabil, având în vedere considerentele expuse şi în cazul coinculpatului E. În al doilea rând, reevaluând circumstanţele obiective concrete în care au fost comise cele trei infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, faptul că iniţiativa comiterii actului de corupţie ce a constituit şi premisa celorlalte infracţiuni i-a aparţinut coinculpatului B., mijloacele folosite, urmările socialmente periculoase produse, motivul săvârşirii faptelor şi scopul urmărit, instanţa de apel apreciază că infracţiunile săvârşite au o gravitate însemnată, dar diferenţiată, ce justifică stabilirea unor pedepse cu închisoarea într-un cuantum superior minimului special legal sau, după caz, echivalent acestui minim.

În acest ultim sens, Înalta Curte are în vedere şi circumstanţele de ordin personal ale inculpatului F., care este o persoană integrată social, profesional şi familial, a avut o conduită procesuală corespunzătoare şi, în apel, a demonstrat că are resursele interioare necesare pentru a conştientiza, chiar dacă numai parţial, consecinţele socialmente periculoase ale faptelor comise şi imperativul respectării ordinii de drept. Aceste elemente favorabile justifică aprecierea că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea unor sancţiuni într-un cuantum mai redus, dar cu executare în regim de detenţie.

În considerarea aceloraşi elemente, apreciază că aplicarea unui spor de pedeapsă, de 6 luni închisoare, este de natură a caracteriza adecvat gravitatea pluralităţii de infracţiuni comise şi a contribui la atingerea scopului sancţiunii penale principale.

Din oficiu,reevaluând conţinutul şi durata pedepsei complementare, Înalta Curte constată că această sancţiune nu este obligatorie, însă, faţă de particularităţile obiective ale cauzei şi persoana inculpatului, se justifică menţinerea sa în conţinutul stabilit prin sentinţă, cu reducerea duratei de la 4 la 2 ani şi aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969.

În cazul inculpatei G., apreciază fondate în parte criticile Ministerului Public, referitoare la greşita individualizare a modalităţii de executare a pedepsei şi neîntemeiate susţinerile apelantei inculpate privind omisiunea primei instanţe de a reţine în beneficiul său incidenţa unor circumstanţe atenuante judiciare.

Reevaluând împrejurările ce constituie criterii de individualizare, conform art. 74 din C. pen., constată că stabilirea unei pedepse principale de 3 ani închisoare pentru spălare de bani, echivalentă minimului special legal şi 4 luni închisoare pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, uşor superioară minimului special, reflectă adecvat circumstanţele obiective în care au fost comise infracţiunile, cu precădere rolul secundar al inculpatei în activitatea infracţională, motivul şi scopul urmărit - legat, în principal, de satisfacerea cererilor formulate de administratorul societăţii în care activa, iar nu de eventuala obţinere a unor beneficii materiale.

Cu toate acestea, faptul că inculpata G. era o persoană cu o experienţă profesională consistentă, pe ale cărei expertiză şi cooperare s-a bazat F. şi care a manifestat o vădită disponibilitate de a se implica în acte ilicite, relevă o periculozitate moderată a persoanei sale, care exclude reţinerea unor eventuale circumstanţe atenuante judiciare în beneficiul său.

În schimb, ansamblul datelor referitoare la persoana inculpatei, care este o persoană tânără, integrată social şi profesional, aflată la primul conflict cu legea penală şi a manifestat o conduită procesuală corespunzătoare, relevă faptul că inculpata are posibilităţi concrete de reintegrare socială şi chiar fără executarea pedepsei, ea nu va mai săvârşi alte infracţiuni. Apreciind, similar primei instanţe, că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea sa efectivă, Înalta Curte se va orienta, însă, spre suspendarea sub supraveghere a executării, în condiţiile prevăzute de art. 861 şi urm. din C. pen. din 1969, suspendarea condiţionată fiind inaplicabilă faţă de concursul de infracţiuni reţinut în sarcina inculpatei şi de exigenţele art. 81 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Reţinând, pentru considerentele expuse în analiza situaţiei coinculpaţilor, că legea penală care asigură un tratament sancţionator mai blând este legea veche, în vigoare la data săvârşirii faptelor, în baza art. 861 alin. (1) din C. pen. din 1969, va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei închisorii aplicate inculpatei G. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 din C. pen. din 1969 şi cu respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 din C. pen. din 1969.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului H., va avea în vedere împrejurările ce constituie criterii de individualizare, potrivit art. 74 din C. pen., apreciind că stabilirea unei pedepse principale de 3 luni închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, echivalentă minimului special legal, reflectă adecvat circumstanţele obiective în care a fost comisă infracţiunea, cu precădere rolul cu totul secundar în activitatea infracţională, motivul şi scopul urmărit - legat, ca şi în cazul coinculpatei G., de satisfacerea solicitării adresate de administratorul societăţii, iar nu de eventuala obţinere a unor beneficii materiale. Evaluând şi circumstanţele personale favorabile inculpatului, care este o persoană integrată social şi profesional, aflată la primul conflict cu legea penală şi a manifestat o conduită procesuală corespunzătoare, Înalta Curte apreciază că acesta a conştientizat imperativul respectării ordinii de drept şi chiar fără executarea pedepsei, nu va mai săvârşi alte infracţiuni. Prin urmare, va suspenda condiţionat executarea pedepsei, conform art. 81 din C. pen. din 1969, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni, stabilit conform art. 82 din C. pen. din 1969.

VIII. Cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale şi măsurile asigurătorii dispuse în cauză,Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de inculpatul F. şi partea responsabilă civilmente S.C J. S.R.L (fostă S.C K. S.R.L) cu privire la greşita confiscare a sumei de 1.123.762,40 RON de la inculpatul menţionat şi, respectiv, greşita menţinere a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând acestuia şi părţii responsabile civilmente.

Suma de bani supusă confiscării reprezintă echivalentul folosului remis de cumpărătorul de influenţă F. persoanei care a avut calitate de complice la infracţiunea de trafic de influenţă, respectiv inculpatul E., şi care urma, la rândul său, să o transmită beneficiarului final B. Aceeaşi sumă de bani a făcut obiectul material al operaţiunilor de spălare circumscrise laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 656/2002, realizate prin intermediul a două persoane juridice, şi anume S.C K. S.R.L, actuală S.C. J. S.R.L, administrată de F. şi S.C Z. S.R.L, administrată de E. Făcând trimitere la considerentele expuse în prezenta decizie, instanţa de apel reiterează că probatoriul administrat în cauză a demonstrat cu certitudine două aspecte factuale: virarea sumei de bani menţionate din contul S.C K. S.R.L în contul S.C Z. S.R.L şi rămânerea acestei sume la dispoziţia celei din urmă societăţi.

