Defamation damages for a public official: burden of proof as a non-reviewable factual issue and permissibility of pecuniary reparation under Civil Code arts. 253(4) and 1386.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 16.11.2017 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale cauzate de afirmaţiile defăimătoare aduse la adresa acestuia;

- obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare într-un ziar local editat la nivelul municipiului Bucureşti;

- obligarea pârâtului la publicarea, în nume propriu, de scuze publice în mediul electronic pe pagina proprie de C. cu privire la activitatea profesională a reclamantului, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti sub sancţiunea suportării de daune cominatorii în valoare de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1333 din 02.05.2018, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei în cuantum de 2.000 euro, echivalentul în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, reprezentând daune aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei. Totodată, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1617A din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1333 din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, recurentul pârât B. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a soluţionat cu prioritate critica de ordin procedural, referitoare la sarcina probei, constatând că această chestiune a fost soluţionată corect de instanţa de fond.

A arătat că reclamantul nu a făcut dovada susţinerilor sale, apreciind că instanţa de apel trebuia să se pronunţe strict în limitele motivelor de apel şi ale eventualelor apărări ale intimatului, fără să depăşească cadrul dedus judecăţii, cu referire şi la statutul de funcţionar public al reclamantului.

Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi din punctul de vedere al greşitei aplicări a legii sub aspectul reparării pecuniare a prejudiciului suferit de reclamant: art. 1386 alin. (1) C. civ., deoarece nu s-a dovedit că articolele respective ar aparţine pârâtului; de altfel, nici site-ul respectiv nu aparţine acestuia.

În opinia recurentului, hotărârea atacată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, art. 1357 C. civ.

Pârâtul a susţinut că instanţa de apel a analizat existenţa faptei ilicite dintr-o perspectivă care contravine normelor de drept aplicabile, mai exact, în opinia recurentului, instanţa nu a analizat propriu- zis condiţia existenţei faptei ilicite.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: aplicarea greşită a normelor de drept material.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul pârât B. împotriva deciziei nr. 1617A din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 28 mai 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prima critică formulată de pârât şi întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modul în care instanţa de apel a apreciat asupra sarcinii probei în cauză.

Astfel, pârâtul a susţinut în faţa instanţei de apel că reclamantul nu şi-a probat susţinerile, întrucât înscrisurile depuse la dosar nu fac referire la articolul publicat pe C., pentru care au fost solicitate daunele morale în cauză.

Analizând această critică, în raport de temeiul de drept, Înalta Curte constată că pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. este formal indicat, câtă vreme pârâtul face referire la modul în care instanţa de apel a administrat şi apreciat probatoriul în cauză şi nu arată care normă de drept material a fost greşit interpretată sau aplicată de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că în calea extraordinară de atac a recursului nu se pot formula critici cu privire la administrarea probelor, întrucât aceasta reprezintă o chestiune de fapt şi nu o aplicare greşită a legii.

Cu această motivare, Înalta Curte va respinge şi critica pârâtului referitoare la nedovedirea prejudiciul suferit de reclamant, reţinând, totodată, că aspectele referitoare la situaţia de fapt şi probele administrate nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate.

Prin a doua critică, pârâtul a susţinut că reclamantul nu avea statutul de funcţionar public, iar referirea făcută de instanţa de apel în motivare la funcţia ocupată de reclamant echivalează cu depăşirea cadrului dedus judecăţii.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat daune morale pentru articolul publicat de pârât, prin care se susţine că acesta şi-a încălcat atribuţiile ce îi reveneau în calitate de consilier juridic al Poştei Române.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au reţinut în motivare că reclamantul era funcţionar public, iar faptele imputate reclamantului, în această calitate, ar intra în sfera de interes a opiniei publice, ceea ce înseamnă că dreptul de exprimare al pârâtului ar putea fi exercitat cu limite mai largi.

Faţă de aceste reţineri, Înalta Curte constată că respectiva critică este nefondată, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu este vătămat sub niciun aspect de aceste constatări ale instanţei de apel; aşa fiind, se constată şi că pârâtul nu are interes să critice reţinerea de către instanţa de apel a funcţiei publice a reclamantului, împrejurare ce ar duce la evaluarea afirmaţiilor pârâtului după criterii mai flexibile, deci în avantajul pârâtului.

Pârâtul a mai criticat decizia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a legii, sub aspectul reparării pecuniare a prejudiciului suferit de reclamant, în raport de art. 1386 alin. (1) C. civ.

Astfel, pârâtul a arătat că fundamentul răspunderii civile delictuale este repararea prejudiciului cauzat şi nicidecum sancţionarea autorului faptei ilicite.

În cauză, aşa cum s-a arătat anterior, prin cererea de chemare în judecată pendinte, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru afirmaţiile defăimătoare ale pârâtului, precum şi publicarea de scuze publice.

Înalta Curte reţine că art. 253 alin. (4) C. civ., care se referă la Apărarea drepturilor nepatrimoniale, este incident în cauză şi prevede că "persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".

Totodată, potrivit art. 1386 C. civ., care se referă la Formele reparaţiei în cadrul reparaţiei prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, "repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească".

Ca urmare, din textele de lege mai sus citate, incidente în speţă, Înalta Curte a constatat că se permite expres cumulul celor două tipuri de reparaţie şi nu se acordă preferinţă celei în natură.

Mai mult, se reţine şi că, prin soluţia pronunţată în cauză, pârâtul a fost obligat la un singur tip de reparaţie, şi anume la plata unei sume de bani cu titlu de daune aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei, sens în care, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susţinerile pârâtului pe aceste aspecte.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât B. împotriva deciziei nr. 1617A din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.