Tort damages claim time-barred; appeal dismissed as unfounded, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a la 03.02.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 18.500.000 dolari americani şi a sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu material cauzat prin fapta ilicită, respectiv a sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin fapta ilicită, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 424/02.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului A., ca prescrisă.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 503 A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 424 din 2 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 16.807,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamantul A. a declarat recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat critici întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a arătat că, în mod greşit, în motivarea hotărârii, instanţa de apel a pornit de la o ipoteză străină de situaţia dedusă judecăţii şi de obiectul cererii cu care a fost învestită, atunci când a apreciat că reclamantul ar fi invocat o faptă ilicită continuă, element ce nu se regăseşte în cauză.

A mai arătat că, în motivarea instanţei de apel, nu se arată de ce instanţa a înţeles să respingă susţinerile reclamantului.

Reclamantul a formulat critici întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, în motivarea hotărârii, instanţa de apel s-a raportat doar la prejudiciu şi la persoana răspunzătoare, nefăcând nicio argumentaţie privind caracterul ilicit al faptei.

Reclamantul a arătat că instanţa de apel a greşit când a apreciat că natura ilicită a faptei intimatei pârâte, în cauza de faţă, ar fi putut fi cunoscută de către reclamant odată cu achitarea sa în dosarul penal, deoarece intimata pârâtă a susţinut că dosarul penal nu a fost rezultat al denunţului său.

Reclamantul a susţinut că, deşi la momentul achitării sale în dosarul penal cunoştea prejudiciul/paguba suferită, nu erau reglementate celelalte două elemente al art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi anume caracterul ilicit al faptei şi, faţă de acesta, identificarea făptuitorului, elemente ce au fost lămurite doar urmare a efectelor şi situaţiei de fapt şi de drept ce rezulta din adresa BNR nr. x/12.03.2015.

Aşadar, a arătat reclamantul, aceasta este data de la care ar curge prescripţia reglementată de Decretul nr. 167/1958.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei nr. 503 A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 28 mai 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, se reţine că la data de 04.03.2004, C., în calitate de director al S.C. D. S.R.L. Timişoara a formulat o plângere penală prin care a solicitat cercetarea mai multor persoane, inclusiv a reclamantului A. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni.

Ca urmare, la data de 05.05.2006, pârâta din prezenta cauză, B. S.A., a formulat un denunţ penal împotriva numitului E., pentru săvârşirea mai multor infracţiuni.

Ulterior, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi, printre care şi reclamantul A., pentru un număr de mai multe infracţiuni şi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, spălare de bani, fals de monedă şi alte valori.

Prin sentinţa penală nr. 1198/13.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2007, s-a dispus, în privinţa reclamantului A., achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care fusese trimis în judecată, hotărâre judecătorească rămasă definitivă la data de 30.11.2010, prin respingerea căilor de atac exercitate în cauză.

În urma achitării, la data de 18 ianuarie 2011, reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei, solicitând daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen. şi art. 999 C. civ., cu referire la denunţul formulat de pârâtă împotriva lui E..

Această cerere de chemare în judecată a fost completată de reclamant la data de 1.06.2011, prin introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a răspunde în solidar cu B. S.A. pentru prejudiciul moral şi material produs ca urmare a arestării sale preventive în mod neîntemeiat.

Ulterior, reclamantul a renunţat la judecata în contradictoriu cu pârâta B. S.A., aspect de care instanţa a luat act la data de 27 februarie 2012.

Procesul dintre reclamant şi pârâtul Statului Român s-a finalizat definitiv prin decizia nr. 1379 din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin care, în urma admiterii căii de atac a recursului, a fost modificată sentinţa pronunţată de tribunal şi pe fond respinsă acţiunea reclamantului.

În cauza pendinte, la data de 03.02.2017, reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale, reprezentând prejudiciul produs din imposibilitatea de a încasa diverse drepturi băneşti ce izvorau dintr-un contract de administrare, precum şi la plata de daune morale.

În esenţă, reclamantul a făcut referire la denunţul pârâtei B. S.A. împotriva numitului E., mai sus amintit, la achitarea sa în urma cercetării judecătoreşti, precum şi la prejudiciile materiale şi morale suferite.

Prin sentinţa pronunţată de tribunal în cauză, a fost respinsă acţiunea, ca prescrisă, apreciindu-se că termenul de la care a curs dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri este data de 30 noiembrie 2010, care este data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de achitare a reclamantului.

Prin decizia recurată în cauză, a fost menţinută această soluţie, apreciindu-se că acţiunea a fost formulată după expirarea termenului de prescripţie.

Prin recursul formulat, primele critici ale reclamantului se referă la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinându-se că decizia recurată ar cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, cum ar fi analiza faptei ilicite a pârâtei, precum şi că nu se regăseşte în considerente o motivare a soluţiei adoptate de curtea de apel.