Ansamblul înscrisurilor existente în dosarul de urmărire penală, dar şi relaţiile comunicate de MMM. la solicitarea Înaltei Curţi (aflate în volumele 4 şi 5 ale dosarului de apel) relevă, de asemenea, faptul că o parte importantă a sumei de bani primite de la S.C K. a fost utilizată de societatea primitoare pentru efectuarea unor plăţi succesive, pentru constituirea unor depozite sau restituirea unor împrumuturi, fără a se putea determina destinaţia sa finală.

Această ultimă împrejurare nu înlătură, însă, adevărul judiciar, stabilit pe bază de probe, că persoana care a primit, prin interpunerea propriei societăţi, suma de bani echivalentă preţului influenţei tranzacţionate ilicit, a fost inculpatul E. (complice la trafic de influenţă), iar nu autorul faptei distincte de cumpărare de influenţă şi plătitor al folosului, inculpatul F.

Chiar dacă traseul ulterior al sumei de bani virate în contul societăţii administrate de E. nu a putut fi reconstituit pe baza probatoriului administrat, o atare împrejurare este irelevantă sub aspectul identităţii dintre persoana acestui inculpat şi dobânditorul sumei de bani. Inculpatul E. este, cu certitudine, cel care, prin intermediul propriei societăţi, a primit şi a dispus de suma de bani, eventualele operaţiuni subsecvente efectuate cu privire la această sumă (plauzibile în contextul cauzei) excedând, însă, limitelor judecăţii şi având relevanţă numai pentru eventuala clarificare ulterioară a raporturilor statornicite între inculpat şi alte persoane. Or, potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969 (actual art. 112 din C. pen.), sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii (sancţiunea aplicându-se faţă de dobânditor), dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; totodată, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, dacă bunurile supuse confiscării în ipoteza analizată nu se găsesc, se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Aceasta înseamnă că aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale se impune, în prezenta cauză, faţă de persoana în privinţa căreia probatoriul a demonstrat că a dobândit folosul rezultat din săvârşirea infracţiunii, indiferent de destinaţia pe care a avut-o, în final, acest folos.

Prin urmare, o corectă aplicare a dispoziţiilor referitoare la măsurile de siguranţă reclama desfiinţarea parţială a hotărârii, în sensul înlăturării dispoziţiei de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale de la inculpatul F., în calitate de reprezentant legal al părţii responsabile civilmente S.C. "J." S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.) şi luării faţă de inculpatul E., a măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 1.123.762,40 RON.

Ca efect al acestei dispoziţii şi în raport cu prevederile art. 32 din Legea nr. 656/2002, care consacră caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii unor infracţiuni de spălare de bani, se va dispune luarea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului E., până la concurenţa sumei de 1.123.762,40 RON supusă confiscării speciale. Înalta Curte are în vedere, sub acest aspect şi Decizia nr. 19/2017 a instanţei supreme, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în M.Of. nr. 953/04.12.2017), prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că "Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie".

Sub aspectul măsurilor asigurătorii dispuse asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.), precum şi asupra unui număr de 435 părţi sociale deţinute de inculpatul F. la această societate, Înalta Curte constată că reformarea dispoziţiilor sentinţei apelate, privitoare la sancţiunea confiscării speciale, reclamă şi modificarea corespunzătoare a soluţiei dispuse cu privire la măsurile asigurătorii, în sensul ridicării acestora, potrivit art. 404 alin. (4), lit. c) din C. proc. pen.

În acest sens, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Făcând trimitere la particularităţile faptice ale cauzei, dezvoltate în prezenta decizie, Înalta Curte notează că probatoriul administrat a demonstrat rămânerea sumei supusă confiscării în posesia inculpatului E., iar nu a coinculpatului F. ori a S.C J. S.R.L. Drept urmare, de vreme ce sancţiunea confiscării speciale nu se aplică acestor ultimi doi subiecţi procesuali, menţinerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor proprietatea lor este lipsită de temei legal. În plus, instanţa de apel consideră necesar să sublinieze calitatea procesuală eronată atribuită apelantei S.C J. S.R.L în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara, în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune. Partea responsabilă civilmente intervine, aşadar, în procesul penal, numai în latura sa civilă, în măsura şi în limitele exercitării acţiunii civile, al cărei obiect este reprezentat, potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., de tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii.

Or, de vreme ce este neîndoielnic că infracţiunile de trafic de influenţă şi spălare de bani, deduse judecăţii în prezenta cauză, sunt infracţiuni de pericol, nesusceptibile a cauza prejudicii şi a antrena o posibilă răspundere civilă delictuală, poziţia procesuală a S.C J. S.R.L era aceea a unui "alt subiect procesual", în sensul art. 34 C. proc. pen. Măsura de siguranţă a confiscării speciale, pentru executarea căreia au fost luate măsurile asigurătorii în discuţie, nu este o măsură cu caracter civil, a cărei preconizată dispunere să legitimeze, în sine, atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente subiectului de drept ale cărui bunuri ar putea fi confiscate. Confiscarea reprezintă, eminamente, o sancţiune de drept penal, care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, aplicându-se faţă de persoanele care au săvârşit astfel de fapte, indiferent dacă li se aplică sau nu o pedeapsă.

Este adevărat că, spre deosebire de măsurile de siguranţă prevăzute de art. 108 lit. a) - c) din C. pen., care au caracter personal, fiind indisolubil legate de persoana făptuitorului, confiscarea - specială sau extinsă - are un caracter in rem, întrucât se dispune cu privire la bunuri şi produce efecte faţă de orice persoană în posesia căreia s-ar afla obiectele sau valorile supuse confiscării. Această particularitate a măsurii de siguranţă analizate nu modifică însă, natura confiscării de a fi o sancţiune de drept penal, ce poate fi luată cu ocazia soluţionării acţiunii penale şi este susceptibilă a produce efecte numai în privinţa subiecţilor procesului implicaţi în această latură a procesului.

Pe cale de consecinţă, atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente apelantei S.C J. S.R.L (fostă S.C K. S.R.L) în considerarea exclusivă a dispunerii, în privinţa sa, a unor măsuri asigurătorii menite să asigure executarea unei sancţiuni de drept penal, este contrară exigenţelor legii procesual penale.

Având în vedere soluţia de ridicare a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L. (fostă S.C. "K." S.R.L.), Înalta Curte constată că, atât cererea acestei apelante de înlocuire a obiectului sechestrului asigurător, cât şi cererea formulată de terţul S.C N. S.R.L. la termenul de dezbateri, având ca obiect ridicarea sechestrului asigurător aplicat asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3 au rămas fără obiect, urmând a le respinge în consecinţă.

