Claim to common-law revindication barred by unexercised special retrocession procedure for religious property transfers.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

I. După deliberare,

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 13.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi a formulat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., cerere în revendicare a terenului intravilan în suprafaţa de 1.113 mp, situat în Galaţi, înscris în CF nr. x a municipiului Galaţi, cu următoarele vecinătăţi: la N şi V - teren aparţinând A. S.A.; la E - teren aparţinând Parohiei "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi, din str. x; la S - str. x, solicitând să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de teren indicate, înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea reclamantei, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 628 din 22 iunie. 2018, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., precum şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 208 A/14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 628 din 22 iunie 2018 a Tribunalului Galaţi, secţia I civilă.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi, în drept invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în cauză a fost cedat către fosta B. şi A. Galaţi, actuala A. S.A., context în care cererea sa de chemare în judecată s-a întemeiat pe faptul că actul juridic prin care respectiva suprafaţă de teren a intrat în proprietatea intimatei, încheiat cu fosta întreprindere de pescuit oceanic B. şi A. Galaţi, este un act abuziv, calificat în acest fel prin chiar voinţa legiuitorului - art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, introdus prin pct. 1 din O.U.G. nr. 21/2015, începând cu 27.05.2016.

A invocat în acţiune şi faptul că oferta de donaţie imobiliară autentificată sub nr. x/19.06.1978 a fost încheiată într-un context faptic special, cu vicierea voinţei juridice din partea donatorului (viciere generată de existenţa unor împrejurări de fapt care afectau atât cauza actului juridic respectiv, cât şi consimţământul donatorului cu privire la încheierea lui), situaţie care face ca donaţia să fie nulă de drept în raport cu dispoziţiile art. 948 pct. 4. 966, 967 şi 968 C. civ.. Or, prin înscrisurile anexate la cererea de fond s-a demonstrat că, în fapt, donaţia în cauză s-a realizat exclusiv de către recurentă în scopul obţinerii, după momentul încheierii respectivului act juridic, a construirii unei instalaţii de încălzire centrală absolut necesară pentru funcţionarea fără impedimente a bisericii "Sf. Trei Ierarhi". Nu se poate reţine niciun motiv rezonabil pentru ca parohia să fi dorit cu adevărat să îşi micşoreze într-un mod atât de substanţial patrimoniul, fără a urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (care, în speţă, este reprezentat de construirea instalaţiei de încălzire cu energie termică a bisericii), astfel că este evidentă şi de necontestat lipsa intenţiei de a gratifica.

Recurenta a învederat, la data promovării litigiului pendinte, că la momentul de referinţă al încheierii donaţiei nu poate fi ignorat atributul de notorietate al acestui gen de situaţii, deoarece acest tip de acte juridice a constituit o practică constantă de expropriere mascată de către stat şi instituţiile sale din subordine a tuturor celor ce mai aveau teren în proprietate în anul 1978. Această împrejurare, corelată cu argumentele exprimate anterior, conduce, pe baza unui raţionament inductiv, la concluzia lipsei lui animus donandi în actul juridic civil cu titlu gratuit autentificat sub nr. x/19.06.1978, lipsă care afectează însăşi existenţa voinţei juridice a donatorului la momentul încheierii donaţiei. Chiar dacă oferta de donaţie a fost semnată în faţa notarului de stat, se poate considera că, date fiind circumstanţele detaliate mai sus, nu a existat niciodată intenţia de a gratifica.

În drept, cererea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 563 din Noul C. civ. şi pe art. 942 - 948, 953 - 961, 966 - 968, 813 - 832 din vechiul C. civ.

1. În motivarea recursului, cu privire la cele reţinute de instanţa de apel referitoare la aplicarea prezumţiei caracterului abuziv al actului, recurenta a susţinut că prezumţia instituită de art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000 ("se prezumă ca fiind preluate în mod abuziv, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donaţie") este una legală, textul fiind introdus prin O.U.G. nr. 21/2015, aşadar, prin voinţa legiuitorului; or, această prezumţie legală poate fi înlăturată prin proba contrară.

