Debt for house construction on another’s land upheld; claimant’s cassation appeal inadmissible.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

I. Primul ciclu procesual:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 11.02.2016, pe rolul Tribunalului Ialomiţa, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. a se constata dreptul său de creanţă, cu o contribuţie de 99%, asupra imobilelor: teren în suprafaţă de 1125 mp., precum şi a construcţiei edificate pe acesta, în suprafaţă de 156 mp. compusă din parter-o cameră de zi. debara, hol, baie şi terase) şi la etaj 3 dormitoare, baie, hol, 3 balcoane, situate în Slobozia, str. x, jud. Ialomiţa, înscrise în Cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, imobile în valoare de 657000 RON şi obligarea pârâtei la plata acestuia şi stabilirea unui drept de retenţie în favoarea sa până la achitarea contravalorii creanţei, cu plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17.02.2016, reclamantul a formulat cerere de mărire a cuantumului obiectului cererii, în sensul că valoarea imobilelor: teren în suprafaţă de 1125 m.p., precum şi a construcţiei edificate pe acesta, în suprafaţă de 156 m.p. compusă din parter - o cameră de zi, debara, hol, baie şi terase) şi la etaj 3 dormitoare, baie, hol, 3 balcoane, situate în Slobozia, str. x, jud. Ialomiţa,înscrise în Cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, în raport de care solicită stabilirea dreptului de creanţă cu o contribuţie de 99% este de 955990 RON, astfel cum rezultă din ultima expertiză efectuată în dosarul civil nr. x/312/22012 al Judecătoriei Slobozia de către expert C..

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1073 şi 1169 vechiul C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta B. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Totodată, a învocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în constatare; a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului; a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a prescripţiei creanţelor; a autorităţii de lucru judecat; a lipsei de interes a acţiunii în constatare. A solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 983 din 26.05.2016, Tribunalul Ialomiţa a respins, ca nefondate, excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes a acţiunii în constatare, a autorităţii de lucru judecat. Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta B. şi, drept urmare, a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. şi, ca nefondată, acţiunea având ca obiect stabilirea unui drept de retenţie.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 230 A din 13.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a anulat sentinţa civilă nr. 983/2016 a Tribunalului Ialomiţa şi s-a trimis cauza pentru evocarea fondului primei instanţe.

II. Al doilea ciclu procesual:

4. Soluţia instanţei de fond, după un prim ciclu procesual în rejudecare

Prin încheierea din 20.06.2017, Tribunalului Ialomiţa a respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active, a autorităţii de lucru judecat şi a lipsei de interes a acţiunii, iar prin sentinţa civilă nr. 1578F/26.10.2017, Tribunalul Ialomiţa a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 311.686 RON reprezentând drept de creanţă aferent imobilului construcţie situat în mun. Slobozia, str. x, jud. Ialomiţa, a stabilit un drept de retenţie al reclamantului asupra imobilului construcţie situat în mun. Slobozia, str. x, jud. Ialomiţa, până la achitarea de către pârâtă a sumei de 311.686 RON şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 453 C. proc. civ. a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 6721,86 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B..

5. Hotărârea instanţei de apel:

Prin decizia nr. 359 A din 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1578F/26.10.2017 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa şi a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii având ca obiect instituirea unui drept de retenţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 4 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel - taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.

6. Cererile de recurs:

Împotriva acestei ultime decizii au formulat recurs pârâta B. şi reclamantul A., acesta formulând recurs şi împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recurentul-reclamant A. consideră hotărârea pronunţată în apel ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de fond a fost cea care a apreciat corect probatoriile din prezenta cauza având in vedere că sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea unui drept de retenţie întrucât bunul se află în proprietatea debitoarei, iar acţiunea prin care s-a solicitat acest drept a fost notată în cartea funciară.

În drept, au fost învocate dispoziţiile art. 488 şi urm. C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B., după expunerea situaţiei de fapt, a arătat că decizia atacată este nelegală şi netemeinică pentru motivele de recur înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate au fost evocate, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - motiv de nelegalitate prevăzut prin art. 488 alin. (1) pct. 6 (primele două teze) din C. proc. civ.