C. Împotriva Deciziei nr. 121/A din data de 08 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au declarat recursuri în casaţie inculpaţii G., B., F. şi H.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 29 mai 2020, când s-a stabilit termen la data de 25 iunie 2020, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 iunie 2020, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii G., B., F. şi H.

În cererile de recurs în casaţie inculpaţii F.,G. şi H. au criticat decizia instanţei de apel, invocând cazul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, inculpaţii F.,G. şi H. s-au referit la infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 61 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (inculpatul F.) şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 din C. pen. (pentru inculpaţii G. şi H. - în formă continuată).

În opinia recurenţilor cazul de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală - este incident în opinia inculpaţilor întrucât: lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă (inculpatul F.) cu următoarele argumente: infracţiunea de cumpărare de influenţă în scopul urgentării îndeplinirii sarcinilor de serviciu (în speţă urgentarea încheierii contractului şi urgentarea plăţii facturilor), nu era incriminată în legea penală anterioară, considerată lege mai favorabilă (încheiere dezbateri din 07 martie 2019); fapta din prezenta cauza, aşa cum este descrisă în conţinut de chiar instanţa de apel, excede elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000, încriminarea faptei de cumpărare de influenţă în cele două acte normative fiind diferită;

- lipseşte elementul material al laturii obiective pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată (inculpaţii F., G. şi H.);

- "În speţă, doar operaţiunile consemnate sunt nereale, dar această modalitate, deşi poate fi caracterizată ca nepermisă, nu se înscrie între actele materiale interzise de art. 290 din C. pen. anterior, cum în mod corect a observat şi instanţa de fond.

Interpretând restrictiv trimiterea făcută la norma penală ce incriminează falsul material în înscrisuri oficiale, se constată că, se află în sfera ilicitului penal orice alterare a unui înscris preexistent şi per a contrario, în afara acestui ilicit, orice faptă de alterare a conţinutului unui înscris sub semnătură privată realizată cu prilejul întocmirii actului nu se circumscrie subzistenţei vreunei infracţiuni".

- "Argumentul principal pentru reţinerea infracţiunii de către instanţa de apel l-a reprezentat jurisprudenţa anterioară actualului din C. pen. (inclusiv decizia de îndrumare nr. 1/1970 a Tribunalului Suprem".

- Situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor.

Fapta inculpatului F. de a accepta să remită coinculpatului B. suma de bani pretinsă şi de a plăti această sumă societăţii administrate de intermediarul E., prin disimularea provenienţei sale, în circumstanţele şi în scopul anterior descrise, realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Fapta aceluiaşi inculpat care, urmărind să disimuleze provenienţa ilicită şi circulaţia sumei de 200.000 de euro, folos derivat din infracţiunile consumate de cumpărare şi trafic de influenţă, i-a determinat pe coinculpaţii E. şi G. să întocmească şi, după caz, să semneze contractul fictiv nr. xC/04.01.2012 între S.C K. S.R.L. şi S.C Z. S.R.L, precum şi să facă plata Facturii fiscale nr. x/27.11.2012 în valoare de 1.123.762,40 RON, emisă în baza contractului fictiv, fără ca cele două societăţi să deruleze, însă, operaţiuni reale, realizează conţinutul tipic al infracţiunii de spălare de bani în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (respectiv, fost art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002).

Pe parcursul lunii noiembrie 2012, la cererea inculpatului F., inculpata G. a falsificat, prin acte repetate de contrafacere, Contractul nr. xC/04.01.2012, acordul de reziliere al acestui contract, datat 02.07.2012, situaţiile de lucrări (timesheat-uri), precum şi Comanda de achiziţie nr. x/27.11.2012, înscrisuri în care a atestat date nereale cu privire la ziua întocmirii acestora şi operaţiunile consemnate în conţinutul lor, şi care au fost utilizate pentru justificarea şi efectuarea transferului sumei de 1.123.762,40 RON în contul S.C Z. S.R.L.

Inculpatul H. a falsificat certificatul de acceptanţă parţială datat 02.07.2012, înscris în care a certificat date nereale cu privire la prestarea unor servicii de către S.C Z. S.R.L, menţionând, în mod necorespunzător adevărului, că S.C K. a efectuat recepţia serviciilor anterior amintite, precum şi testele de acceptanţă.

În cererea de recurs în casaţie inculpatul B., a invocat dispoziţiile art. 438 pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, inculpatul a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - caz care este incident în opinia inculpatului întrucât art. 169 din C. pen. anterior ar fi fost dezincriminat; art. 169 şi art. 257 C. pen. - "lipsesc unele elemente constitutive".

A. I. Argumentele pentru care inculpatul a apreciat că infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului prev. de art. 169 alin. (2), (4) din C. pen. a fost dezincriminat sunt următoarele:

- Prin art. 407 din C. pen. sau prin 303 din C. pen. ar fi fost dezincriminat parţial art. 169 alin. (2) şi (4) din C. pen. anterior, "în ceea ce priveşte faptele de deţinere a unor documente secrete de stat, de către terţii care nu le cunosc datorită îndatoririlor de serviciu".

- "Raţiunea legiuitorului atunci când nu a mai preluat prevederile alin. (4) ale art. 169 din C. pen. de la 1968, respectiv:

- protejarea persoanelor care nu au în gestiune informaţii clasificate şi care nu cunosc conţinutul sau valoarea conţinutului documentelor sau datelor pe care le deţin;

- lipsa de pericol a simplei deţineri. Singura ipoteză în care ar avea justificare răspunderea penală a unei persoane, care nu are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte accesul sau gestionarea informaţiilor secret de stat, dar care totuşi intră în posesia unor astfel de documente, este aceea în care persoana respectivă le transmite unor puteri străine, conform art. 395 din C. pen., sau când divulgă secretele conţinute de documentele în discuţie."