În cauză, prin calificarea acestei prezumţii ca fiind una relativă, instanţa de apel a greşit, substituindu-se rolului legiuitorului, a cărui intenţie clară a fost să scoată în afara legii respectiva categorie de acte juridice. Ca urmare, s-a încălcat de către instanţa de apel principiul disponibilităţii, rezultatul acestui demers fiind pronunţarea unei decizii nelegale.

În legătură cu acelaşi aspect, recurenta a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 1203/2013 a secţiei I civile, prin care s-a stabilit că acest act normativ "a apărut înainte de Legea nr. 10/2001, iar textul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 consfinţeşte caracterul abuziv al preluării imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, indiferent dacă preluarea de către stat s-a făcut cu sau fără titlu, aceasta însemnând că, în speţa de faţă, imobilele respective sunt prezumate a fi fost preluate în mod abuziv de către statul român, chiar dacă preluarea s-a făcut în baza unui act aparent valid, respectiv în baza unui contract de donaţie, cât timp imobilele respective fac parte din categoria celor care au aparţinut cultelor religioase din România, altele decât lăcaşele de cult".

În consecinţă, în condiţiile în care oferta de donaţie este nulă prin voinţa legiuitorului, conform normei invocate, în speţa de faţă imobilul revendicat este prezumat a fi fost preluat în mod abuziv de către statul român; nu există acte care să demonstreze că dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniul recurentei, ci doar că, datorită contextului social politic al perioadei de după 1948, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă.

2. Recurenta reclamantă a mai arătat că instanţa de apel a constatat că imobilul ce face obiectul litigiului intră, într-adevăr, sub incidenţa actului normativ special, dar, câtă vreme acţiunea a fost promovată pe dispoziţiile dreptului comun, aceasta nu poate da prioritate legii speciale, fiind obligată să respecte limitele învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Cât priveşte acest considerent, recurenta a precizat că reţinerea posibilităţii pe care ar fi avut-o parohia de a formula o cerere de retrocedare bazată pe aceste dispoziţii speciale este eronată, aceasta pentru că, în conformitate cu forma anterioară datei de 27.05.2016 a O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare au putut fi depuse la Comisia specială de retrocedare doar până la data de 02.03.2003 (termenul iniţial de 6 luni a fost prelungit cu 30 de zile prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare).

Prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 a fost acordat un nou termen de 6 luni pentru depunerea de noi cereri de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, cererile de retrocedare, inclusiv cele care intră sub incidenţa art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, puteau fi depuse la Comisia specială de retrocedare până la data de 25.01.2006.

După modificarea survenită în anul 2016 - care ar fi permis formularea unei atare cereri dacă ar fi existat şi un interval de timp în care s-ar fi putut depune - nu a mai fost prevăzut niciun termen pentru formularea de cereri de retrocedare în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000; deşi exista o bază legală pentru cererile de retrocedare pentru imobilele preluate prin donaţii abuzive, aceasta nu putea fi valorificată în practică din lipsa normelor de aplicare a legii care ar fi trebuit să stabilească un nou termen de depunere pentru cererile de retrocedare.

Astfel, schimbarea legislativă intervenită în anul 2016 asupra O.U.G. nr. 94/2000 a generat lipsa posibilităţii de a valorifica aceste prevederi legale modificate, iar, pe cale de consecinţă, dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au devenit depăşite pentru imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donaţie prevăzute de alin. (1)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, deoarece nu îşi găsesc aplicabilitatea în practică pentru această categorie de imobile, pentru simplul fapt că legea specială nu poate fi aplicată în cazul acestora pentru motivul de mai sus.

Această situaţie paradoxală, creată de legiuitor prin lipsa de coerenţă a unor modificări legislative, cât şi lipsa de aplicabilitate a unei decizii de interpretare a legii a făcut ca singura cale prin care s-ar putea recupera imobilele prevăzute O.U.G. nr. 94/2000 să fie calea comună, prevăzută de art. 563 C. civ., în condiţiile în care o acţiune întemeiată pe norma specială nu a putut fi promovată vreodată.