Evocând conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. recurenta a susţinut că din cuprinsul deciziei din apel nu rezultă motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei cu privire la cuantificarea şi dovedirea dreptului de creanţă vizat prin acţiunea în constatare.

Se arată că, la pagina 15 a deciziei sunt expuse considerentele care au determinat instanţa de apel să menţină soluţia dată de prima instanţă, în sensul stabilirii dreptului de creanţă în valoare de 311.686 RON, în favoarea apelantului-reclamant, iar, la pagina 15, la alin. (5) şi (6), instanţa arată că la determinarea presupuselor contribuţii financiare ale apelantului-reclamant sunt valorificate, sub aspectul probaţiunii, prin "depoziţiile martorilor coroborate cu înscrisurile arătate (facturile fiscale, nota de constatare a Gărzii Financiare, secţia Ialomiţa) ceea ce confirmă fără echivoc că atât reclamantul, cât şi pârâta au contribuit financiar la cheltuielile pentru edificarea construcţiilor. Înscrisurile depuse în faza apelului - facturi, extrase de cont, alte documente contabile - nu conduc la o altă concluzie, nefiind apte să înlăture cele reţinute anterior, pe baza ansamblului probelor din dosar, cu privire la existenţa unei contribuţii financiare comune la edificarea construcţiilor".

Arată, însă, că la aceeaşi pagină, la alin. (8), pe acelaşi aspect, sunt indicate motive contradictorii faţă de precedent, în cuprinsul deciziei arătându-se că:

"de asemenea. Curtea constata ca pentru determinarea valorii contribuţiei tribunalul s-a raportat în mod corect la expertiza tehnica întocmita în dosarul nr. x/2012 al judecătoriei Slobozia de domnul expert D., coroborând concluziile acestui raport cu valorile facturilor de materiale achiziţionate în perioada 2004-2005 de reclamant şi cu valoarea manoperei pentru finisaje relevată de depoziţiile martorilor".

Recurenta susţine că dreptul de creanţă, invocat de apelantul-reclamant în cauză, nu are legătură cu valoarea de circulaţie a construcţiei pe care a edificat-o pe terenul cumpărat, în prealabil şi nici cu valoarea tehnică stabilită prin expertiza judiciară menţionată în prezenta decizie - expertiză tehnică judiciară efectuată la cererea apelantului-reclamant, în altă cauză, în susţinerea acţiunii în revendicare imobiliară formulată de acesta pe cale reconvenţională, proces soluţionat definitiv şi irevocabil.

Susţine că apelantul-reclamant trebuia să indice clar care este valoarea presupuselor materiale reclamate, ce reprezintă acestea, care sunt dovezile concrete pe care îşi fundamentează pretenţiile, deoarece valoarea materialelor respective nu are nicio legătură cu valoarea tehnică a imobilului sau cu valoarea actuală de circulaţie a casei, aspecte care nu au fost lămurite nici instanţa de fond, dar nici decizia din apel. Trcurenta susţine că, deşi a solicitat constant a se preciza valorilor reclamate, natura acestora şi dovezile aferente, instanţa nu s-a preocupat să lămurească aceste aspecte, de vreme ce presupusele materialele de construcţii nu au nicio legătura cu imobilul proprietatea sa, ce a fost finalizat cu mult timp înainte de emiterea facturilor prezentate de reclamant. Or, nota de constatare a Gărzii Financiare, secţia Ialomiţa şi facturile fiscale la care se face referire prin decizie, astfel cum a precizat în mod repetat, vizează, materialele de construcţii utilizate de reclamant la construcţiile şi restul activelor deţinute în proprietate de acesta sau societăţile sale comerciale ori construcţiile sau renovările realizate la casa mamei sale din comuna Săveni sau alte rude ale acestuia.

Întocmirea unor facturi de către reclamant, între societatea sa şi el, ca persoană fizică, nu dovedeşte că acele materiale de construcţii au fost transferate, fizic, existând posibilitatea existenţei unor operaţiuni pur formale iar, în fapt, materialele respective să fi fost utilizate la construcţiile şi reparaţiile realizate în beneficiul societăţilor acestuia, mamei sale ori a altor terţe persoane. Astfel, facturile "de materiale" depuse de apelantul-reclamant, la care face referire instanţa de apel prin decizie, reprezintă înscrisuri emise în intervalul 4 aprilie 2004 - 30 decembrie 2005, vizează "materiale de construcţii" şi au date de întocmire stabilite arbitrar, după interes şi bunul plac - faţă de exemplarele ce le0a depus, în original, la instanţă.