II. Referitor la elementele constitutive din conţinutul infracţiunii prev. de art. 169 alin. (2), (4) din C. pen., inculpatul apreciază că lipsesc:

1. Urmarea imediată - punerea în pericol a securităţii naţionale întrucât: Documentul nu priveşte securitatea naţională; Informaţiile au fost supraclasificate; în raport de art. 338 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 585/2002 fapta este contravenţie; "conţinutul documentului la care se face referire este lipsit de relevanţă în raport cu importanţa şi gravitatea problematicii securităţii naţionale a unui stat" "Nota informativă - clasificată de SRI ca secret de serviciu - este un act lovit de nulitate absolută, fiind întocmit cu încălcarea normelor legale privind competenţa materială a emitentului, aşa cu era aceasta reglementată la momentul întocmirii şi remiterii acesteia către Direcţiei Naţionale Anticorupţie"

- în raport cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 14/1992 şi art. 197 C. proc. pen. anterior, "organele SRI nu aveau competenţă să culeagă informaţii referitoare la cauzele penale obişnuite, care nu se circumscriu sferei lor de atribuţii, deoarece nu priveau ameninţări la adresa securităţii naţionale"

- "Cunoaşterea de către terţi a conţinutului Notei Informative nu a pus şi nu putea pune în pericol securitatea naţională, nici măcar din perspectiva Direcţiei Naţionale Anticorupţie"

- Constatări referitoare la momentul prinderii sale în flagrant - aparatul foto nu mai avea baterie, fotografiile nu fuseseră vizualizate;

- Procedura privind situaţia incidentului de securitate din H.G. nr. 585/2002.

2. Lipsa cerinţei subiectului activ care "în variantele prevăzute de art. 407 alin. (1) şi (2) - poate fi numai o persoană ce deţine informaţiile secrete de stat datorită atribuţiilor sale de serviciu. În lipsa unui text incriminator similar cu cel prevăzut în art. 169 alin. (4) din C. pen. anterior, se poate conchide că o persoană care nu deţine astfel de documente, dobândite în virtutea atribuţiilor de serviciu, nu poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 407 alin. (1) sau (2) din C. pen."

B. Cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege - este incident în opinia inculpatului, întrucât instanţa de apel nu a reţinut aplicabilitatea în speţă a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 15 din Legea nr. 143/2000 (în raport cu Adresa nr. x din 28.02.2015) şi a reţinut doar beneficiul prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 (în raport de adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa din 29.05.2017).

În opinia inculpatului, "instanţa de apel era obligată să cerceteze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, să reţină două cauze speciale de reducere a limitelor de pedeapsă şi să reducă succesiv aceste limite".

Situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului: fapta inculpatului B. de a pune la dispoziţia coinculpatului A., la data de 18.02.2013, un aparat foto pentru a fotografia documentul secret de stat - nivel secret de stat, cuprinzând informaţii referitoare la săvârşirea unor posibile infracţiuni, de a prelua ulterior aparatul fotografic conţinând documentul anterior amintit şi de a-l deţine în zilele de 18 - 19.02.2013, cu scopul de a-l remite unei persoane vizate de cercetări în Dosarul nr. x/2012, fiind pusă, astfel, în pericol starea de legalitate şi echilibru necesară menţinerii ordinii de drept şi, implicit, securitatea naţională, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului prevăzută de art. 169 alin. (2), (4) din C. pen. din 1969 (incriminată, în prezent, ca formă de participaţie secundară la infracţiunea prevăzută de art. 407 alin. (1) din C. pen.).

Fapta inculpatului B. de a pretinde de la inculpatul F., prin intermediul inculpatului D., suma de 200.000 de euro, din care, la data de 28.11.2012, trebuia să primească suma de 50.000 de euro de la inculpatul D., prin intermediul inculpatului C., precum şi de a interveni, în luna octombrie a anului 2012, pe lângă martorul X., directorul general al C.N.A.D.N.R. S.A., pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă, pentru a urgenta încheierea contractului privind extinderea sistemului informatic de emitere, gestiune, monitorizare şi control rovinietă, între C.N.A.D.N.R. S.A. şi Asocierea S.C. K. S.R.L. - S.C. W. S.A., apoi de a interveni, în cursul lunii noiembrie a anului 2012, pe lângă martorul X., directorul general al C.N.A.D.N.R. S.A., şi, în mod indirect, pe lângă martorul Y., director adjunct economic al C.N.A.D.N.R. S.A., pe lângă care a lăsat să se creadă că are influenţă, pentru ca C.N.A.D.N.R. S.A. să facă plata facturilor fiscale cu seria x nr. x din data de 15.11.2012, în valoare totală de 4.260.274,39 RON şi care a fost plătită efectiv pe data de 27.11.2012, şi seria x nr. x din data de 19.11.2012, în valoare de 12.212.787.80 RON, emise de S.C. K. S.R.L., constituie infracţiunea de trafic de influenţă - prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a art. 5 din C. pen.

În acest sens, Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 121/A din data de 08 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dată în Dosarul nr. x/2014 face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de inculpaţii F.,G. H. şi B.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpaţilor, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 121/A din data de 08 aprilie 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dată în Dosarul nr. x/2014), precum şi semnătura apărătorilor aleşi ai inculpaţilor.

Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în ceea ce priveşte recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Cât priveşte cazul de casare invocat de inculpatul B. prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", Înalta Curte a constatat că, aceste critici în raport cu care s-a susţinut de către recurentul-condamnat faptul că instanţa de apel nu a reţinut aplicabilitatea în speţă a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 15 din Legea nr. 143/2000 (în raport cu adresa x din 28.02.2015) şi a reţinut doar beneficiul prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 (în raport cu adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa din 29.05.2017), iar în opinia inculpatului, "instanţa de apel era obligată să cerceteze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, să reţină două cauze speciale de reducere a pedepselor, se apreciază că nu pot forma obiectul cenzurii în cadrul recursului în casaţie, întrucât aceste aspecte se referă la situaţia de fapt care a fost definitiv stabilită în cauză.

De altfel,susţinerea inculpatului B., nu numai că nu se încadrează în cazul de casare indicat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., acesta apărând ca fiind invocat pur formal, dar motivele arătate nu se circumscriu acestuia.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. vizează o cu totul altă situaţie decât cea descrisă de către recurentul-condamnat şi ar fi fost incident în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", altfel spus, dacă pedepsele aplicate nu s-ar fi încadrat în limitele prevăzute de lege, ceea ce în speţă nu este cazul.

Aşadar, îndeplinirea formală a unei condiţii, ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea, ca admisibil a recursului în casaţie.

Toate celelalte aspecte invocate de către recurentul B. sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casaţie. Situaţia de fapt a fost definitiv stabilită, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţa care a judecat cauza pe fond şi confirmată de către instanţa de apel.