3. În legătură cu cele menţionate de instanţa de apel referitoare la faptul că nu se poate reţine că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, recurenta a învederat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. civ., "Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii".

În cauză, oferta de donaţie imobiliară încheiată între recurenta şi intimată a fost înregistrată într-un registru public, fiind autentificată la Notariatul de Stat din acea vreme sub nr. x/19.06.1978.

Ca urmare, pe lângă celelalte argumente referitoare la uzucapiune, în favoarea recurentei a funcţionat o prezumţie legală, cu privire la existenţa dreptului de proprietate, care ar fi trebuit răsturnată de partea adversă şi nu de instanţa de judecată.

4. În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de apel cu privire la lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul material al litigiului, recurenta a menţionat că instanţa de fond nu ţinut cont de probele depuse în dosar, ignorând cu desăvârşire orice document care ar fi demonstrat în mod indirect dreptul de proprietate al parohiei asupra terenului revendicat, mai ales în situaţia în care nu s-a ţinut cont deloc de contextul istoric în care a fost atribuit terenul.

A precizat că, în opinia eronată a instanţei de apel, pentru a putea revendica terenul în cauză ar fi trebuit să se solicite în prealabil constatarea uzucapiunii pentru perioada de timp 1871 - 1978, lucru imposibil în cadrul legal aflat în vigoare în prezent.

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real (dezmembrământ al dreptului de proprietate) asupra unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege, astfel încât starea de fapt se transformă în stare de drept. Spre a dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile prevăzute de art. 1847 C. civ.

Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca un proprietar, astfel încât, pentru existenţa posesiei este necesară întrunirea a două elemente în persoana celui ce tinde să uzucapeze şi a autorilor a căror posesie o invocă: unul material - corpus şi altul psihologic, intenţional -animus. Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire şi folosinţă, executate direct asupra bunului, confirmate în cauză prin exercitarea actelor materiale de deţinere şi folosinţă asupra terenului cu mai mult de 30 de ani în urmă (acest lucru reiese cu claritate din oferta de donaţie). Elementul intenţional constă în intenţia celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar şi se dobândeşte numai în momentul în care cel care are detenţiunea materială a bunului îşi manifestă intenţia de a păstra lucrul pentru sine, săvârşind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face.

Instanţa supremă, în jurisprudenţa sa, a decis că proba posesiei se va face, în ce priveşte dreptul de proprietate, prin plata impozitelor şi a celorlalte taxe referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secţia financiară, etc, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Or, din documentele anexate cererii chemare în judecată rezultă toate aceste aspecte (de exemplu, istoric de număr poştal - adresa nr. x/26.09.2014 a Arhivelor Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, din care reiese că adresa actuală a imobilului, respectiv "str. x nr. 10-12", a fost stabilită în 1975, procesul-verbal din 20 octombrie 1927, întocmit de Comisia parohială şi epitrop privind inventarul parohiei "Sf. Trei Ierarhi", în care sunt menţionate curtea bisericii, cu delimitări, casa parohială - situată în str. "Sf. Trei Ierarhi", planul de amplasament, inventarul din 24 februarie 1948 al Parohiei "Sf. Trei Ierarhi", unde, în capitolul "Terenuri" este înregistrată suprafaţa de 3.403 mp, inventarul pe anul 1949 al Parohiei "Sf. Trei Ierarhi", în care se menţionează teren curte biserică, grădini, inventarul pe anul 1950 al Parohiei "Sf. Trei Ierarhi", în care se indică totalul terenului aflat în proprietate, de 3403 mp).

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului declarat de către recurentă, pentru neîncadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 7 noiembrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi împotriva deciziei nr. 208/A din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, şi a fost fixat termen de judecată a recursului, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, prin raportare la temeiurile de drept invocate, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că terenul obiect al litigiului îl reprezintă suprafaţa de 1.113 mp situată în Galaţi, str. x, teren cu privire la care a fost încheiată de către recurentă oferta de donaţie imobiliară autentificată sub nr. x/19.06.1978 de Notariatul de Stat Judeţul Galaţi, calitatea de donatar având-o B. şi A. din Galaţi.