Deşi a solicitat lămurirea acestor aspecte, instanţa de apel nu s-a pronunţat prin decizia civilă analizată, cu privire la toate aceste apărări pe care le-a formulat, împrejurări care au fost lăsate nelămurite. În acest context, apreciază că, decizia instanţei de apel este nemotivată sub unele aspecte sau chiar contradictorie cu privire la alte împrejurări, neregularitate care impune casarea, în parte, a deciziei atacate (exclusiv cu privire la dreptul de creanţă vizat prin acţiunea în constatare), urmând ca, prin rejudecarea apelului, să fie reevaluată legalitatea şi temeinicia cererii de chemare în judecată, normele de drept aplicabile în speţă şi chestiunile legate de stabilirea existenţei şi întinderii pretenţiilor formulate.

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de nelegalitate prevăzut prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Întrucât reclamantul invocă un drept de creanţă, relativ la contribuţia cu materiale la ridicarea construcţiilor situate în Slobozia, judeţul Ialomiţa, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 492 şi 493 din vechiul C. civ.. Or, faţă de prezumţia legală statuată de art. 492 din vechiul C. civ., apelantul-reclamant trebuia să-şi dovedească pretenţiile privind dreptul reclamat şi să depună dovezile aferente acţiunii sale în justiţie, sub aspectul probaţiunii. Se arată că deşi a invocat instanţei de apel normele legale sus menţionate (prin întâmpinare, răspunsul la întâmpinarea apelantului-reclamant şi concluziile scrise depuse la judecarea apelului) instanţa a omis să se pronunţe asupra acestora.

Faţă de motivele invocate, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei instanţei de apel (exclusiv cu privire la dreptul de creanţă vizat prin acţiunea în constatare) si trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

7. Apărările formulate în cauză:

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului declarat de către reclamant, pentru neîncadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 13 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 359 A din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost admisă excepţia privind nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 359 A din 4 aprilie 2018 şi a încheierii din data de 9 octombrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind fixat termen de judecată a recursului declarat de pârâtă la 5 decembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi văzând dispoziţiile adoptate de completul filtru, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune analiza prioritară a recursului declarat admisibil în principiu, întrucât, în aplicarea art. 493 alin. (7) C0d procedură civilă, fixarea termenului de judecată în şedinţă publică este prevăzută doar dacă recursul este admis în principiu.

În condiţiile în care doar recursul pârâtei B. s-a aflat în această situaţie, completul de filtru a făcut aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ. doar în cazul acestuia.

Relativ la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că nu este posibilă pronunţarea a două hotărâri distincte în procedura filtrării - o încheiere de admitere în principiu, dar şi o decizie de respingere a recursului care nu întruneşte cerinţele de admisibilitate -, dar nu este posibilă nici soluţionarea acestuia în şedinţă publică, în alte condiţii decât cele expres prevăzute de art. 493 alin. (7). Din acest motiv, Înalta Curte a reţinut excepţia nulităţii, urmând ca pronunţarea asupra recursului, în sensul anulării acestuia, precum şi motivarea acestei soluţii, să se regăsească în aceeaşi decizie prin care Înalta Curte se va pronunţa asupra recursului, admis în principiu.

I. Relativ la recursul declarat de pârâta B..

1. Printr-un prim motiv de recurs, pârâta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate întrucât hotărârea este nemotivată sau cuprinde o motivare contradictorie.

Contrar celor arătate de recurenta-pârâtă, hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de respingere a apelului acesteia, critica nefiind nici sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv).