Aşadar, astfel de critici nu pot fi circumscrise niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

Cu privire la cazul de casare prev. de pct. 7 alin. (art. 438 din C. proc. pen., invocat de toţi cei patru recurenţi din prezenta cauză, se constată că motivele invocate de către aceştia se circumscriu acestui caz de casare, astfel recurentul inculpat B. nu a motivat în niciun mod referitor la infracţiunea prev. de art. 257 din C. proc. pen. (nefiind îndeplinită cerinţa prev. de art. 437 lit. c) din C. proc. pen.) ci doar formal pentru infracţiunea prev. de art. 169 alin. (2), (4) din C. pen., iar inculpaţii F.,G. şi H. au invocat doar formal acest caz de casare, care vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate personală de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Faţă de cele mai sus expuse, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., iar motivele de casaţie se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., însă numai cu privire la cazul de casare prev. de pct. 7 al articolului 438 din C. proc. pen., astfel că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpaţii F.,G., H. şi B., însă doar în aceste limite.

D. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile în casaţie declarate de inculpaţii G., B., F. şi H. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte menţionează că prin încheierea de şedinţă din data de 25 iunie 2020, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii G., B., F. şi H. numai cu privire la cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen., astfel că analiza instanţei se va limita doar la acest caz de recurs în casaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În cauză, recurentul inculpat B. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătând, în esenţă, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz incident în opinia inculpatului, întrucât art. 169 din C. pen. anterior ar fi fost dezincriminat. Totodată, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 169 şi art. 257 din vechiul C. pen. a precizat că acestea nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate, respectiv, pentru infracţiunea prevăzută de art. 169 din vechiul C. pen. sub aspectul lipsei urmării imediate şi lipsa cerinţei subiectului activ.

În esenţă, a arătat că infracţiunea prevăzută de art. 169 alin. (2) şi (4) din C. pen. anterior a fost dezincriminată prin art. 407 alin. (2) din C. pen. în vigoare sau prin art. 303 alin. (2) din C. pen. în vigoare, deoarece din aceste texte legale reiese intenţia legiuitorului de a nu incrimina fapta persoanei care nu are calitatea de subiect calificat şi care deţine documente secrete de stat. Practic, în ceea ce priveşte faptele de deţinere a unor documente secrete de stat, de către terţii care nu le cunosc datorită îndatoririlor de serviciu, noul C. pen. a operat o dezincriminare parţială. A menţionat că trebuie să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 338 din H.G. nr. 585/2002. În acest sens, deţinerea unui document secret de stat poate constitui infracţiune, dar şi contravenţie, diferenţa dintre cele două forme de răspundere - penală şi contravenţională - făcându-se în funcţie de existenţa urmării imediate, respectiv a creării unei stări de pericol la adresa securităţii naţionale.

Referitor la infracţiunea de deţinere a unor secrete de stat a precizat că lipsesc următoarele condiţii prevăzute în norma de incriminare pentru realizarea conţinutului: urmarea imediată constând în punerea în pericol a securităţii naţionale precum şi cerinţa privind calitatea specială a subiectului activ, respectiv funcţionarul care ia cunoştinţă de secrete în cadrul atribuţiilor de serviciu.

Astfel, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, în lumea obiectivă, deţinerea informaţiilor considerare secrete de stat să creeze in concreto o primejdie pentru securitatea naţională. Or, infracţiunea dedusă judecăţii nu a pus şi nu avea aptitudinea să pună în pericol securitatea naţională, deoarece conţinutul documentului la care se face referire este lipsit de relevanţă, în raport, cu importanţa şi gravitatea problematicii securităţii naţionale a unui stat.

A arătat că o altă condiţie nerealizată în speţă vizează calitatea subiectului activ al infracţiunii, care - în variantele prevăzute de art. 407 alin. (1) şi (2) din C. pen. - poate fi numai o persoană ce deţine informaţiile secrete de stat datorită atribuţiilor sale de serviciu.

În fapt, instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului B. de a pune la dispoziţia coinculpatului A., la data de 18.02.2013, un aparat foto pentru a fotografia documentul secret de stat - nivel secret de stat, cuprinzând informaţii referitoare la săvârşirea unor posibile infracţiuni, de a prelua ulterior aparatul fotografic conţinând documentul anterior amintit şi de a-l deţine în zilele de 18 - 19.02.2013, cu scopul de a-l remite unei persoane vizate de cercetări în Dosarul nr. x/2012, fiind pusă, astfel, în pericol starea de legalitate şi echilibru necesară menţinerii ordinii de drept şi, implicit, securitatea naţională, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului prevăzută de art. 169 alin. (2), (4) din C. pen. din 1969 (incriminată, în prezent, ca formă de participaţie secundară la infracţiunea prevăzută de art. 407 alin. (1) din C. pen.).

Fapta inculpatului B. de a pretinde suma de 200.000 de euro de la inculpatul F. (reprezentant al S.C K. S.R.L), în schimbul influenţei pe care o avea, respectiv, a lăsat să se creadă că o are asupra directorului general şi directorului adjunct economic ai C.N.A.D.N.R şi al promisiunilor că va interveni pe lângă cei doi martori pentru a-i determina să efectueze cât mai repede plata facturilor nr. x din data de 15.11.2012, în valoare de 4.260.274,39 RON şi nr. 29138 din data de 19.11.2012, în valoare de 12.212.787.80 RON, emise de S.C K. S.R.L. realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Înalta Curte reţine că aceste critici au fost formulate în apelul declarat de inculpat şi au fost analizate de instanţa de apel. Astfel, în acest sens, s-a reţinut: În cazul inculpatului B., elementul material al infracţiunii s-a realizat prin punerea prealabilă la dispoziţia coinculpatului - fost ofiţer de poliţie, a aparatului foto - suport pentru fotografia documentului secret de stat şi, subsecvent obţinerii acesteia, prin deţinerea documentului secret de stat în format fotografie.

Contrar susţinerilor apelantului-inculpat, fapta astfel comisă, în conţinutul ei concret, continuă să fie incriminată şi de C. pen. în vigoare.

Înalta Curte reţine că reglementarea substanţial penală incidentă anterior datei de 01.02.2014 incrimina faptele de divulgare a secretului care periclitează siguranţa naţională atât în ipoteza în care subiectul activ era necircumstanţiat (ca formă de bază, în cuprinsul art. 169 alin. (4) din C. pen. din 1969), cât şi atunci când subiectul era circumstanţiat prin calitatea de funcţionar cu atribuţii care îi dau posibilitatea să cunoască secrete de stat (în formele agravate prevăzute de art. 169 alin. (1) - (3) din C. pen. din 1969).

Notează, totodată, că, în actuala codificare penală, incriminarea are o structură diferită, în cuprinsul art. 407 alin. (1), (2) din C. pen. regăsindu-se faptele prevăzute de alin. (1) şi (2) ale art. 169 C. pen. din 1969, iar la alin. (3) al art. 407 fiind prevăzută o faptă distinctă, de divulgare fără drept a unor documente/date care constituie informaţii secrete de stat, de către cel care ia cunoştinţă de acestea în afara îndatoririlor de serviciu.