Astfel, se susţine că instanţa a greşit atunci când a apreciat că reclamantul ar fi invocat o faptă ilicită continuă, cu referire la adresa BNR. În realitate, reclamantul a invocat această adresă pentru a demonstra care este momentul la care a aflat despre inexistenţa unei legislaţii în materie IMO, şi nu pentru a arată caracterul ilicit al faptei, cum greşit arată curtea de apel.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Mai întâi, se reţine că instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă, deci nu a păşit la analiza fondului litigiului dedus judecăţii, ci, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, o excepţie peremptorie, a cărei analiză se impunea a fi făcută cu prioritate.

Prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a analizat aspectul ce ţine de întrunirea condiţiilor pentru sesizarea legală a instanţei. Apreciind, din probele administrate, că reclamantul a sesizat instanţa după împlinirea termenului de prescripţiei, instanţa a respins acţiunea pe cale de excepţie, fără a analiza obiectul dedus judecăţii, respectiv îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru reţinerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, şi, eventual, conţinutul faptei ilicite.

Faţă de aceste aspecte, critica reclamantului privind reţinerea greşită a unor ipoteze străine de fondul litigiului sau o greşită reţinere a faptei ilicite continue, ca obiect al cauzei, nu este fondată şi urmează a fi respinsă.

Cu privire la lipsa motivării soluţiei pronunţate de curtea de apel, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, în condiţiile în care a reţinut că, în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe făptuitor, cel mai târziu la momentul achitării definitive în procesul despre care se susţine că ar fi fost declanşat prin fapta delictuală a reclamantei constând în formularea unui denunţ penal.

Astfel, analizând în continuare critica referitoare la conţinutul faptei ilicite săvârşite de pârâtă, instanţa de apel, în argumentarea soluţiei adoptate, a constatat că un astfel de caracter, licit sau ilicit al denunţului, ar fi putut fi analizat de instanţa de fond cu condiţia ca litigiul să fi fost judecat pe fond; dar acest lucru nu a fost posibil, câtă vreme reclamantul nu a sesizat instanţa înăuntrul termenului general de prescripţie.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Prin ultima critică formulată, reclamantul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la determinarea momentului de la care curge termenul de prescripţie.

Recurentul a susţinut că termenul de prescripţie prevăzut de textul de lege de mai sus nu poate curge până când nu se cunoaşte natura ilicită a faptei; or, în cauză, această natură ar fi putut fi determinată doar prin emiterea adresei BNR nr. x/12.03.2015, prin care s-a lămurit că la nivelul anului 2006 nu exista legislaţie pentru IMO - Organizaţia Maritimă Internaţională.

Ca urmare, data emiterii acestei adrese este momentul de la care curge prescripţia, iar nu data rămânerii definitive a procesului penal, când nu fuseseră lămurite aspectele legate de caracterul licit sau ilicit al faptei reclamantului.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că aceste susţineri sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune este de 3 ani, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe să curga de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Din textele de lege mai sus citate, se reţine că legea stabileşte un moment subiectiv pentru curgerea termenului de prescripţie, care este data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care a produs-o şi un moment obiectiv, respectiv data la care păgubitul trebuia sa cunoască aceleaşi elemente.

Aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel în hotărârea recurată, legiuitorul nu condiţionează începerea curgerii termenului de prescripţie de cunoaşterea de către partea interesată a caracterului ilicit al faptei, stabilirea acestui caracter reprezentând o chestiune de fond, respectiv una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, care se stabileşte nu de către parte, ci de către instanţa de judecată, în cadrul unei acţiuni care însă trebuie formulată înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Este corectă aşadar constatarea instanţei de apel, în sensul că stabilirea caracterului licit sau ilicit al pretinsei fapte cauzatoare de prejudicii reprezintă o chestiune care ţine de fondul cauzei, iar nu de calculul termenului de prescripţie.

De aceea, contrar celor susţinute de recurent, în mod legal instanţa de apel s-a raportat la presupusa faptă ilicită a pârâtei, cum a fost invocată de recurent prin cererea de chemare în judecată.

În raport de aceste consideraţii, sunt nefondate susţinerile recurentului, în sensul că începutul prescripţiei trebuie sa fie amânat până la momentul la care reclamantul ar fi avut certitudinea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii pe care o invocă.

Din acest punct de vedere, este legală reţinerea instanţei de apel referitoare la momentul de la curge prescripţia, adică momentul când recurentul a cunoscut sau, cel mult, trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi persoana care ar răspunde de ea, care este data de 30.11.2010, când s-a pronunţat decizia penală nr. 4286 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în recurs, a rămas definitivă soluţia de achitare a recurentului.

Mai reţine Înalta Curte şi că, la data de 18 ianuarie 2011, reclamantul a înregistrat pe rolul instanţelor o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei din cauza pendinte, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, în cuprinsul căreia a solicitat daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen. şi art. 999 C. civ., fapt din care rezultă că la data formulării acestei acţiuni reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi persoana care răspunde de ea.

Faţă de cele ce preced, constatând că decizia recurată este legală şi nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar de intimata pârâtă, constând în onorariu de avocat, va obliga pe recurentul reclamant A. la plata sumei de 16.861 RON către intimata pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei nr. 503 A din 28 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul reclamant A. la plata sumei de 16.861 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.