Faptul că instanţa de apel a înlăturat criticile pârâtei B. sub aspectul modalităţii de valorificare şi determinare a dreptului de creanţă reclamat în cauză nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanţa de prim control judiciar şi-a prezentat argumentele care reflectă soluţia în raport de aplicarea şi interpretarea, în contextul factual stabilit în cauză, a normelor legale înscrise în art. 1073 C. civ., invocate de reclamant ca temei de drept al demersului său judiciar, potrivit cărora "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări". Or, se observă că, în considerentele deciziei pronunţate, Curtea de Apel a expus, pe larg, argumentele care au fundamentat menţinerea soluţiei instanţei de fond prin care s-a stabilit, în sarcina pârâtei B., un drept de creanţă, în valoare de 311686 RON, în favoarea reclamantului.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus, argumentat, raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, procedând - în contextul evaluării limitelor devoluţiunii din apel, corespunzător dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. - la o reanalizare a susţinerilor şi apărărilor formulate de ambele părţi litigante, examinare realizată pe baza înscrisurilor existente la dosar şi a celorlalte probe administrate de tribunal, precum şi în apel, în contextul în care apelanta-pârâtă nu a înţeles să solicite, ca probă nouă în apel, decât încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Astfel, instanţa de apel a confirmat, pe baza înscrisurilor depuse în faza apelului, situaţia de fapt stabilită în cauză, arătând că tribunalul a stabilit corect, urmarea a analizării întregului probatoriu administart, că atât reclamantul, cât şi pârâta au contribuit financiar, în mod egal, la cheltuielile pentru edificarea construcţiei. Totodată, relativ la solicitarea pârâtei de înlăturare, din cadrul actelor doveditoare, a facturilor privind achiziţionarea materialelor, instanţa de apel a arătat că nu poate primi această apărare, atătând că solicitarea apelantei în sensul că aceste facturi ar fi fost întocmite pro causa constituie simple susţineri, în condiţiile în care nu au fost valorificate prin procedurile legale de contestare a autenticităţii acestora.

De asemenea, trimiterea instanţei de apel la expertiza tehnică judiciară întocmită în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Slobozia nu infirmă soluţia dispusă în cauză şi nu se vădeşte a fi o motivare contradictorie cu cele arătate deja, această referire fiind realizată în scopul de a verifica modalitatea în care instanţa de fond a procedat la determinarea şi întinderea pretenţiilor solicitate de reclamant în legătură cu imobilul pârâtei, sens în care s-a arătat că pentru determinarea valorii contribuţiei a fost examinat întregulul probatoriu administrat, în sensul coroborării valorii rezultate din înscrisurile administrate, inclusiv expertiza tehnică judiciară, precum şi cea extrajudiciară din dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Slobozia, dar şi depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv facturile de materiale achiziţionate în perioada 2004-2005 de reclamant şi valoarea manoperei pentru finisaje relevată de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză. Urmare a acestei examinări,relativ la determinarea valoriicontribuţiei reclamantului, instanţa de apel a arătatcă tribunalul s-a raportat corect la expertiza întocmită de expertEremia Saru Gheorghe, în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Slobozia, de vreme ce concluziile raportului au fost coroborate cu valorile din facturile materialelor achiziţionate de reclamant, în perioada 2004-2005 şi valoarea manoperei lucrărilor executate.

În ceea ce priveşte chestiunile semnalate în legătură cu valoarea probatorie a înscrisurilor examinate de instanţele de fond, la care recurenta face trimitere, expresă, în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte va avea în vedere că aspectele referitore la calitatea probatoriilor administrate de părţi şi aprecierea dată de instanţe valorii materialului probator administrat în scopul soluţionării raportului juridic litigios reprezintă o chestiune de fapt care pune în discuţie temeinicia şi nu de legalitatea hotărârii. Aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chestiunile semnalate rapotându-se în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care conturează situaţia de fapt stabilită şi reţinută de instanţele devolutive.

Cum în raport de cele anterior evocate, instanţa de apel a examinat şi a dat un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau nu ar fi analizat apărările formulate în cauză, susţinerile apelantei-pârâte fiind supuse examinării şi cuprinse în raţionamentul juridic al instanţei, care a fundamentat soluţia pronunţată relativ la apelul acesteia, drept pentru care critica recurentei se vădeşte a fi nefondată, urmând a fi respinsă.