Această ultimă normă penală constituie doar parţial corespondentul normativ în vigoare al faptei prevăzute de fostul art. 169 alin. (4) din C. pen. din 1969, în sensul în care ea incriminează divulgarea săvârşită nu de "orice persoană", ci numai de aceea care ia cunoştinţă de informaţii "în afara îndatoririlor de serviciu", adică de un funcţionar care fie nu are atribuţii de serviciu, fie nu mai desfăşoară activităţi legate de documente secrete de stat.

O atare distincţie, invocată în motivele de apel de către inculpatul B., are doar o valoare teoretică, fiind însă, irelevantă în speţa de faţă, în care fapta săvârşită de apelantul-inculpat, în conţinutul său concret, continuă să fie incriminată de legea nouă, în sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012.

Astfel, chiar dacă nu mai este incriminată ca autorat la infracţiunea prevăzută de art. 407 alin. (2) din C. pen., activitatea obiectivă reţinută prin rechizitoriu şi efectiv dedusă judecăţii, de punere la dispoziţie a aparatului foto în care a fost stocată fotografia documentului secret de stat, urmată de deţinerea acestuia de către inculpat, nu se află în afara ilicitului penal. Această activitate concretă s-ar circumscrie unei forme de participaţie secundară, de tipul complicităţii, la acţiunea autorului A. de a deţine documentul în afara atribuţiilor sale de serviciu (art. 407 alin. (2) din C. pen.) - act care, în contextul particularităţilor speţei, a fost necesar divulgării şi, aşa cum s-a argumentat în precedent, absorbit de acesta din urmă.

Or, pentru a se stabili dacă o faptă concretă, comisă sub legea veche, este incriminată şi în legea nouă, nu este suficientă o simplă comparaţie abstractă a normelor corespondente din legile succesive, ci este necesară o examinare comparativă detaliată efectivă a actului obiectiv concret comis de făptuitor, dedus judecăţii, şi a tuturor prevederilor legale incidente, inclusiv a celor referitoare la diferite forme de participaţie penală.

Critica ambilor ambilor inculpaţi, referitoare la greşita încadrare juridică a faptei şi necesitatea reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 303 alin. (1) din C. pen. (pentru A.), respectiv, art. 303 alin. (2) din C. pen. (pentru inculpatul B.) este neîntemeiată.

Divulgarea, respectiv, deţinerea notei emise de S.R.I, în contextul factual propriu cauzei, a avut ca urmare nu simpla afectare a intereselor unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176 din C. pen. (consecinţă specifică infracţiunii de serviciu menţionate), ci punerea în pericol a securităţii naţionale, condiţie de tipicitate proprie infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională.

Astfel, făcând trimitere la considerentele deja expuse în prezenta decizie, subliniază că nota întocmită de S.R.I la data de 25.01.2013 constituia un document secret de stat - nivelul strict secret, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 lit. b), c), d), f) şi art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, cu un nivel de secretizare atribuit conform art. 19 lit. b) şi având forma şi menţiunile obligatorii, conform art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ privind informaţiile clasificate. Informaţiile cuprinse în acest document intrau în categoria informaţiilor secrete de stat, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării, deoarece ele se refereau la activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională şi puteau devoala metodele şi sursele de informaţii specifice, folosite de aceste autorităţi, în sensul art. 17 lit. f), g) din Legea nr. 182/2002.

Susţinerile inculpatului B., referitoare la pretinsa supraclasificare a informaţiilor în discuţie, nu au o relevanţă particulară în speţă, de vreme ce, pe de o parte, aşa cum just a reţinut şi instanţa de fond, o atare situaţie se impunea a fi contestată în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002, procedură neparcursă în cauză. Pe de altă parte, în condiţiile în care este incontestabil că documentul se referea la activitatea de informaţii desfăşurată de S.R.I şi era considerat secret de stat, conform art. 15 din Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, o ipotetică stabilire eronată doar a nivelului de secretizare nu are vreo semnificaţie pentru caracterizarea conţinutului său ca fiind specific informaţiilor din categoria secretelor de stat şi, implicit, pentru analiza acestei cerinţe de tipicitate a infracţiunii.

Astfel cum rezultă din conţinutul documentului supus analizei, activitatea de informaţii urmare căreia au fost strânse datele expuse în cuprinsul său a vizat cel puţin o persoană care deţinea o funcţie de demnitate publică şi suspiciuni de comitere a unor activităţi susceptibile a deturna proceduri de licitaţie publică, a genera fraude financiare şi, dat fiind obiectul acestor proceduri (ambele vizând contracte de atribuire lucrări în domenii de interes public local), a se circumscrie unor ameninţări potenţiale la adresa unor structuri necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice, în sensul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991.

Aceste particularităţi ale informaţiilor divulgate, corelate cu faptul că ele erau destinate a fi utilizate într-o anchetă penală în curs de derulare, obiect al Dosarului nr. x/2012, demonstrează că acţiunea de divulgare a documentului secret de stat a avut ca urmare directă cunoaşterea informaţiilor clasificate de către persoane neautorizate (indirect, de cei vizaţi de ancheta penală), a "pistelor" urmate de organele de urmărire penală sau, în paralel, de cele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale şi compromiterea ambelor categorii de demersuri întreprinse de aceste autorităţi.

Consecinţele astfel generate nu s-au limitat, prin urmare, la o împiedicare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, astfel cum a susţinut apelantul B., ci prin amploarea şi gravitatea demersului, au afectat activităţi şi operaţiuni confidenţiale, orientate spre identificarea unor fapte penale, dar şi spre contracararea unor potenţiale ameninţări la adresa securităţii naţionale, perturbând, astfel, starea de legalitate şi echilibru necesară menţinerii ordinii de drept.

S-a produs, astfel, urmarea imediată proprie infracţiunii analizate, şi anume punerea în pericol a securităţii naţionale, fiind realizate toate cerinţele de conţinut obiectiv al infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională."

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că infracţiunea are natura contravenţiei prevăzute de art. 338 alin. (1) lit. a) din H.G nr. 585/2002, instanţa de apel a considerat că sunt lipsite de temei. În acest sens, în considerentele hotărârii s-a arătat că, legiuitorul a caracterizat drept contravenţie fapta de deţinere fără drept sau divulgare neautorizată de informaţii secrete de stat, atunci când nu se aduce atingere, astfel, securităţii naţionale. În ipoteza în care fapta produce, însă, o atare urmare (aşa cum s-a întâmplat şi în speţă), acest element imprimă activităţii ilicite, în abstract, un grad de pericol social mult mai ridicat şi justifică sancţionarea sa prin mijloace penale."