Potrivit ofertei de donaţie, terenul era cuprins în curtea bisericii parohiei şi era stăpânit în fapt de către recurentă din 1871, fără ca aceasta să posede acte. S-a indicat în oferta de donaţie că donaţia este liberă de sarcini sau condiţii, donatara urmând a intra în stăpânirea terenului donat de la data ofertei, scutind-o de comunicarea acceptării prevăzute de art. 814 C. civ.

Prin H.G. nr. 469/05.07.1991, a fost înfiinţată societatea comercială A. S.A., iar activul şi pasivul B. şi A. Galaţi, ce şi-a încetata activitatea, au fost preluate de societatea comercială nou înfiinţată. Prin certificatul seria x nr. x din 23.05.2002 emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a fost atestat dreptul de proprietate al pârâtei asupra suprafeţei de 184.033 mp, înregistrat sub nr. x/25.04.2011 la OCPI Galaţi, din care face parte şi terenul în litigiu. Societatea pârâtă a fost privatizată, cumpărând acţiunile de la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrare Participanţilor Statului.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren în litigiu, precum şi înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea acesteia, fundamentându-şi acţiunea pe dispoziţiile ce reglementează revendicarea de drept comun, respectiv dreptul de proprietate pe oferta de donaţie imobiliară autentificată sub nr. x/19.06.1978 de Notariatul de Stat Judeţul Galaţi. Aceasta a arătat, în cuprinsul cererii, că oferta de donaţie este nulă, invocând nulitatea actului juridic prin prisma mai multor cauze, şi anume: existenţa prezumţiei legale de act abuziv potrivit art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, lipsa cauzei - sub aspectul lipsei intenţiei de a dona, vicierea consimţământului prin dol şi violenţă, lipsa formei - lipsa acceptării autentice a donaţiei.

Soluţionând calea de atac formulată împotriva sentinţei primei instanţe, curtea de apel a constatat că "de esenţa acţiunii în revendicare este faptul că ea nu poate fi exercitată decât de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat" şi că "primordial oricărei alte chestiuni, în cadrul unei astfel de acţiuni, reclamantul trebuie să facă dovada proprietăţii asupra bunului revendicat".

Or, în speţă, din probatoriul administrat a rezultat că, la data introducerii acţiunii, reclamanta nu mai era proprietara terenului în litigiu, dreptul de proprietate ieşind din patrimoniul acesteia încă din anul 1978, prin donaţie, calitatea de proprietar având-o pârâta, nefăcându-se, astfel, în cauză, dovada dreptului de proprietate în virtutea căruia se putea formula acţiunea în revendicare.

Instanţa de apel a constatat, totodată, că motivele de nulitate a ofertei de donaţie au fost, însă, invocate ca apărări, ca susţineri de fapt în raport de care reclamanta consideră că pârâta nu deţine în mod legal suprafaţa de teren în litigiu.

Prin urmare, a apreciat că, atât timp cât instanţa de fond nu a fost învestită cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii ofertei de donaţie, aceasta nu avea cadrul legal în care să analizeze şi să se pronunţe cu privire la incidenţa prezumţiei caracterului abuziv al actului de donaţie în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000 sau referitor la nulitatea acestui act juridic rezultată din lipsa cauzei, sub aspectul lipsei intenţiei de a dona, vicierea consimţământului prin dol şi violenţă, lipsa formei, lipsa acceptării autentice a donaţiei, context în care nu s-a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ.