În plus, sub aspectul evocării motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor formulate. În acest sens, instanţa europeană a arătat, în mod constant faptul că, "art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

2. Printr-un alt motiv de recurs, încadrat în art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a pretins că raportul juridic care vizează dreptul de creanţă invocat de reclamant, trebuia soluţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 492 şi 493 C. civ. şi, în raport de prezumţia legală statuată de art. 492 C. civ., reclamantul trebuia să-şi dovedească pretenţiile privind dreptul de creanţă şi să depună dovezile aferente acţiunii sale, sub aspect probator.

Critica recurentei referitoare la nesoluţionarea acţiunii din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 493 şi 494 C. civ. nu este întemeiată.

Demersul judiciar promovat de reclamant nu a fost fundamentat, în drept, pe dispoziţii legale care reglementează accesiunea artificială imobiliară, reclamatul înţelegând să îşi valorifice dreptului de creanţă, cu privire la contribuţia sa financiară în legătură cu imobilul aflat în proprietatea recurentei, promovând o acţiune personală patrimonială, în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 C. civ.. De altfel, relativ la natura juridică a acţiunii formulate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 230/A/13.03.2017 pronunţată în cauză, într-un ciclu procesual anterior, a reţinut că demersul reclamatului nu are doar caracterul unei acţiuni în constatare, ci şi în realizare. S-a apreciat că, din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea reclamantului este supusă termenului de prescripţie de 3 ani care începe să curgă, potrivit art. 3 alin. (1) corob. cu art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, de la data naşterii raportului de drept, respectiv de la data când reclamantul, în circumstanţele reţinute, a acordat pretinsele sume de bani.

Ca urmare, nu poate fi validată susţinerea recurentei potrivit căreia, instanţa de apel trebuia să reţină un alt temei juridic, decât cel învocat de reclamant, în justificarea pretenţiilor deduse judecaţii, de vreme ce, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, judecătorul având menirea de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt, însă în limitele aspectelor care formează obiectul pricinii supuse judecăţii ori de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit, sau cea în care, deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie.

Or, în cauza dedusă judecăţii, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care reclamantul le-a adus în susţinerea cererii sale nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual, astfel încât instanţele de fond au examinat corect cauza, prin prisma principiului disponibilităţii, în condiţiile în care reclamantul a arătat expres că norma legală aplicabilă raportului juridic obligaţional vizează dispoziţiile art. 1078 C. civ., potrivit căruia "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar, are dreptul la dezdăunare".

Cum în speţă, recurenta nu au demonstrat o situaţie de nelegalitate ce ar putea atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., critica cu acest obiect va fi respinsă ca nefondată.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând netemeinicia criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B., conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

2. Relativ la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine, astfel cum s-a arătat în încheierea din 13.06.2019, că acesta nu a dezvoltat în cuprinsul memoriului său de recurs critici de nelegalitate care să fie susceptibile de încadrare în cazurile de recurs expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Or, susţinerile recurentului referitoare la greşita respingere a cererii prin care a solicitat recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului litigios, pe motiv că instanţa nu a avut în vedere că acţiunea prin care a fost formulată această solicitare a fost înscrisă în cartea funciară, constituie critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, deoarece implică verificări de fapt şi aprecieri cu privire la relevanţa dată de către instanţa de apel probelor administrate.

Or, instanţa de apel a reţinut că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea acelui bun. S-a mai reţinut că această garanţie nu conferă prerogativa urmăririi bunului ce intră în detenţia altei persoane, dreptul de retenţie funcţionând numai cât timp bunul se află încă la detentor în favoarea căruia s-a instituit, încetând o dată cu pierderea detenţiei.

Se observă însă că, prin motivele de recurs, reclamantul nu a formulat critici sub aspectul calificării juridice a dreptului de retenţie şi nici sub aspectul momentului până la care solicitarea de instituire a dreptului de retenţie putea fi valorificată, motiv pentru care Înalta Curte constată că susţinerile din memoriul de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, drept urmare, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va dispune anularea recursului declarat de reclamantul A..

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., pârâta va fi obligată să plătească reclamantului suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 359 A din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii, precum şi împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe pârâtă la 1500 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.