Totodată, din analiza efectuată de instanţa de apel rezultă caracterul nefondat al susţinerilor inculpatului şi în legătură cu lipsa subiectului activ calificat, calitate care nu este cerută de legiuitor pentru tipicitatea infracţiunii în modalităţile normative prev. de art. 169 alin. (2) şi (4) din vechiul C. pen. (respectiv art. 407 alin. (1) şi (2) din C. pen.).

În cauză, recurenţii inculpaţii F.,G. şi H. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. cu privire la infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 61 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (inculpatul F.) şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 din C. pen. (pentru inculpaţii G. şi H. - în formă continuată).

Astfel, în motivarea recursului, s-a arătat că inculpatul F. a fost condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, întrucât lipseşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă. În argumentare a precizat că infracţiunea de cumpărare de influenţă în scopul urgentării îndeplinirii sarcinilor de serviciu (în speţă urgentarea încheierii contractului şi urgentarea plăţii facturilor), nu era incriminată în legea penală anterioară, considerată lege mai favorabilă; fapta din prezenta cauza, aşa cum este descrisă în conţinut de chiar instanţa de apel, excede elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 61 din Legea nr. 78/2000, incriminarea faptei de cumpărare de influenţă în cele două acte normative fiind diferită.

A menţionat că lipseşte elementul material al laturii obiective pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în privinţa inculpaţilor F., G. şi H., faptele nefiind prevăzute de legea penală la momentul săvârşirii lor.

În fapt, instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului F. de a accepta să remită coinculpatului B. suma de bani pretinsă şi de a plăti această sumă societăţii administrate de intermediarul E., prin disimularea provenienţei sale, în circumstanţele şi în scopul anterior descrise, realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

Fapta aceluiaşi inculpat care, urmărind să disimuleze provenienţa ilicită şi circulaţia sumei de 200.000 de euro, folos derivat din infracţiunile consumate de cumpărare şi trafic de influenţă, i-a determinat pe coinculpaţii E. şi G. să întocmească şi, după caz, să semneze Contractul fictiv nr. xC/04.01.2012 între S.C K. S.R.L. şi S.C Z. S.R.L, precum şi să facă plata Facturii fiscale nr. x/27.11.2012 în valoare de 1.123.762,40 RON, emisă în baza contractului fictiv, fără ca cele două societăţi să deruleze, însă, operaţiuni reale, realizează conţinutul tipic al infracţiunii de spălare de bani în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (respectiv, fost art. 25 din C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002).

Pe parcursul lunii noiembrie 2012, la cererea inculpatului F., inculpata G. a falsificat, prin acte repetate de contrafacere, Contractul nr. xC/04.01.2012, acordul de reziliere al acestui contract, datat 02.07.2012, situaţiile de lucrări (timesheat-uri), precum şi Comanda de achiziţie nr. x/27.11.2012, înscrisuri în care a atestat date nereale cu privire la ziua întocmirii acestora şi operaţiunile consemnate în conţinutul lor, şi care au fost utilizate pentru justificarea şi efectuarea transferului sumei de 1.123.762,40 RON în contul S.C Z. S.R.L.

Inculpatul H. a falsificat certificatul de acceptanţă parţială datat 02.07.2012, înscris în care a certificat date nereale cu privire la prestarea unor servicii de către S.C Z. S.R.L, menţionând, în mod necorespunzător adevărului, că S.C K. a efectuat recepţia serviciilor anterior amintite, precum şi testele de acceptanţă.

Înalta Curte reţine că, în încheierea de dezbateri fila x sunt consemnate pledoariile apărătorului inculpatului B. iar prin aceea încheiere, instanţa nu a făcut analiza motivelor de apel ale inculpatului, astfel că apar ca nefondate susţinerile inculpatul F. că instanţa de apel, prin încheierea de dezbateri a răspuns în parte criticilor sale din apel cu privire la lipsa de obiect a pretinsei cumpărări de influenţă.

Astfel, în sarcina inculpatului F. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă corelativă traficului de influenţă pentru săvârşirea căruia a fost condamnat inculpatul B.

În considerente, instanţa de apel a reţinut că "fapta inculpatului F. de a accepta să remită coinculpatului B. suma de bani pretinsă şi de a plăti această sumă societăţii administrate de intermediarul E., prin disimularea provenienţei sale, în circumstanţele şi în scopul anterior descrise, realizează toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (respectiv, fost art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000)."

În acest sens a constatat că:

"Probatoriul testimonial şi cu declaraţiile inculpaţilor, ansamblul înregistrărilor convorbirilor telefonice sau ambientale purtate între aceştia din urmă şi înscrisurile existente la dosar demonstrează, cu certitudinea impusa de art. 103 alin. (2) teza finală din C. proc. pen., că, la o dată plasată în prima jumătate a lunii noiembrie 2012, inculpatul B., la acea dată secretar de stat la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a pretins suma de 200.000 de euro de la inculpatul F. (reprezentant al S.C K. S.R.L), iar acesta din urmă a acceptat să îi remită suma pretinsă, în schimbul influenţei pe are cel dintâi inculpat o avea, respectiv, a lăsat să se creadă că o are asupra directorului general şi directorului adjunct economic ai C.N.A.D.N.R, martorii X. şi Y., şi al promisiunilor că va interveni pe lângă cei doi martori pentru a-i determina să efectueze cât mai repede plata facturilor nr. x din data de 15.11.2012, în valoare de 4.260.274,39 RON şi nr. x din data de 19.11.2012, în valoare de 12.212.787.80 RON, emise de S.C K. S.R.L."

Înalta Curte reţine că inculpatul F. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000, text de lege în vigoare în noiembrie 2012, când a avut loc cumpărarea de influenţă a inculpatului B.

Potrivit art. 61 din Legea nr. 78/2000 verbum regens al infracţiunii îl constituie "promisiunea, oferirea sau darea de bani, daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu".

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, s-a apreciat că "întârzierile succesive în plata facturilor emise de S.C K. au fost cauza interpelării adresate de inculpatul B. directorului general şi directorului adjunct economic din cadrul C.N.A.D.N.R, în legătură cu motivele acestei stări de fapt, demersul apelantului inculpat realizându-se în mod direct, în cazul martorului X. şi indirect, prin intermediul lui I., în cazul martorului Y. Declaraţiile celor doi martori în ambele faze ale procesului confirmă existenţa şi subiectul acestor interpelări repetate, plasate de ambii martori în luna noiembrie 2012 şi coroborează, totodată, susţinerile exprese ale inculpatului D. sub acest aspect."