A mai reţinut curtea că imobilul ce face obiectul litigiului intră sub incidenţa actului normativ special, dar, câtă vreme acţiunea a fost promovată pe dispoziţiile dreptului comun, nu poate da prioritate legii speciale, fiind obligată să respecte limitele învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susţinut, cu trimitere expresă şi la jurisprudenţa instanţei supreme, că prezumţia instituită de art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000 este una legală, textul fiind introdus prin O.U.G. nr. 21/2015, aşadar, prin voinţa legiuitorului, şi a arătat că, prin calificarea acestei prezumţii ca fiind una relativă, instanţa de apel a greşit, substituindu-se rolului legiuitorului. Ca urmare, în cauză s-a încălcat principiul disponibilităţii, rezultatul acestui demers fiind pronunţarea unei decizii nelegale.

În raport de aceste apărări, Înalta Curte reţine că, în cauză, se invocă nerespectarea unor norme de procedură, respectiv art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, motiv de recurs ce se încadrează în drept în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce permit casarea unei hotărâri atunci când s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispoziţiile de mai sus, este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligaţia judecătorului de a respecta aceste limite este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii.

În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în revendicare şi cerere de înscriere în cartea funciară, fără ca reclamanta să solicite distinct constatarea nulităţii oferitei de donaţie, act juridic în temeiul căruia şi-a întemeiat acţiunea formulată împotriva actualului proprietar al dreptului de proprietate.

Deşi nulitatea unui act juridic se poate obţine nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie, ca apărare de fond, acest din urmă mijloc procedural este pus la îndemâna părţii pârâte şi nu a reclamantului, în contextul în care actul a cărui nulitate se invocă nu a fost opus de către pârât.

Prin urmare, nefiind învestită instanţa de fond cu un capăt distinct al cererii de chemare în judecată, privind nulitatea actului de donaţie, în mod legal instanţa de apel a considerat, în temeiul principiul disponibilităţii, că nu se poate pronunţa cu privire la susţinerile reclamantei vizând prezumţia instituită de art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000.

De altfel, prezumţia caracterului abuziv al actului contestat nu este aplicabilă în cauză în situaţia în care reclamanta a formulat o acţiune în revendicare potrivit dreptului comun, această prezumţie fiind stabilită pentru facilitarea şi soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor iniţiate în temeiul legii speciale, anume în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Interpretarea dată dispoziţiilor actului normativ special conduce la concluzia că orice imobil, cu excepţia lăcaşelor de cult, care a aparţinut, înainte de 22 decembrie 1989, unui cult religios şi s-ar găsi în prezent în stăpânirea statului sau a altor subiecte de drept avute în vedere de ordonanţă ar fi supus restituirii sau, după caz, compensării prin măsuri reparatorii, exclusiv pe cale administrativă, indiferent de modalitatea în care cultul religios ar fi fost lipsit de proprietatea sa. În această situaţie, legea specială prezumă caracterul abuziv al preluării de către statul român a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, altele decât lăcaşele de cult, însă trebuie parcursă procedura instituită de acest act normativ.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat.

Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că reţinerea posibilităţii pe care ar fi avut-o parohia de a formula o cerere de retrocedare bazată pe O.U.G. nr. 94/2000 este eronată, aceasta întrucât o astfel de solicitare a putut fi formulată, chiar şi prin raportare la art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005, doar până la data de 25.01.2006. Pe de altă parte, a arătat aceasta, dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donaţie prevăzute de alin. (1)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, pentru simplul fapt că Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată în cazul acestora. Or, a susţinut recurenta, această situaţie paradoxală, creată de legiuitor prin lipsa de coerenţă a unor modificări legislative, cât şi lipsa de aplicabilitate a unei decizii de interpretare a legii a făcut ca singura cale prin care s-ar putea recupera imobilele avute în vedere de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 să fie calea comună.

Înalta Curte constată că, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la cauza cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor legale ce reglementează acţiunea în revendicare, reţinând că pretenţiile formulate de reclamantă nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât temeiul de drept al acestora a fost indicat ca fiind art. 563 C. civ.

În speţă, partea reclamantă a avut posibilitatea ca, în termenele stabilite de lege, să solicite organului competent, respectiv comisiei constituite potrivit O.U.G. nr. 94/2000, retrocedarea imobilului în prezent revendicat. Lipsa de diligenţă a reclamantei nu poate, în situaţia de faţă, a fi suplinită în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, solicitându-se instanţei de judecată să facă aplicarea unor prevederi legale speciale, aplicabile unei proceduri speciale care, însă, nu a fost urmată de reclamantă.