În considerentele deciziei atacate se reţine faptul că "din procesul-verbal întocmit la 12.03.2014, de redare a comunicărilor interceptate în baza celor două mandate de siguranţă naţională, rezultă că cei doi inculpaţi (D. şi F.) s-au întâlnit la datele de 15.11.2012, 16.11.2012 şi 19.11.2012 (convorbiri din 15.11.2012, ora 11:38 şi 19.11.2012, ora 13:01), cu această ocazie F. comunicându-i lui D., conform declaraţiilor celui din urmă, că a acceptat să îi remită lui B. o sumă mai mare, de 200.000 de euro pentru intervenţiile sale în vederea efectuării plăţilor, dar că va putea remite suma pretinsă numai în ipoteza în care C.N.A.D.N.R va efectua plata ambelor facturi emise de societatea sa."

Funcţionarii asupra cărora inculpatul B. a lăsat să se creadă că are influenţă erau directorul general CNADNR - X. şi directorul economic - Y., cu atribuţii de serviciu în aprobarea plăţii facturilor emise de S.C K. S.R.L. la datele de 15.11.2012 şi 19.11.2012.

În raport cu cele expuse se constată că susţinerile inculpatului, în sensul că lipseşte elementul material al infracţiunii de cumpărare de influenţă sunt nefondate, infracţiunea săvârşită de inculpatul F. răspunzând cerinţelor de tipicitate pentru existenţa elementului material al infracţiunii prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa elementului material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în forma instigării de inculpatul F. şi ca autori de inculpaţii G. şi H. este, de asemenea, nefondată.

Instanţa de apel a făcut o analiză amplă referitoare la critica Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie privind soluţia dispusă de prima instanţă în legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 290 din C. pen. 1969 (considerente filele x) - "Falsul în înscrisuri sub semnătură privată era incriminat, la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii, de dispoziţiile art. 290 din C. pen. din 1969 şi constă în "Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătat în art. 288 (n.r. contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea în orice mod), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

În doctrina de specialitate, s-a reţinut că, prin contrafacerea scrierii, în înţelesul art. 290 din C. pen. din 1969, se înţelege reproducerea frauduloasă, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparenţa unui înscris adevărat, iar jurisprudenţa a dezvoltat conceptul de "contrafacere a scrierii" în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, statuând că acesta are înţelesul de alcătuire, plăsmuire a înscrisului, şi nu doar de imitare a scrierii manuscrise din conţinutul său (Decizia nr. 177/A din 12.06.2014, Decizia nr. 123/A din 08.04.2015, dar şi Decizia nr. 1776/2013 din 24 mai 2013; Decizia nr. 2124/2013 din 18 iunie 2013; Decizia nr. 96/A/2016 din 16 martie 2016 ale instanţei supreme, toate disponibile pe www.x.ro).

Jurisprudenţa anterior menţionată reflectă, de altfel, o soluţie de principiu adoptată de Plenul fostului Tribunal Suprem prin Decizia nr. 1/1970, prin care s-a statuat că există contrafacere şi atunci când făptuitorul plăsmuieşte în întregime un înscris sau completează fără drept un formular care, astfel, devine original.

Drept urmare, contrar aprecierii primei instanţe, falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, şi în plăsmuirea integrală a conţinutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată şi anterior C. pen. actual.

Prin menţionarea explicită a modului de falsificare prevăzut de art. 321 din C. pen. ca variantă de comitere a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, actuala reglementare, prevăzută în art. 322 din C. pen., nu a marcat o eventuală extindere a sferei de cuprindere a normei de incriminare, ci doar preluarea de către legiuitor a unei soluţii regăsite constant în jurisprudenţa anterioară, aducându-se, astfel, un plus de claritate textului."

În ceea ce priveşte poziţia inculpaţilor G. şi H. în apel, aceasta s-a rezumat la a nega aspectul subiectiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în sensul necunoaşterii caracterului nereal al menţiunilor inserate în cuprinsul lor.

Astfel, în cuprinsul deciziei atacate se reţine că:

"Din punct de vedere obiectiv, situaţia de fapt nu a fost contestată în apel, rezultând că, în contextul anterior descris, pe parcursul lunii noiembrie 2012, la cererea inculpatului F., inculpata G. a falsificat, prin acte repetate de contrafacere, Contractul nr. lC/04.01.2012, acordul de reziliere al acestui contract, datat 02.07.2012, situaţiile de lucrări (timesheat-uri), precum şi Comanda de achiziţie nr. x/27.11.2012, înscrisuri în care a atestat date nereale cu privire la ziua întocmirii acestora şi operaţiunile consemnate în conţinutul lor şi care au fost utilizate pentru justificarea şi efectuarea transferului sumei de 1.123.762,40 RON în contul S.C Z. S.R.L.

Inculpatul H. a falsificat certificatul de acceptanţă parţială datat 02.07-2012, înscris în care a certificat date nereale cu privire la prestarea unor servicii de către S.C Z. S.R.L, menţionând, în mod necorespunzător adevărului, că S.C K. a efectuat recepţia serviciilor anterior amintite, precum şi testele de acceptanţă."

Or, în mod corect, instanţa de apel, în interpretarea şi aplicarea cu titlu de continuitate jurisprudenţială a art. 290 din C. pen. a constatat că "falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrierilor sub semnătură privată, şi în plăsmuirea integrală a conţinutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată şi C. pen. actual".

Prin urmare, criticile menţionate în susţinerea recursurilor în casaţie nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia şi participaţia inculpaţilor la săvârşirea infracţiunilor.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Înalta Curte constată că prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenţii nu au evidenţiat elemente de nelegalitate, în aşa măsură încât să se ajungă la concluzia că faptele pentru care au fost condamnaţi, nu constituie infracţiuni, ci au solicitat o reinterpretare a probelor, prin prisma unor critici comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond şi cu titlu de motive de apel.

Or, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale tuturor infracţiunilor pentru care recurenţii inculpaţi au fost condamnaţi, instanţa de apel realizând, de altfel, o analiză corespunzătoare sub acest aspect.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii G., B., F. şi H. împotriva Deciziei nr. 121/A din data de 08 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi G., B., F. şi H. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi G., B., F. şi H., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 157 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de câte 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii G., B., F. şi H. împotriva Deciziei nr. 121/A din data de 08 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurenţii inculpaţi G., B., F. şi H. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi G., B., F. şi H., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 157 RON, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 17 septembrie 2020.

GGC - NN