În acest context, critica privind aplicarea greşită a legii este nefondată.

Recurenta a învederat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, or, în opinia sa, sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii".

Înalta Curte reţine, sub acest aspect, că acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar sau, cu alte cuvinte, acţiunea prin care o persoană, invocând dreptul de proprietate asupra unui bun imobil, cere recunoaşterea acestui drept şi obligarea posesorului nelegitim la restituirea bunului.

Pentru a fi considerat admisibil acest mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate, reclamantul trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, or, în cazul de faţă, titlul de proprietate pe care îl invocă parohia este oferta de donaţie imobiliară încheiată cu pârâta, autentificată la Notariatul de Stat Judeţul Galaţi.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că, astfel cum a statuat asupra situaţiei de fapt instanţa de apel, terenul obiect al litigiului a ieşit din patrimoniul reclamantei la data de 19.06.1978, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind transferat în patrimoniul B. şi A. Galaţi, ulterior în patrimoniul pârâtei. Mai mult, oferta de donaţie nu a fost constatată nulă până la data exercitării prezentei căi de atac.

Totodată, observă că, în sens material, publicitatea creează prezumţia exactităţii înscrierii drepturilor, a actelor sau a faptelor juridice în registrele publice, ceea ce prezumă că înscrierea respectivă corespunde realităţii.

La data autentificării ofertei de donaţie erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 377/1960, operaţiunea având drept scop să înlesnească persoanelor "constatarea raporturilor lor juridice, asigurându-le ocrotirea intereselor şi exerciţiul drepturilor civile în cadrul legalităţii populare", respectiv de a conferi actelor şi documentelor scrise o anumită putere doveditoare.

Astfel, prin autentificare, înscrisul dobândeşte forţă probantă după cum urmează: considerat în întregul său, actul se bucură de prezumţia de autenticitate, dacă, chiar şi numai aparent, a fost corect întocmit; menţiunile din act referitoare la fapte materiale săvârşite de agentul instrumentator sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de acesta prin propriile sale simţuri au putere doveditoare deplină; menţiunile făcute numai pe baza declaraţiilor pot avea, după caz, fie forţă doveditoare până la proba contrară, fie doar valoarea unui început de dovadă scrisă.

În situaţia pendinte, invocarea dispoziţiilor ce vizează înscrierea într-un registru public nu vine decât să confirme că oferta de donaţie, potrivit încheierii de autentificare, a produs efecte juridice.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, şi în situaţia constatării nulităţii ofertei, efectul acesteia nu ar fi acela de revenire în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în cauză, în contextul în care parohia nu a făcut dovada existenţei unui titlu anterior ce a dus la dobândirea dreptului de proprietate, ci doar a posesia, ca stare de fapt.

În ceea ce priveşte constatările instanţei de apel cu privire la lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul material al litigiului, recurenta a menţionat că instanţa de fond nu a ţinut seama de probatoriul administrat, iar curtea a apreciat greşit că, pentru a putea revendica terenul în cauză, ar fi trebuit să se solicite în prealabil constatarea uzucapiunii pentru perioada de timp 1871 - 1978.

Înalta Curte apreciază că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Astfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte consideră că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în cauză nu poate opera de plin drept uzucapiunea în condiţiile în care incidenţa acestui mod original de dobândire a dreptului de proprietate trebuie solicitată şi constatată ca atare de către o instanţă de judecată, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Or, reclamanta nu este în posesia unei astfel de hotărâri şi nici nu a formulat o solicitare în acest sens, sens în care nu se poate prevala de instituţia uzucapiunii şi nu poate pretinde că, urmare a unei posesii îndelungate, a dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu care să justifice revendicarea.

Drept consecinţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi împotriva deciziei nr. 208/A din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galaţi împotriva deciziei nr. 208/A din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.